Regimul comunist de tip sovietic instalat în România pe 6 martie 1945, recunoscut de puterile europene după alegerile din 19 noiembrie 1946 ṣi „mai bine aṣezat” după 30 decembrie 1947, îṣi construise instituṭiile de represiune în perioada imediat următoare.
Decretul 221/30 august 1948 înfiinṭa Direcṭia Generală a Securităṭii Poporului pentru „apărarea cuceririlor democratice ṣi asigurarea securităṭii RPR contra uneltirilor duṣmanului din interior ṣi exterior”; decretul 25/23 ianuarie 1949 înfiinṭa Miliṭia pentru „menṭinerea ordinii publice pe teritoriul RPR, apărarea proprietăṭii socialiste”; Codul Penal din 27 februarie 1948 prin prevederile sale, în mod special prin articolul 209 care incrimina „uneltirea contra ordinii sociale”, era un instrument împotriva duṣmanilor comunismului. Pedepsele prevăzute în legislaṭia penală urmăreau exterminarea celor încarceraṭi ṣi intimidarea celor liberi. Pedepsei cu moartea i se adăugau abuzurile…
În anul 1949 au fost 23 597 arestări în toată ṭara, dintre care 4 541 din „organizaṭii subversive”.
George Motrescu din Vicovul de Jos, Suceava
„Securitatea avea sistemul ăsta, dacă te-o descoperit că eşti gazdă sau alimentator al unui partizan din munţi, ei nu te-au arestat atunci, te-au ţinut în supraveghere. Te ţin în supraveghere că doar-doar le cazi în mână şi aşa au supravegheat toate gazdele astea care le-o umblat limba. Dar au fost şi oameni din Vicovu de Jos pe care îi cunosc, Vasile Coroamă, Gheorghe Coroamă, Breabăn Gheorghe, Breabăn Nastasia, Calancea Gheorghe un cumnat de-al meu şi o serie… lista ar fi destul de lungă, care au aplicat principiul ăsta, că în Orientul Mijlociu este un dicton care spune: „Cine-i orb, surd şi tace, trăieşte o sută de ani în pace!…„ Au tăcut şi nu au făcut nici un ceas de puşcărie, iar care le-o umblat limba o făcut!”
Dumitru Alexe din Ceamurlia de Sus, Tulcea
„În 1951, 17 iunie, am fost arestat ṣi dus la Securitate. Am fost chinuit, la securitate a venit unul, Doicaru, m-a legat la ochi, m-a pus în cătuşe, mi-au pus lanţuri la picioare… Şi a venit domnul Doicaru şi m-a întrebat – chiar mă exprim cum mi-a spus el, zice: „Măi Mitică„, aşa mi-a spus „ai un copil de ṣapte luni de zile. Gândeşte-te la el şi-am să te întreb: suntem informaţi bine că dumneata ştii unde este Nicolae Fudulea cu fratele tău şi cu Ciolacu Nicolae. Dacă ne spui, mâine îţi dăm serviciul din nou…„, că sâmbată m-a dat afară şi luni m-a arestat. Şi eu acum eram legat la ochi, cu faţa la perete, în beci, la Baia. Şi-am spus lui maiorul Doicaru, i-am spus: „Domnule maior, în legătură cu ce mă întrebaţi dumneavoastră, eu nu cunosc nimic…„ M-a lovit, câţiva pumni şi eu dacă eram cu mâinile-n cătuşe, cătuşele s-au strâns; am simţit sângele cum îmi curge pe obraz; şi zice: „Uite, te mai las un minut, să te gândeşti„. Şi nici n-a durat un minut, am auzit cizmele, că-i scârţâiau şi „…spune, domnule!