La sfârşitul celui de-al doilea război mondial în Austria se aflau ca refugiaţi români soldaţi care fuseseră prizonieri la nemţi, băieţi tineri care fuseseră trimişi ca ucenici să înveţe meserii, studenti şi ofiţeri care au fost în Germania la şcoală, ţărani din Banat care se refugiaseră de teama ruşilor. Situaţia acestor români era grea pentru că autorităţile americane îi tratau pe refugiaţii români cu suspiciune iar românii prinşi în zona de ocupaţie sovietică erau trimişi în ţară cu forţa. De aceea, încă din 1945, au aparut în Europa Occidentală diferite „comitete române”, fără pretenţii de reprezentativitate, ci mai ales cu scopul de a-i ajuta şi orienta pe refugiaţii români. Un astfel de Comitet Naţional Român a fost înfiinţat încă din 1945 la Linz, în zona de ocupaţie americană. Din acest Comitet Naţioanal Român a facut parte sublocotenentul Richard Grabovschi.
În lagărul din Linz, la început noi eram cam între 350-370 de români şi stăteam într-o fostă cazarmã a armatei germane. Eram trataţi de armata
americană ca foşti inamici, deci un tratament mai slab şi în privinţa mâncării şi în privinţa dormitului. Stând de vorbă între noi, ne-am gândit să facem o plângere, şi cum cineva trebuia să ne reprezinte am făcut un Comitetul Naţional Român. Comitetul Naţional Român din Austria s-a înfiinţat prin septembrie sau octombrie 1945. Am cerut sã ne dea mâncare mai bunã, sã nu se mai poarte cu noi ca foşti inamici pentru ca armata românã dupã 23 august ’44 a luptat pe frontul din vest. Au trecut câteva sãptãmâni, s-a simţit o îmbunătăţire. A venit o echipă militarã americanã care a făcut un birou la noi în lagăr. Apoi, ne-au mutat într-un alt lagãr, care mai întâi s-a numit Lagãrul românesc, după aia i-a spus Lagãrul nr. 63. Şi acolo au început să vină cei fugiţi sau goniţi din România: pe de o parte români care se temeau de situaţia care începuse în România, pe de altã parte erau şvabi din Români care de frica ruşilor au venit pânã la Austria cu cãruţe cu cai. Şi cum pentru americani, orice om care venea din România era considerat român, indiferent de originea etnicã, ne-a bãgat pe toţi la un loc în acest lagãr, astfel cã în ’46 în toamnã eram cam 2600-2700 de oameni. Aşa a început Comitetul. Americanii ne-au pus la dispoziţie o clădire unde erau birouri pentru fiecare naţionalitate şi noi, Comitetul Naţional Român am avut acolo o camerã. Scopul biroului era ca pe de o parte sã reprezentãm faţă de austrieci şi faţă de americani interesele românilor, iar pe de alta parte sã putem începe o înregistrare a refugiaţilor. Guvernul militar american din Austria avea în timpul acela un birou special care se numea Biroul Persoanelor Deplasate care avea la dispozitie un post de radio – Postul de radio din Linz. La început emisiunile erau în limba germanã şi dupã aia au decis ca acest post de radio sã aibe pentru fiecare naţionalitate o micã emisiune. Comitetul Naţional Român a fost constituit din trei persoane: căpitan Popescu, locotenent Gheorghiu, ofiţer de rezervă, fusese contabil şi eu, sublocotenentul Richard Grabovschi. Căpitanul Popescu era preşedinte, locotenent Gheorghiu era vice-preşedinte şi eu eram secretar. Căpitanul Popescu, târziu în toamnã, nu mai ţin minte când, a decis cã el s-a săturat de viaţa grea de refugiu, venea iarna, el avea familie în ţară şi a plecat. Era prin octombrie – noiembrie 1945. Aşa ca locotenent Gheorghiu din vice-preşedinte a devenit preşedinte. Vice-preşedinte nu a mai fost nimeni. Apoi a început să lucreze cu noi un avocat, Victor Comşoiu, care era un fost legionar fugit din România prin ’41, ’42. Mai târziu, la cererea locotenentului Gheorghiu, care şi-a dat seama că e mult prea multă treabă la acest birou, ne-au dat voie să aducem şi o secretară care putea să facă şi dactilografie şi stenografie. Oamenii veneau cu actele lor din România şi noi trebuia să verificăm, într-o anumită măsură, dacă actele sunt adevărate sau sunt acte făcute peste noapte. Unii veneau cu livret militar, alţii veneau cu buletin de populaţie, alţii veneau cu carnet de şofer, alţii aveau carnete de reducere pe căile ferate, adică foştii funcţionari de stat. Noi le verificam şi le făceam o fişă şi pe baza fişei făceam noi legitimaţii.
Ajutoarele au început sã vină abia târziu. Din Londra, unde era maiorul Iliescu, cred că fusese ataşat militar înainte de rãzboi – şi mai era un fost consul al cărui nume îmi scapă, îmi trimiteau pachete cu îmbrăcăminte, cu ajutoare alimentare şi scutece, săpun pentru femeile gravide care urmau să nască. Noi făceam nişte tabele, nişte liste şi le trimitem cu poşta.
De la autorităţile americane, în afară de hrană, noi primeamea şi bani în valutã austriacã – echivalentul a 40 de dolari. Şi ne dădea în plus în fiecare lună un pachet standard în care era zahăr, ţigări, cafea, cacao, ciocolată.
