„Tu porţi ferecate durerile noastre
În vaierul strunelor tale.
În ele-mpletit-au străbunii cucernici
Argintul visării deşarte.(…)
Mai cântă, lăutare, mai cântă….!”
Octavian Goga, „Lăutarul”
Zavaidoc este, alături de Barbu Lăutarul, Cristache Ciolac, Nicolae Buică, Grigoraş Dinicu, Fănică Luca, Sava Pădureanu, Nicu Stănescu, Petrică Moţoi, Fărâmiţă Lambru şi Ionel Budişteanu, unul dintre cei mai mari şi mai vestiţi lăutari ai ţării din toate timpurile. S-a stins din viaţă la Bucureşti, la 13 ianuarie 1945, în aceeaşi zi cu fiica sa Niculina. Este înmormântat în Cimitirul Mănăstirii Cernica, de lângă Bucureşti.
Mormântul lui Zavaidoc a fost profanat, cu mulţi ani în urmă, de un iresponsabil care a distrus parţial crucea rapsodului. Se mai distinge vag o frază din care putem deduce că în acel loc “îşi găsesc mormântul Teodor Zavaidoc (1896-1945), copilul nostru, Zavaidoc (1942-1950) şi soţia, Tanţi (1911-1985)”.
Pe numele real Marin Teodorescu, Zavaidoc s-a născut la 8 martie 1896, la Piteşti. Era fiul vestitului lăutar Tănase Teodorescu, apreciat viorist şi ţambalagiu, care se pare că îşi lua băieţii, iarna, sub şubă, plecând cu ei la nunţi şi hore. A mai avut un frate (Vasile) şi două surori (Maria şi Zoe), toţi extrem de talentaţi în muzică.
Talentul lui Zavaidoc a fost recunoscut de însuşi George Enescu. Cei doi, în timpul Primului Război Mondial, au ridicat moralul soldaţilor, susţinând numeroase spectacole. Supranumele de „Zavaidoc” l-a primit după înrolarea sa voluntară în 1916, pe când îi înveselea pe ofiţerii serviciului militar, „naş” fiindu-i generalul Traian Moşoiu. Acesta l-a „botezat” astfel de la o variantă lexicală regională veche – „zavaidoacă”, care în limbajul vest-muntenesc arhaic însemna „năbădăios”, „neastâmpărat”, „zurbagiu”, fire iute, om pus pe veselie şi nebunii. De altfel, în Teleorman, şi astăzi se mai foloseşte termenul de ,,zavaidoc” cu sensul de ,,năbădăios”.
,,Dă-te, neamule, jos, c-am ajuns la Zavaidoc!”
După încheierea Primului Război Mondial a luat fiinţă taraful fraţilor Zavaidoc, cu Vasile la vioară, Zoia la acordeon, iar Marin-Zavaidoc – voce. Mai târziu li s-a alăturat şi grecul Tănase Perlidius, clarinetist, soţul Zoiei, pentru ca în cele din urmă să cânte în taraf şi fetele acestora: Olga la vioară, Paula la acordeon şi Gili la pian.
În perioada interbelică, muzica lui Zavaidoc era la mare căutare. Vocea lui puternică răsuna în saloanele pline ale restaurantelor vestite ale vremii. Era cerut în toate colţurile ţării.
A avut turnee la Iaşi, la Arad, la Timişoara şi a stârnit ropote de aplauze chiar şi la Paris, în 1937, la Expoziţia Universală, când a însoţit delegaţia României. Ar fi putut să devină tenor, fiind remarcat de chiar de Enescu. Marele tenor Toscani a încercat zadarnic să-l prindă în mrejele operei. Zavaidoc era dorit şi de Dimitrie Cutavas într-una din trupele sale lirico-dramatice.
Cum toate restaurantele renumite ale Piteştiului şi mai apoi ale Bucureştiului „se băteau” să-l aibă în program, a ales banii. Patima cu care cânta ţinea oamenii la masă toată noaptea. În plus, casele de discuri îl căutau să-i imprime cântecele. În 1925, semnează deja primul contract cu renumita Casă de discuri Columbia care îi scoate disc după disc. Avea contracte de sute de mii de lei.
Concurenţa era dură: Cristian Vasile, Jean Moscopol, Maria Tănase, Titi Botez, Gion, Dorel Livianu, Mia Braia ori Petre Alexandru. Le cânta clienţilor la Carpaţi, Coşna, Kiseleff, La berbec, La cotitură, La Mariţa borţoasa, Mărăşeşti, Parcul trandafirilor, Roata lumii, Unic, Stoica, Tralea. Restaurantul cu grădină şi balcoane Cireşica, de lângă Cişmigiu, ajunsese să fie cunoscut pentru călătorii din tramvaie ca staţia Zavaidoc. Vatmanul striga: ,,Dă-te, neamule, jos, c-am ajuns la Zavaidoc!”
Viaţa de familie
Femeile roiau în jurul lui, dar inima i-a fost cucerită de Constanţa (Tanţi) Pavel, din Focşani. Împreună au avut trei copii: Constanţa (Puşa) – care avea să moştenească talentul tatălui – Zavaidoc (botezat astfel după renumele tatălui, ucis la câţiva anişori de un banal vaccin, făcut în grabă de o asistentă) şi Niculina (care a murit la vârsta de doar două luni, în aceeaşi zi cu tatăl său, fiind înmormântată la Turnu Măgurele).