„ „Nu ştiu, domnule maior!„ M-a lovit cu câţiva pumni şi-a spus: „Intraţi, băieţi!„ Când m-a lovit, eram legat cu batista. S-a dat batista sus, eu eram în beci şi-am văzut că coboară trei băieţi, aveau nişte tricouri galbene toţi trei, arşi de soare – era în luna iulie, 17 iulie – au intrat, zice: „Trageţi-l la mijloc!„ -beciul nu era aşa mare. M-a tras la mijloc şi a început să… avea nişte scorpioane, cabluri în cinci, aşa şi-a început să dea în mine; cred că câteva secunde, 10-12 secunde, n-am mai simţit nimic. […]
Înainte de acest lucru, a început s-o bată pe cumnată-mea, soţia lui Alexe care a murit şi el în puşcărie. Băiatul lor avea 16 ani. Îl bătea, a scos-o pe maică-sa, îl bătea până leşina… ṣi-i spunea lui maică-sa: „Spune, că-ţi omorâm băiatul!„ „Păi nu ştiu, dom’le! A venit la mine, da’ eu de unde să ştiu unde sunt ei?! Sunt în pădure, unde sunt, nu ştiu!„[…] Eu, acuma, din beci auzeam ţipetele lu’ cumnată-mea şi lu’ mătuşă-mea şi lu’ Costică. Întâi i-a bătut pe ei şi după aceea au venit la mine…
După aia, când m-am trezit, un ofiţer mă ţinea de picior, de subsuoară şi unul din partea asta. Doicaru în faţa mea, pieptănat frumos, aşa, lăzi de bere avea în beci acolo; batista acuma era căzută, cum îmi legase ochii. Eram plin de sânge şi ud cu apă; eu nu ştiu ce s-a întâmplat cu mine, era un doctor acolo şi nu mai puteam sta pe picioare. Şi mai mă întreabă o dată: „Spune, mă, banditule, că dacă nu spui aici, spui la Constanţa ṣi tot ai să spui…„ „Nu ştiu, domnule!„ – aşa, ca prin agonie, îmi amintesc. „Nu ştiu, domnule…„ ṣi zice: „Puneţi-l în maşină„. Când m-am dus în maşină, o văd pe mătuşă-mea în faţă: bătută, vânătă toată; şi ea, când m-a văzut, a ţipat, săraca!… m-a văzut bătut, plin de sânge, aşa, şi-a ţipat. Şi ei au întors pistolul… [Pe] mătuşa au pus-o lângă şofer, pe mine m-au pus în spate şi ei stăteau pe picior, aşa, cu pistoalele în mână. Pe verişorul meu l-au ţinut acolo, pe Costică şi pe cumnată-mea au pus-o în Warszawa, cu Doicaru. Şi ne-au dus la Constanţa. Trei luni de zile ne-au ţinut numai în bătăi…. trei luni de zile!”
Ioan Dunca din Ieud, Maramureṣ
„În momentul când am mers la anchetă, ne-a spus că „Sunteţi acuzat de organizare… de răsturnarea regimului„, de cutare. Şi pedeapsa: de la 10 la 25 de ani.
Şi eu, drept să vă spun, m-am cam speriat.
M-au ţinut într-o cameră singur, deja eram şi foarte nervos, că ştiam ce mă aşteaptă; ştiam prin ce-am trecut şi ştiam cât sunt de perverşi şi ce pot… şi ştiam că dacă mai fac 20 de ani [de închisoare], nu scap. Deci era pentru mine o disperare foarte [mare].
Ştiaţi despre ceilalţi, că au fost luaţi?
