Din 22 ianuarie 1948 datează o hotărâre a Comisiei ministeriale de redresare economică şi a organizaţiei U.T.M., de înfiinţare a cinci şantiere naţionale de muncă ale tineretului: construirea conductei de la Ceanu Mare, Cluj; construirea liniilor ferate Bumbeşti-Livezeni şi Salva-Vişeu; regularizarea cursului inferior al Prutului; pavarea drumului de centură a Bucureştiului. Organizaţiile judeţene ale Uniunii Tineretului Muncitoresc au recrutat aproape 170 000 de tineri pentru aceste dantiere, unele dintre ele deschise la 1 aprilie 1948. Mulţi dintre voluntarii de pe „fronturile muncii” ajungeau acolo ca să îşi îmbunătăţească „dosarul de cadre”, să se treacă în uitare originea lor „nesănătoasă”, aceea de fii de ţărani chiaburi, de burghezi, de deţinuţi politici etc.
Multe sunt povestirile foştilor brigadieri care au lucrat atunci pe şantierele naţionale. Arhiva de istorie orală păstrează o mărturie de o mare valoare documentară: tentativa de organizare a unor manifestări anticomuniste la şantierul de cale ferată de la Salva-Vişeu – cu 16 sectoare de muncă în 63 km de cale ferată -, încheiat odată cu inaugurarea sa din 7 noiembrie 1949. Mărturia este a unui fost brigadier, Gelu Fătăceanu, intervievat în 2000 de realizatorul Lavinia Ivaşcu.
„M-am angajat pe şantierul Salva-Vişeu. Acolo erau toţi din ăştia „cu pete„, ca şi mine: foşti aviatori deblocaţi din armată, piloţii respectivi, ofiţeri scoşi din armată şi evident că am avut şi eu loc pe-acolo, pe undeva.
Şi a venit într-o seară un anume Şora la mine, Şora Augustin, îl cunoşteam eu mai de mult […] şi mi-a spus: „Uite, noi suntem o organizaţie de luptă împotriva comunismului, dacă vrei să ne ajuţi şi tu…„ Zic: „Măi, eu vă ajut, fiindcă şi-aşa nu i-am înghiţit niciodată şi nu-i pot înghiţi„. Zice: „Vrem să facem o ambuscadă…„ – practic trebuia să vină Ana Pauker şi Vasile Luca în Salva-Vişeu – „ṣi am dori să-i deranjăm puţin„, dar nici vorbă de atentat, asasinat sau mai ştiu eu ce, nu ne gândeam la lucrul ăsta!.. Am vrut să mobilizăm mai multă lume, cu manifeste, să protesteze împotriva lor, că să fie huiduiţi, mă rog, pe şantier, cu lucrul ăsta a fost de acord chiar şi şeful ṣantierului, Amedeo Georgescu, care era un foarte mare anticomunist, dar nu aveam ce face cu el fiindcă omul avea lucrări făcute prin Germania, Statele Unite, Anglia, şi era o somitate în ce priveşte specialitatea lui, în tunele, viaducte. Şi-am făcut manifeste, le-am împrăştiat peste tot, singur le-am făcut, că aveam acces la maşina de scris…
La Salva, acolo, la Administraţie…
Da, la Administraţie… la maşină le-am scris, multiplicat…
Multiplicat… cum?
Păi, cu indigoul. Am bătut câte un set de zece, douăzeci de ori, erau câteva sute de bucăţi, nu prea multe.
Şi ce scria în manifest?
„…Să fiţi prezenţi când vor sosi Ana Pauker şi Vasile Luca, aceşti vânzători de ţară…„, mi-amintesc, cam aşa scria, şi „…să luăm o poziţie fermă pentru salvarea ţării de sub jugul comunist, de sub jugul sovietic„, cam asta era în principal, ideea principală a manifestului. Nu prea mult, erau câteva rânduri, atâta tot, că altceva nu aveam ce scrie, că toată lumea dorea să scape de comunism şi de ruşi, că asta era atunci…
Ei, şi asta… până în 8 aprilie 1949 a venit un domn, fost învăţător, şi era angajat la Securitate – trăieşte şi azi în Bistriţa Năsăud, ne întâlnim, dar nu ne vorbim, eventual mă salută, îl salut; nu sunt o fiinţă răzbunătoare, dar dispreţuitoare da! Se bucură de tot dispreţul meu, în rest, nimic… – ṣi m-o luat din camera unde eram. Mi-a găsit o carte, că făceam limba engleză fără profesor, ca mine erau mulţi care învăţau aşa; […] mi-a găsit un binoclu mic, de-ăsta turistic, zice: „Cu cine ai legătură?„ „Cu nimeni!„ „Ce legătură ai cu ambasadorul Statelor Unite de la Bucureşti [corect: reprezentantul politic al S.U.A.], Burton Berry?„ „Domnule, dumneata îmi spui acuma cum îl cheamă, dar eu nu ştiu, fiindcă eu nu am fost niciodată la Bucureşti să iau legătura cu ambasadorul Statelor Unite, n-am nici o legătură…„ „Şi de ce înveţi engleza?„ „Fiindcă vreau să ştiu limba engleză!„ Deci pentru asta, [mi-a dat] cu pistolul în cap, lovituri etc, acolo, în cameră la mine. După aceea mi-a pus cătuşele la mână, m-a urcat într-o maşină, m-a oprit pe Dealul Târgului, la Bistriţa, zice: „Spune cu cine ai legătură, dacă nu spui, te împuşc!„ A coborât jos din maşină, mi-a pus pistolul în tâmplă, aşa cum se întâmplă şi în filmele astea de groază. Ce aveam de spus, dacă nu aveam nimic de spus?! Şi m-a urcat iar în maşină, pot să vă spun, că acele două luni de zile sau trei, cât am stat la Bistriţa, a fost iadul pe pământ! […]
Vasile Luca şi cu Ana Pauker au venit în Salva Vişeu?
N-au mai venit, atunci n-au mai venit… Mai târziu poate au venit, mai târziu, după ce am fost eu ridicat, dar atunci n-au mai venit, că era situaţia prea tensionată. Probabil că… mă rog, au fost informaţi.”
