Se împlinesc 70 de ani de la Conferinţa de la Ialta (4-11 februarie 1945). O fotografie celebră îi prezintă pe Churchill, Roosevelt şi Stalin aşezaţi unul lângă celălalt, în faţa Palatului de la Livadia, lângă Ialta. Liderii celor trei puteri aliate împotriva Germaniei naziste s-au întâlnit în fosta reşedinţă de vară a ţarilor, timp de o săptămână, pentru a discuta planurile de continuare a războiului. Legenda care a rămas în urma întâlnirii susţine că ei au profitat de conferinţă pentru a împărţi lumea între Rusia şi Occident. Lucru inexact din punct de vedere formal. Dacă este adevărat că, la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, Europa Centrală şi Balcanii au basculat în sfera sovietică, acest lucru s-a datorat unui mecanism care nu a aşteptat Ialta pentru a se declanşa. 
Au existat mai multe întâlniri la vârf între aliaţi pe parcursul conflictului. La 14 august 1941, pe când Statele Unite nu intraseră încă în război (acest lucru s-a petrecut la 8 decembrie 1941, a doua zi după atacul japonez de la Pearl Harbour), pe o navă ancorată în apropiere de coasta canadiană, Roosevelt şi Churchill au semnat Charta Atlanticului. Unele din principiile enunţate în text (pacea internaţională, dreptul popoarelor la autodeterminare) vor fi reluate în Declaraţia Naţiunilor Unite semnată la Washington, la 1 ianuarie 1942, de către reprezentanţii celor 26 de state care se angajau să lupte împotriva Germaniei.
Preşedintele american şi cel britanic s-au mai întâlnit şi în alte rânduri. La Casablanca, între 14 şi 26 ianuarie 1943, când Franţa era reprezentată de generalul Giraud, dar la care Churchill a impus prezenţa generalului De Gaulle, s-a discutat despre deschiderea unui al doilea front. La Québec, pe 23 august 1943, s-a decis accelerarea pregătirilor pentru debarcarea în Normandia, s-a aprobat planul de debarcare în Italia şi s-a luat în considerare deschiderea unui front suplimentar în China. La Teheran, între 28 noiembrie şi 1 decembrie 1943, cei doi lideri occidentali s-au întâlnit pentru prima dată cu Stalin, abordând soarta ţărilor baltice, problema viitoarelor graniţe ale Poloniei, debarcarea din Normandia, reorganizarea Germaniei. În cadrul unei a doua conferinţe de la Québec, între 12 şi 16 septembrie 1944, Roosevelt şi Churchill au analizat viitoarea ocupaţie a Germaniei şi participarea britanică la războiul împotriva Japoniei.
La 9 octombrie 1944, pe când la Washington se încheia o conferinţă interaliată de creare a Organizaţiei Naţiunilor Unite, Churchill se afla la Moscova. Premierul britanic era neliniştit de avansarea Armatei Roşii în Balcani. Nu reuşise să îi convingă pe americani să debarce la Adriatica, un proiect menit să cucerească Viena şi Praga înaintea sovieticilor, aşa că a încercat să facă un schimb de păreri între patru ochi cu Stalin.
Churchill ştia că sovieticii îşi doreau o influenţă preponderentă în România şi în Bulgaria. Foarte bine, atâta timp cât lăsau britanicilor influenţa asupra Greciei. Moscova cerea ca Comitetul de la Lublin, fondat de către comuniştii polonezi cu sprijinul sovieticilor, să participe la guvernarea ţării? Churchill avea să exercite presiuni asupra polonezilor exilaţi la Londra pentru a accepta intrarea acestora într-un guvern de coaliţie. În cadrul unei discuţii nocturne, cu Churchill având febră mare, s-a schiţat procentajul de influenţe în Europa (documentul se află astăzi la Biblioteca Naţională din Viena): România, 90% pentru Rusia, 10% pentru aliaţi; Grecia, 90% pentru Marea Britanie (în acord cu SUA), 10% pentru Rusia; Iugoslavia, 50%/50%; Ungaria, 50%/50%; Bulgaria, 75% pentru Rusia, 25% pentru ceilalţi.
Singura problemă era că procentele erau teoretice. Cum ar fi putut exercita britanicii şi americanii 25% influenţă în Bulgaria, ţară la care nu aveau acces, şi pe care Armata Roşie o ocupa în întregime? Cum ar fi putut aliaţii să joace un rol în Iugoslavia, dacă Churchill, intoxicat de agenţii sovietici din rândurile serviciilor secrete britanice, îl abandonase pe liderul rezistenţei regaliste sârbe, generalul Mihajlovic, prezentat drept colaborator al germanilor, pentru a-l susţine pe comunistul Tito, care deja exercita puterea absolută şi îi cerea ajutor direct lui Stalin? Cum să crezi că Armata Roşie, care ocupa şi Polonia, nu îi va sprijini pe comuniştii din Comitetul de la Lublin împotriva polonezilor anticomunişti de la Londra? François Kersaudy, autorul ultimei biografii a lui Churchill (2009), subliniază: «În mai puţin de două săptămâni, Churchill a înţeles că a fost păcălit».