Cred ca prin mai-iunie ’46 am fost anunţati de la comandamentul militar american ca va veni din România o comisie de repatriere ca sã facã repatrierea foştilor prizonieri, soldaţi, ucenici şi aşa mai departe. Această comisie era condusă de generalul George Baroşin. În comisie era colonelul de cavalerie Dan Ionescu, care fusese decorat pe front cu Mihai Viteazul, era un locotenent colonel, noi îi spuneam “tovarãş” din divizia Tudor Vladimirescu, Grigore Nicolaide. Mai era un sublocotenent de rezervă, Solomon, ardelean, de meserie avocat. Mai erau şi alţii pe care nu i-am cunoscut. La Viena comisia s-a împărţit în patru grupe după zonele de ocupaţie ale Austriei: unii au plecat la Innsbruck – în zona franceză, alţii au plecat la Grass – în zona engleză. Alţii au plecat în Germania şi unii au ajuns şi prin Italia şi prin Franţa. La noi la Linz, în zona americană, a venit colonelul Dan Ionescu, a venit locotenent colonelul Grigore Nicolaide şi sublocotenentul Solomon. S-a anunţat în ziare şi la radio cã a venit Comisia de Repatriere şi toţi care vor să se întoarcă în ţară sã se prezinte la această comisie. Şi au început să vină oamenii la noi la uşă. Noi mai vorbeam cu cei din comisie, mai mergeam sã luãm masã împreună. Colonelul Ionescu, ofiţer de carieră, mi-a vorbit corect şi cinstit. L-am întrebat: ,,Domnule colonel, ce ziceţi dumneavoastrã ? Să mă întorc în ţară?” ,,Mãi, bãiete, dacã ai ce mânca, dacã ai unde dormi, dacã te simţi bine cu sãnãtatea, stai aici! Nu te gândi sa te întorci, cã în ţara e jale. Noi aşteptăm, vor veni americanii, ne eliberează şi atunci poţi să te întorci.” Asta era versiunea lui. “Tovarăşul” locotenent colonel Grigore Nicolaide din ,,Tudor Vladimirescu”: ,,De ce nu vii, măi puştiule, în ţară? Plânge, măta după tine. Când te întorci, iţi dau solda din urmă, din momentul în care ai plecat. Ai sã ajungi milionar. Te fac locotenent sau poate chiar cãpitan, cã a trecut atâta timp de când ai terminat şcoala…” Şi umblau sã te convingă sã te întorci. În august ’46 au plecat spre ţară vreo 1200 de oameni. Au avut pază militară americană care i-a predat când au trecut în zona rusească. Din cele ce mi-au povestit foşti prieteni şi colegi dupã ’90, când au ajuns în România au fost verificaţi de autoritãţile locale. Militarii au fãcut puşcărie, unii au făcut cinci ani, unii mai mult, au fost acuzaţi cã sunt reacţionari şi aşa mai departe. Şi când americanii au auzit asta, nu au mai dat voie sã facã alte transporturi. Eu nu am plecat, Dumnezeu mi-a luminat ochii.
La Linz începea zona rusească. Se putea trece cu tramvaiul, cu autobuzul, cu maşină sau pe jos, se putea trece dintr-o parte în alta. Americanii nu
făceau nici un fel de control. Nici când te duceai, nici când veneai. Lor nu le păsa. Totul era free, libertate. Când ajungeai în zona rusească trebuia să te dai jos din tramvai, veneau cu câini şi cu lanterne şi căutau pe sub bãnci şi fiecare trebuia sã treacã pe jos, pe la un ghişeu, să te legitimezi şi se uita la poză şi la tine şi te mai şi întreba ce cauţi, de ce te duci şi aşa mai departe. Şi noi fusesem avertizaţi să nu ne ducem în zona rusească dacă vrei să nu te mai întorci… Aşa că noi nu circulam prin zona rusească.
La un moment dat, noi, cei din Comitetul Naţional Român am reuşit să luăm legătura cu un grup de studenţi de la Viena. Şi la Viena era un birou al Crucii Roşii Române, condusă de doamna Alice Vãitoianu. Această doamnă era fiica generalului Vãitoianu, erou din primul rãzboi mondial. Şi au aranjat ca sã facã o serbare de 10 Mai în zona englezã din Viena. Şi de la Linz am plecat şi noi, locotenentul Gheorghiu şi cu mine, fiind invitaţi de doamna Vãitoianu sã reprezãntãm pe românii din Austria Superioarã. Americanii ne-au dat un permis special, cã altfel nu ne-am fi dus. Am cãlãtorit cu un tren militar american unde la fiecare uşă de vagon stãtea un poliţist militar american, cu cască, cu pistol şi unde ruşii nu aveau voie să deschidă uşa sau să intre înăuntru. Pentru ca dacã te prindeau că eşti din ţãrile ocupate de ei te dădeau jos şi te trimiteau în ţară. (…)
Prin 1946 – 1947 s-a terminat înregistrarea refugiaţilor, noi veniţi nu prea mai veneau. Apoi, în SUA preşedintele Truman a trecut prin Congres o lege prin care persoanele deplasate aflate în zona americană, engleză şi franceză din Austria, Germania dar şi în Franţa şi Italia puteau sã vinã în America fãrã garanţie, fãrã sponsor. Prin primăvara lui ’47 s-au desfiinţat toate comitetele naţionale. Aşa s-a desfiinţat Comitetul Naţional Român din Austria Superioară.
[Interviu realizat de Octavian Silivestru şi Silvia Iliescu, 15.05.1998. Arhiva de Istorie orală – Radio România]