Probabil nu se căsătorea dacă iubita sa, Constanţa, nu ar fi fost gravidă în şapte luni. Zavaidoc avea 43 de ani. Soţia, născută în anul 1911, deci mai tânără cu 15 ani, era geloasă. Soţul îi explica mereu că o meserie ca a lui presupune multe zâmbete împărţite cucoanelor.
Îşi răsfăţa mereu soţia, după cum aceasta îi spunea, prin anii ’70, muzicologului Viorel Cosma; în restaurante erau serviţi cu şampanie direct de patroni, comandau peşte viu, din acvariu.
În seara marelui cutremur din 9 noiembrie 1940, Constanţa, soţia sa, îi aduce pe lume primul copil, o fetiţă, botezată tot Constanţa. Botezul are loc o dată cu nunta sa, în noaptea de Revelion a anului 1941.
Fericirea lui Zavaidoc a fost curmată de moartea fratelui său, Vasile, în 1940. Acesta făcuse un atac cerebral. Pierduse foarte mulţi bani într-o cafenea, unde cheltuia, la jocul de table, aproape toată agoniseala făcută cu vioara. Înmormântarea a fost anunţată la radio, iar lumea a intrat în panică. Ascultătorii au crezut că a murit nu Zavaidoc vioristul, ci vocalistul.
Viaţa de familie nu e tocmai liniştită. Din când în când, câte ,,o nebună”, cum le zicea soţia lui, venea din Bucureşti la Piteşti, necrezând că Zavaidoc s-a căsătorit.
Curând, la 26 ianuarie 1942, la Piteşti, i se naşte băiatul. Botezat chiar… Zavaidoc, deşi tatăl s-a gândit o perioadă să-i dea numele fratelui decedat, Vasile. Foarte bucuros, Zavaidoc străbate Piteştiul de la un capăt la celălalt într-o sanie plină cu sticle de şampanie, pentru a ciocni cu orice trecător.
La petrecerea mareşalului Antonescu
În 1943, plutonierul în rezervă Zavaidoc primeşte ordin de concentrare la o unitate din Târgovişte. Aici, ziua şi-o petrece în unitate, iar nopţile în localuri. Inima sa cunoaşte o nouă dragoste, Tuca. Muzicologul Viorel Cosma povestea că Tuca, pentru a-l păstra numai pentru ea, îi fură efectele militare. Pentru ea compune tangoul Tuca. De altfel, Zavaidoc chiar plănuia să divorţeze, dar soţia intervine energic. Pleacă la Tighina, la ordin superior, militarii din Basarabia făcând un şlagăr din cântecul său „Soldăţelul lui tăticu’ „. Pe frontispiciul unui mare restaurant din Tighina, Victoria, scria cu litere mari: ,,Aici cântă marele cântăreţ român Zavaidoc, venit să distreze Armata Română”. Într-o bună zi este „răpit” în plină stradă, fiind dus la Odessa, la mareşalul Ion Antonescu, pentru a susţine o petrecere ce se prelungeşte două zile şi o noapte. Aici, se povesteşte, ar fi cântat „Aş muri, dar nu acum!”
Pierderea averii şi sfârşitul trist
În 1944, năpasta a pus stăpânire pe familia lui Marin Teodorescu Zavaidoc. Banca la care avea depusă întreaga agoniseală a dat faliment, casa i-a fost bombardată, iar sora, Zoe, ucisă. Îndurerat, pleacă din Bucureşti, poposind prin mai multe oraşe ale ţării, muncind din greu să asigure pâinea familiei sale şi a celor cinci nepoţi orfani.
S-a refugiat, cu întreaga familie, la Caracal. Noaptea cânta, iar ziua se ascundea prin adăposturi. S-a mutat apoi la Roşiori de Vede. Un patron de restaurant angajase, special pentru acompanierea lui Zavaidoc, o orchestră de 20 de oameni. Vocea lui străbătea noaptea până departe pe stradă, deşi cânta fără microfon şi fără staţie de amplificare. Soţia sa, Tanţa Teodorescu, scria despre soţul său: „Mă ruga să-l aştept cu cămăşile de port-mantou pregătite şi, cum camera noastră era în continuarea restaurantului, Zavaidoc trecea pe un culoar şi venea de schimba patru cămăşi pe noapte”.
23 august 1944 îl găseşte ca solist la restaurantul Viscol din Vişoi (Câmpulung-Muscel). Toamna are o piesă nouă în repertoriu: Oci ciornîi (Doi ochi negri), adresată îndeosebi militarilor sovietici (conform emisiunii radio Five o’ clock cu Zavaidoc, realizată de Viorel Popescu).
Ruinat, fără casă, cu grija nepoatelor pe cap, cu trei copii, Zavaidoc cade la pat. La 31 decembrie 1944 este internat la Spitalul bucureştean Filantropia. Tensiunea îi ajunge la 28, face nefrită şi rămâne orb, trăindu-şi în chinuri ultimele clipe ale vieţii. Moare la 13 ianuarie 1945, în aceeaşi zi în care s-a prăpădit şi mezina familiei, Niculina, în vârstă de doar două luni.
Surse: Năbădăioasa viaţă a lui Zavaidoc, www.centrul-cultural-pitesti.ro, Cosma, Viorel: Bucureşti. Citadela seculară a lăutarilor români, Fundaţia culturală Gheorghe Marin Sepeteanu, Bucureşti, 2009, www.jurnalul.ro. www.adevarul.ro
Documentarea: Bianca Ioniţă
