„Drăghici era un câine”…
Dacă ar mai fi printre noi, foarte mulṭi dintre foṣtii deṭinuṭi politici ai regimului comunist s-ar cutremura ṣi acum la auzul numelui lui Alexandru Drăghici. Acuzator în Tribunalul Poporului, anchetator în procesul lui Lucreṭiu Pătrăṣcanu, ministru al Securităṭii Statului, ministru de Interne, „braṭul înarmat al terorii staliniste”… O asemenea personalitate, fie ea ṣi negativă, începuse să îl încurce pe Nicolae Ceauṣescu în ascensiunea sa. Astfel s-a ajuns ca, la Plenara CC al PCR din aprilie 1968 când Lucreṭiu Pătrăṣcanu a fost reabilitat, Drăghici să fie făcut responsabil pentru condamnarea sa. Mai mult, la 14 noiembrie 1968 a fost chiar trecut de la gradul de general-colonel la cel de soldat. Dar pedepsirea lui s-a oprit aici. Avea să moară în Ungaria la de 80 de ani, iar crimele sale prescrise de jurisprudenṭa maghiară.
În Arhiva de istorie orală există câteva mărturii ale unor oameni care l-au cunoscut pe Drăghici în conjuncturi total diferite. Dar toate trasează acelaṣi portret înspăimântător.
Interviul cu Eva Hirsch a fost realizat în 1996 de Mariana Conovici, iar cele cu Ion Bucheru ṣi Sorin Bottez, de Silvia Iliescu în 1997 ṣi 2001.
Fragment audio: Sorin Bottez.
Eva Hirsch: „Era un om atât de rău, încât nu vă pot spune!”
„Drăghici era un câine… […] Lucrând la Comitetul orăṣenesc de partid, el era secretarul Comitetului orăṣenesc de partid ṣi eu eram în colectivul de cadre ṣi l-am cunoscut… Era un om atât de rău, încât nu vă pot spune cât de rău, nu vă pot spune!
Într-o zi… Eu mă ocupam de recomandarea oamenilor pentru diferite instituṭii, ne cereau oameni ṣi eu mă ocupam ca să repartizez. […] Pe chestia asta, foarte mulṭi oameni veneau la mine… Drăghici a spus [odată] că ar trebui să fiu dată afară, fiindcă „mai mult se ṣtie că există Eva decât că există Drăghici, primul secretar al Comitetului orăṣenesc de partid… ṣi mai terminaṭi cu evreii, mai scoateṭi-i, că sunt prea multi, ajunge, ajunge!…„
Era [ṣi] răzbunător. Dacă vreun membru din Comitetul de partid îl critica, a doua zi zbura! Era în stare [de orice] pentru linguṣeală… […] Era un cizmar care-l linguṣea, [un] sifilitic – eu îi aduceam zilnic aminte că trebuie să meargă la injecṭie! – l-a făcut ministrul Sănătăṭii!”
Ion Bucheru: „Reprezenta braţul înarmat al revoluţiei, care sugrumă contrarevoluţia!”
„Asta era în perioada în care am condus Informaţia Bucureştiului, […] eram redactor şef de câteva luni şi în vara acelui an, am fost chemat şi trimis împreună cu un redactor de la Agerpres, Nic Ionescu, să mergem la Neptun unde tovarăşul Alexandru Drăghici se odihnea. […] Se preconiza o sesiune a Marii Adunări Naţionale şi a CC-ului reunite la Sala Palatului, un fel de mare manifestare de politică externă a partidului, la care toţi membrii conducerii superioare de partid trebuiau să ia cuvântul şi Alexandru Drăghici fusese nominalizat acolo să vorbească despre initiaţivele româneşti în perimetrul balcanic, pentru buna convieţuire în Balcani. Şi eu şi Nic Ionescu – colegul ăsta al meu era specializat în probleme externe, lucra la Agerpres – trebuia să-i scriem cuvântarea.
Ne-am prezentat, primise între timp un telefon, ştia foarte vag despre ce este vorba, a deschis plicul, a citit scrisoarea asta tip care era trimisă către toţi¼ Aşa, ne-a întrebat care este tema, am spus¼ Trebuie să precizez că pentru discuṭia cu noi fusese adus de pe plajă, era într-un halat de plajă, transpirat şi stătea picior peste picior; noi tremuram, ṣtiam cine este Alexandru Drăghici¼[…] „Care e tema?, zice… Bine, atunci să începem…„ Şi – parcă îl văd! – a luat un stilou imens, a apăsat pe sonerie, a venit cineva cu un bloc notes cu hârtii şi zice: „Să începem, zice. Scrieţi voi, scriu eu, cum să facem?„ N-am putut să răspund nici eu, nici colegul meu, nimic.
Era prima oară când făceaţi aşa ceva?