Ştiam! Că dimpreună ne-au dus în dubă, de la Sighet; ne-au arestat pe toţi, pe rând şi-am mers toṭi cu duba la Baia Mare. Şi ne-am [simṭit], deşi eram legaţi la ochi – c-aşa ne ducea! – ṣi la mîini… ṣtiam cine-i şi chiar dacă nu vorbeam. […]
La Baia Mare, în Securitate erau două paturi de beton ṣi o masă de beton. Şi trebuia să stai în şezut. Pe la ora 10 seara am adormit, fără să-mi dau seama… nu era voie să te culci până la stingere! Şi a venit ofiţerul de serviciu să ne urmărească, că ei aveau tălpi de cauciuc peste cizme ṣi nu se auzea. A ridicat [vizeta]: „Măi, banditule, de ce dormi?!„ Eu, fără să-mi dau seama, zic: „Bandit e tată-tău şi mamă-ta!„ ṣi am început să ne certăm. Şi m-a dus la carceră. La carceră aşa m-au bătut, m-au legat aşa, cu lanţ jos şi sus… M-au bătut tare şi mi-au rupt nişte coaste. Dimineaţă s-a făcut proces verbal de constatare, ştiţi că [acolo] se scrie orice; a venit medicul şi medicul a spus ce am, cutare că „E nebun…„ şi că „el a dat cu capul!„ Şi aşa a rămas, că eu-s nebun! Şi m-au adus la Sighet, la casa de nebuni, la doctorul Vişek. Doctorul Vişek m-a chemat la el. „Eşti nebun?„ „Nu-s nebun!„ „Păi uite ce scrie medicul din Baia Mare…„ – că a adus un medic psihiatru. Dar au declarat ăştia că-s nebun şi că eu m-am dat cu capul de pereţi, dar [de fapt] ei m-au bătut… mi-au rupt două coaste, eram albastru, mă rog, eram bolnav, am avut hemoragie internă…”
Ioan Hotico din Ieud, Maramureṣ
„Ne-a dus până la Bistriţa, pe noi trei… asta a fost sâmbătă, în 22 februarie ‘52 – n-oi uita veci! Şi pe duminică dimineaṭa am ajuns la Bistriţa. N-am ştiut unde ne duce, ne-am aflat la Bistriţa, la Securitate. No! Duminică dimineaţa vine Stern, unul, şeful Securităţii, îl cunoşteam eu, era groaza lumii!Se temea toată lumea!… dimineaţa mă ia şi-mi pune ochelari – ochelari, aşa, care nu vedeai nimic cu ei – te ducea în birou acolo, la anchetă. Acolo îmi ia ochelarii – era Stern numai cu 2 ofiţeri acolo – „Băi, banditule…!„ […] Mă cunoşti?„ După ce îmi ia ochelarii… „Da!„ „Ei, banditule!… […] unde ai pus întâlnire cu frate-tău?„ „Păi n-am pus nici o întîlnire!„ „Ai pus!„, nu ştiu ce… Anchetează şi pe ăştia. Între timp, mă ia, să mă îmbrac cu ce am avut ṣi mă urcă în maşină doi ofiţeri şi şoferul. Şi mă duce în Baia Mare, mă ţine acolo legat.
Luni dimineaţa vine iară Stern cu maşina, mă urcă în maşină şi n-am ştiut unde mă duce, numa’ pe mine singur. Şi mă duce până în comuna Groşi, cu maşina ṣi acolo ne aşteaptă o sanie cu cai, urcăm în sanie – eu legat – şi venim până aici, la pescăria asta, mă duce, să mă întâlnesc cu frate-meu, să-i duc unde-i [fugit] frate-meu. Atâta armată, atâta…! Era femeia aceea acolo, când m-a văzut, a văzut că-s prins şi-amu a gândit că am trădat-o. Mi-a fost şi ruşine, cum să-i spui?! Da’ tot a dat Dumnezeu, nu ştiu cum s-au învârtit [gardienii] şi i-am arătat să nu se teamă, că nu… ṣi aşa că a fost bine! Şi m-a dus până acolo unde am stat, cu colibele acelea, unde am stat în grup.[…] Amu, vă daţi seama, am ajuns până acolo şi toţi erau ăştia care au ştiut că am tras noi cu armele [împotriva lor]. Şi-apoi, îţi dai seama că m-am aflat singur între ei… a fost şi Stern, căpitanul, a venit… A fost musai să spun, că atâta m-au bătut, tot eram umflat!”
Mâine veṭi putea citi ultimul episod: Închisorile, lagărele de muncă
„La Capul Midia au fost acordeoane de-astea care cântau, ca să nu se audă răcnind…”
