Huţulii – o altfel de „armă” în dotarea militarilor români

emblema_vc3a2nc483torilor_de_munte1„Zi şi noapte, iarnă, vară
Îmi veghez frumoasa ţară
Pieptul vânătorului
Este scut poporului.”

Din Marşul vânatorilor de munte

În istoria militară a României, vânătorii de munte reprezintă una dintre armele de elită ale Forţelor Terestre Române, componentă a infanteriei, a cărei emblemă le-a atras militarilor şi numele neoficial de „cavaleri ai florii de colţ”. Data de naştere a acestora este 3 noiembrie 1916, când Marele Cartier General a decis transformarea Şcolii Militare de Schiori din Bucureşti în „Corpul Vânătorilor de Munte”.
Batalioanele şi brigăzile de vânători de munte sunt structuri militare specializate în acţiuni ofensive sau de apărare în zonele greu accesibile altor arme. Ele pot acţiona pentru apărarea localităţilor montane sau a cabanelor; apărarea unor trecători sau depresiuni intramontane; apărarea de baraje hidrotehnice, viaducte, tunele. De asemenea prin acţiuni de hărţuire permanentă (pericole tip „comando”) asupra inamicului care duce acţiuni ofensive în zona montană, îi poate fracţiona dispozitivul, perturba logistica şi chiar crea o stare de nesiguranţă în zona respectivă.
Forţele Terestre Române au în prezent două brigăzi de vânători de munte operaţionale: Brigada 2 Vânători de Munte „Sarmizegetusa” din Braşov (subordonată Diviziei 1 Infanterie „Dacica”) – cu batalioane la Predeal, Câmpulung Muscel, Curtea de Argeş  şi Brigada 61 Vânători de Munte „General Virgil Bădulescu” din Miercurea Ciuc (subordonată Diviziei 4 Infanterie „Gemina”) – cu subunităţi la Vatra Dornei, Sfântu Gheorghe, Miercurea Ciuc, Brad.
Brigada 2 Vânători de Munte „Sarmizegetusa” a participat la operaţiuni internaţionale în Kosovo, Irak şi Afganistan. Opt militari ai acestei brigăzi şi-au pierdut viaţa în Afganistan.

Istoric

La înfiinţare, la începutul campaniilor din Primul Război Mondial, Corpul Vânătorilor de Munte număra 2.000 de soldaţi. La 9 ianuarie 1917, Corpul fost reorganizat în Batalionul Vânătorilor de Munte. Era format din cinci companii de puşcaşi, două companii de mitraliere şi o secţie de transmisiuni. Instruirea trupelor pentru războiul montan a ţinut şase luni, până în luna iulie a anului 1917.

mountain_troops_from_10th_Batallion
Ordinul de luptă al Batalionului Vânătorilor de Munte a fost primit pe 8 august 1917 de la generalul Constantin Prezan. Botezul focului a fost pe 11 august 1917, în timpul luptelor de la Cireşoaia şi dealul Coşna, sub comanda maiorului Virgil Bădulescu. Companiile au atacat deseori la baionetă, ofensiva inamicului fiind oprită. Vânătorii de munte au luptat la Târgu Ocna, Cireşoaia, Vrânceanu şi Oituz, unde au obţinut victoria strategică din 1917. Ulterior, batalionul, aflat în refacere la garnizoane Târgu Neamţ, a fost transformat în regimentul Vânătorilor de Munte „Principele Carol”.
În 1923 au fost înfiinţate primele divizii de vânători de munte din armata română: Divizia 1 Vânători de Munte, cu garnizoana la Braşov  şi Divizia 2 Vânători de Munte, cu garnizoana la Bistriţa.
Până la începutul celui de-al doilea război mondial, cele 16 batalioane de vânători de munte erau considerate a fi cele mai bune formaţiuni de infanterie ale Armatei Române.
Perioada lor de glorie a fost însă în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, când vânătorii de munte au participat activ la luptele de pe Frontul de Răsărit şi, după 23 august 1944, la cele de pe Frontul de Vest.

Coloană de vânători de munte pe Frontul de Răsărit în anul 1941
Coloană de vânători de munte pe Frontul de Răsărit în anul 1941

Au fost prezenţi în majoritatea operaţiunilor armatei române, au mărşăluit mii de kilometri în condiţii inumane, atât în atac cât şi în retragere, prin arşiţă şi ger, prin stepă şi munţi înzăpeziţi.
Au participat la luptele pentru eliberarea nordului Bucovinei în 1941, provincia fiind eliberată pe 9 iulie. După eliberarea Bucovinei, corpul a participat la luptele din Ucraina până în octombrie 1941. Ulterior, trupele de vânători de munte au participat la campania din Crimeea.
Diviziile 1, 2 şi 3 Vânători de Munte au participat la eliberarea României după 23 august 1944, la luptele din nordul Transilvaniei şi la cucerirea oraşului Debreţin. După 26 octombrie 1944, diviziile 1 şi 4 Vânători de Munte au fost absorbite de către diviziile 2 şi 3. Acestea din urmă au participat la luptele pentru eliberarea Ungariei şi Cehoslovaciei.
74.208 de soldaţi din trupele de vânători de munte au fost ucişi în luptă. Drumul parcurs de aceste unităţi a fost de peste 3000 de kilometri, din România până la poalele munţilor Caucaz, apoi din Kuban până în Cehoslovacia. Şi-au lăsat oasele de la Cernăuţi, Moghilev, Malaia Bielojorka, Crimeea, Caucaz, până în munţii Tatra. Au avut şi comandanţi extraordinari, cum ar fi generalii Avramescu, Mociulschi, Dumitrache sau Bălan.