La debutul lunii februarie a anului 1945, pentru cea de-a doua întâlnire cu Roosevelt şi Churchill, Stalin nu a dorit să se deplaseze în afara URSS. Organizarea summitului interaliat de la Ialta l-a pus astfel într-o poziţie favorabilă: el era puterea care invita şi găzduia, şi serviciile sale au făcut totul pentru a spiona conversaţiile oaspeţilor. Liderul sovietic deţinea şi un avantaj militar, deoarece forţele sale, ocupând deja mare parte a Europei Orientale, se aflau la 80 km de Berlin, în timp ce trupele americano-britanice, întârziate de ofensiva germană din Ardeni, nu aveau să ajungă la Rin decât pe data de 7 martie.
Roosevelt, bolnav şi slăbit (avea să moară două luni mai târziu), venea la Ialta cu un obiectiv major: să obţină ajutorul URSS în războiul împotriva Japoniei, al cărui sfârşit nu se întrevedea (bomba atomică americană, cea care îi va îngenunchia pe niponi, nu avea să fie gata decât în iulie 1945).
Stenogramele de la Ialta nu vor fi cunoscute decât în 1946, iar pentru unii abia în 1955. Istoricii găsesc aici date care întregesc comunicatul final publicat la 11 februarie 1945, care evident nu spune(a) totul. Cei trei mari s-au pus de acord în legătură cu conferinţa inaugurală a Naţiunilor Unite, care urma să aibă loc în aprilie 1945 la San Francisco. În ceea ce priveşte intrarea URSS în războiul împotriva Japoniei, Stalin a consimţit ca într-un interval de două sau trei luni după capitularea germană să participe la luptă, dar a solicitat în schimb partea de sud a insulei Sahalin, insulele Kurile şi concesiuni în China. Germania urma să capituleze fără condiţii, urmând ca teritoriul său să fie împărţit în patru zone de ocupaţie. De Gaulle nefiind invitat la Ialta, Churchill a obţinut totuşi ca una din zone să fie atribuită francezilor. O «Declaraţie despre Europa eliberată» afirmă, printre altele, principiul autodeterminării popoarelor.
În ceea ce priveşte guvernul polonez, conferinţa de la Ialta a validat revendicările lui Stalin: comuniştii din Comitetul de la Lublin vor acapara toată administraţia ţării. Frontiera estică a Poloniei rămâne fixată pe linia Curzon, ducând la piederea celor 150 km câştigaţi de polonezi în 1920, în urma războiului lor cu sovieticii. Chestiunea frontierei occidentale poloneze a fost amânată pentru altă dată. Conferinţa de la Potsdam (17 iulie -2 august 1945) va reveni asupra destinului Germaniei învinse şi va confirma transferul către URSS a oraşului Königsberg (azi Kaliningrad) şi a părţii septentrionale a Prusiei Orientale, precum şi cedarea către Polonia a teritoriilor germane situate în estul liniei Oder-Neisse. Aceste rectificări de frontiere, la est ca şi la vest, vor duce la dureroase deplasări de populaţie.
La mai puţin de două luni după Ialta, Eisenhower, comandantul-şef al armatelor occidentale, îl va informa pe Stalin că, în loc să mărşăluiască spre Berlin, se va îndrepta spre Bavaria, decizie pe care Churchill nu a putut-o modifica. La 2 mai 1945, Berlinul va cădea în mâinile sovieticilor care, la 8 mai, vor cuceri şi Praga. Cu excepţia Austriei, toate teritoriile ocupate de Armata Roşie au devenit state satelite ale URSS, în care principiul alegerilor libere, proclamat la Ialta, va fi încălcat, iar comuniştii au preluat definitiv puterea.
Stricto sensu, documentele redactate la Ialta, secrete sau nu, nu fac nici o aluzie la împărţirea lumii în sfere de influenţă. Dar exilaţii din ţările din Europa de Est şi De Gaulle, care a fost exclus de la această conferinţă, vor populariza ideea că jocurile au fost făcute la Ialta.
Realitatea este că încă de la conferinţa de la Teheran, din noiembrie-decembrie 1943, când URSS a reuşit să obţină consimţământul de a păstra teritoriile cucerite între 1939 şi 1940 (ţările baltice, Karelia finlandeză, Moldova şi Basarabia românească), şi cea din 9 octombrie 1944, de la Moscova, principiul unei împărţiri a sferelor de influenţă a fost acceptat de către Churchill. Raporturile de forţe militare şi politice au desăvârşit ulterior procesul, teritoriile ocupate de Armata Roşie căzând în orbita sovietică cu complicitatea comuniştilor locali. În fapt, aceste acorduri nu au fost decât o etapă printre altele în construirea acestei «cortine de fier» între lumea liberă şi lumea comunistă.
(Jean Sevillia)
LE FIGARO (Franţa), 4 februarie 2015
Traducerea: Ruxandra Lambru
Video: youtube
[youtube height=”HEIGHT” width=”WIDTH”]https://www.youtube.com/watch?v=ybnzMnFEWJY[/youtube]