Da, la nivelul ăsta şi cu asemenea personaj, da! Şi a încercat să scrie prima frază. Noi atuncea ne-am simţit şi am întins mâna, să-mi dea mie hârtia să scriu eu… n-aveam pe ce, în sfârşit, era o confuzie totală şi generală şi recunosc că prima frază mi-a luat vreo zece minute şi la care s-a enervat şi a spus: „Mai aştept mult?„ La care eu, care eram îmbracat în costum negru cu cravată, cu cămaşa închisă la gât, ca şi colegul meu, am simţit aşa, că mi se udă cămaşa în spate şi haina şi am îndrăznit să-i spun: „Tovarăşul Drăghici, dumneavoastră în fond sunteţi la odihnă, n-aţi venit aici să redactaţi un text, permiteţi-ne să ne ducem noi, eu şi cu colegul meu […] mergem să vă facem o ciornă, să aducem o formă şi dumneavoastră, după asta¼ pe acea formă lucrăm ce mai trebuie.„ Zice: „Foarte bună idee, dar…„, atuncea eu îndrăznesc: „Dar ca să nu ieşim complet din ceea ce aţi vrea să spuneţi dumneavoastră, poate ar fi bine să ne trasaţi acuma câteva jaloane, câteva idei pe care vreţi neapărat să le¼ noi ne-am adus documentare, ne-am adus hotărâri, documente, mă rog, ce ar fi important neapărat de spus, dar păreri proprii dacă aveţi, sugestii…„
Ei bine, a urmat un discurs cam de o oră şi trei sferturi – fără nici un fel de exagerare! – de o asemenea incoerenţă, de o asemenea incontinenţă şi cu asemenea bombe! […] Asta ne spunea cel care răspundea de Securitate, de Armată, de tot ceea ce însemna sistem de represiune şi care în ochii tuturor reprezenta, cum să spun, braţul înarmat al revoluţiei care sugrumă contrarevoluţia! […]
Ei, atâtea lucruri ne-a spus!¼ în primul rând, ce-am aflat ne-a ridicat părul măciucă! A spus dintr-o suflare tot ceea ce trebuia să nu se ştie probabil, dar haosul, incoerenţa, săritul de la o idee la alta, incapacitatea de a duce un gând de la cap la coadă, ploaia de dezacorduri, mă rog, nenorocirea, dezastrul care s-a prăvălit efectiv asupra noastră, ne făcea să ne uitam unul la altul din 10 în 10 minute şi când am plecat de-acolo, 20 de minute, jumătate de oră n-am putut¼ n-am putut să schimbăm nici un fel de replică! Am mers frumos în casă, la hotel – stăteam la hotel Delta – parcă-l văd, eu am cerut o oră să stau singur, el a simţit nevoia şi el să stea singur. Am ieşit după asta pe plajă să discutăm, să facem primul schimb de impresii şi-mi aduc aminte că Nic Ionescu a spus numai atât: „Măi, tu vezi cine ne conduce?!„Numai gândul că un asemenea om¼ despre care după aia am aflat mult mai mult, dar pe alte planuri. […]
A fost mulţumit de articol sau nici nu s-a mai uitat?
Ne-am dus după două zile, tot aşa îmbrăcaţi, în cămaşă, cravată şi costum închis, el tot într-un halat de plajă… A citit… Noi eram foarte speriaţi pentru că, efectiv, nimic din tot ce spusese nu putea fi turnat acolo, nici măcar aluzii, nici măcar bănuit, nici măcar strecurat, de nici un fel, pentru că era o bârfă politică, […] la nivel de bucătăreasă care trage cu urechea la o discuţie a stăpânilor… Eram pieriţi!
În timp ce Ionescu – avea dicţie mai bună decât mine – citea, eu îi urmăream faţa îngrozit că o să constat pe faţă nemulţumirea omului care nu-ṣi regăseşte ideile. Ei bine, trebuie să vă spun că nu a avut nici un fel de… aşa a spus: „Da, exact în stilul în care am discutat, vă mulţumesc şi… vreţi să mâncaţi o felie de pepene?„ ṣi, tot aşa, a pus mâna pe sonerie, a apăsat şi a apărut cineva din casă, o doamnă, cu două felii de pepene verde – asta era trufanda pe la începutul lui iunie, ştiţi – ṣi n-aveam cum să mâncăm pentru că nu aveam nici cuţit nici furculiţă, iar noi eram la nişte costume absolut incompatibile cu mâncatul pepenului! Ne-am uitat la el, i-am mulţumit frumos pentru intenţie, am plecat. Atât de zăpăciţi, atât de bulversaţi am fost după treaba asta¼ şi ne-am dus să nu mai ştim nimic!”
Sorin Bottez: „ N-am să uit acest gest al generalului Drăghici cât oi trăi!”
„A venit la Botoşani, în inspecţie, Drăghici… după aia am aflat c-a fost Drăghici. Se deschide uşa, eram în închisoare la Botoşani, în celular, la izolare evident, împreună cu Puiu Voştinaru […] şi se deschide uşa şi, timorat, [apare] ofiţerul politic care de obicei e un zbir, un ticălos […] Şi se deschide uşa, noi am stat amândoi în patul nostru, că era oră de… către somn. Şi ăsta, ofiţerul politic zice: „De ce nu vă sculaţi în picioare, de ce nu salutaţi?„ Ne-am sculat amândoi în picioare, zic: „Foarte simplu: pentru că noi nu obişnuim să salutăm pe cineva care intră la noi în casă cu pălăria pe cap!„, ăsta avea şapca pe cap, era în uniformă. Şi-n secunda aia şi-a scos şapca! N-am să uit acest gest al generalului Drăghici cât oi trăi! Că în faţa unui copil flămând şi – nu mai eram chiar copil, aveam vreo 30 de ani, dar mă rog, în puşcărie eram tot copil! – flămând şi schingiuit şi vai de capul lui, şi-a scos şapca! Cred că i-a fost un necaz după aia!… Dar asta a fost singura mea întâlnire cu generalul Drăghici care ne-a propus, […] să ne ia pe amândoi, să ne plimbe prin ţară, să ne arate realizările şi să ne întoarcem să povestim ce-am văzut, nimic decât ce-am văzut! La care noi i-am spus domnului general Drăghici, amândoi i-am spus să se ducă şi să plimbe ursul! Să caute pe alţii…”