Ordin de zi al generalului Gheorghe Avramescu - 1941
Ordin de zi al generalului Gheorghe Avramescu – 1941

După cel de-al doilea război mondial, a urmat o perioadă mult mai grea pentru vânătorii de munte, confruntarea cu un adversar mult mai puternic, „aliatul sovietic” care îşi propusese lichidarea acestor trupe de elită. Sovieticii, noii ocupanţi, nu doreau să aibă de-a face, în caz de revoltă a românilor, cu trupe specializate care să le pună mari probleme în munţi. În perioada 1946 – 1961, trupele de vânători de munte au fost restructurate, ajungându-se la 14 aprilie 1961, la desfiinţarea ultimei structuri, Brigada 2 Vânători de Munte. Unităţile de vânători de munte au fost reînfiinţate în anii 60 şi au continuat să rămână trupe de elită ale României, lucru dovedit şi în teatrele de operaţiuni, inclusiv în Afganistan.

Autoblindat TABC-79 al Batalionului 33 Vânători de Munte "Posada" în Afghanistan
Autoblindat TABC-79 al Batalionului 33 Vânători de Munte „Posada” în Afghanistan

Huţulii – prieteni şi camarazi de nădejde ai vânătorilor de munte

Istoria vânătorilor de munte nu poate fi disociată însă de prietenii lor de nădejde – huţulii. Originare din munţii noştri, aceste splendide cabaline sunt aparte faţă de restul “tehnicii” folosite în Armata Română.

Căluţii sunt şi astăzi principala “armă” a vânătorilor. De la transportul muniţiilor şi alimentelor, la suport pentru trageri şi transportul răniţilor, aceste nobile animale sunt parte integrantă din trupele de Vânători de Munte. Extrem de blânzi şi docili, mari amatori de mere şi dulciuri, acceptă cu mare placere mici daruri de la copii sau oricine altcineva le dă ceva gustos.
Încă de mici, sunt obişnuiţi cu zgomotul generat de diferitele arme din dotare, mai mult decât atât sunt folosiţi şi ca mijloc de stabilitate pentru deschiderea focului. La o anumită comandă, căluţul încremeneşte iar puşcasul poate trage. Sunt obişnuiţi atât cu armele de infanterie, cât şi cu AG-7. De altfel, la introducerea de arme noi în dotare, căluţii sunt luaţi în poligoane pentru a se obişnui cu ele.
Huţulul este o rasă de cai mici, originară din Munţii Carpaţi, reprezentativă pentru ţara noastră, având o istorie veche în zona Munţilor Orientali.

hutul

Huţulul este un cal de talie mică, cu o înălţime ce nu depăşeste 150 cm şi o greutate de aproximativ 400 kg. Capul este relativ mare în comparaţie cu corpul. Profilul feţei este drept, cu ochi mari şi expresivi iar urechile sunt mici şi mobile. Gâtul este scurt, musculos şi îmbrăcat cu o coamă bogată. Pieptul este puternic iar picioarele sunt scurte şi musculoase. Copitele sunt adaptate vieţii la munte, fiind mici şi dure. Culoarea acestor cai poate fi negru-roşcat, gri, brun-roşcat, galben-deschis sau roşu cu alb şi negru. Unele exemplare mai au în partea de jos a picioarelor pete sau dungi de altă culoare. Aspectul general al acestui cal este cel al unui animal robust, foarte energic şi rezistent la vicisitudinile muntelui.
Aceşti căluţi sunt special antrenaţi pentru nevoile vânătorilor de munte şi pentru specificul luptei montane. Ei aparţin unităţilor samarizate, transportând echipamentul şi armamentul acestora (mitraliere, aruncătoare, muniţie, aparatură de transmisiuni, corturi, răniţi, etc.), în aplicaţiile tactice desfăşurate. Aceşti cai au o durată de viaţă medie cuprinsă între 25 şi 30 de ani.

CZ 1945
Vânători de munte, alături de caii lor,  în 1945

Descrierea cea mai elocventă a acestor animale deosebite este facută de unul dintre marii generali ce au servit ţara în cadrul acestei arme de elită – generalul Mociulschi, comandantul Diviziei 3 Munte în cel de-al Doilea Război Mondial:

“Şiruri nesfârşite de cai de munte (huţuli), se vedeau pe poteci. Caii erau mici ca nişte ponei, bine legaţi, cu părul mare ce le acoperea ochii. Pe ei erau aşezate samarele. Pe samare se echilibrau marmite cu mâncare şi lăzile cu muniţie, în special muniţie de aruncătoare. Mă uitam cu multă duioşie la aceşti căluţi. Şi ei erau nişte eroi. În fiecare seară, indiferent dacă ploua sau ningea, sau că lupta era în toi, ei porneau pe cărările de munte, unde luptau vânătorii, aducându-le cele necesare. Şi chiar dacă se întâmpla ca soldatul însoţitor să cadă, lovit de glonţ sau schijă de obuz, căluţul, acest prieten apropiat al vânătorului, se prezenta singur în linia întâi cu samarele încărcate cu cele necesare luptătorilor”.

vanatori_calari1

Surse: Site-ul Fortelor Terestre (www.forter.ro), www.presamil.ro, www.wikipedia.org, www.rumaniamilitary.ro, cristiannegrea.blogspot.ro, www.general.mociulschi.ro

Bianca Ioniţă