Cu toate ca fuseseră aliaţi în timpul celui de-al doilea război mondial, Iosif Broz Tito a refuzat să transforme Iogoslavia într-un stat satelit al U.R.S.S. Acest refuz a dus la o rupere a relaţiilor dintre Partidul Comunist din Iugoslavia şi celelalte partide comuniste din estul Europei. După moartea lui Stalin, situaţia s-a normalizat, dar relaţiile cu U.R.S.S. nu au fost niciodată complet reconstruite; Iugoslavia a continuat să aibă un curs independent în politica mondială, evitând influenţa atât dinspre vest cât şi din est. Mai mult, în 1961, Iosif Broz Tito – alături de Jawaharlal Nehru (primul ministru al Indiei) şi Gamal Abdel Nasser (preşedintele Egipului) – a fondat la Belgrad Mişcarea de Nealiniere. Nicolae Ceauşescu, aflat în plină ascensiune pe scena politică românească, era interesat de realităţile iugoslave, folosind orice prilej pentru a se documenta. În 1962, cu ocaza unui concediu în Iugoslavia, îndrumător i-a fost diplomatul Vasile Şandru.
Pe Ceauşescu l-am cunoscut în vara anului 1962. Eu eram la Belgrad prim secretar la ambasadă. Ceauşescu, care era atunci secretar al Comitetului Central, a plecat în concediu cu familia cu un vagon special, un vagon salon, pe o rută care includea Belgradul, apoi Italia şi sudul Franţei.
A sosit la Belgrad cu trenul şi a fost stabilit aşa un program că urma ziua să viziteze Belgradul. Era turist, că de fapt n-a fost nimic oficial. Nici nu l-a aşteptat de la iugoslavi. Relaţiile pe linie de partid cu iugoslavii nu existau. Şi programul se făcuse aşa: ziua să viziteze Belgradul, vagonul lui special să fie seara ataşat la un tren care mergea spre Veneţia dar să oprească la Knin în Iugoslavia şi de acolo ei să meargă să viziteze litoralul iugoslav. Vagonul de la Knin urma să plece la Veneţia şi de la Knin Ceauşescu să viziteze litoralul iugoslav, apoi cu maşina să treacă în Italia până la Veneţia .
Eu am fost însărcinat să-l însoţesc pe tot traseul ăsta iugoslav. Ziua am umblat prin Belgrad, am vizitat muzeul, am vizitat câteva magazine … Îl interesa comerţul. Era cu toată familia. Cu cei trei copii. Am stat la ambasadă de vorbă. Era foarte interesat să cunoască situaţia din Iugoslavia începând de la diverse amănunte … la nivel de trai, consum de carne pe cap de locuitor, venituri şi aşa mai departe, până la problemele politice mai mari. Şi seara am plecat cu trenul şi am stabilit ca două maşini ale ambasadei să vină să ne aştepte la Knin dimineaţa. Knin fiind un oraş cunoscut acuma. Şi am plecat cu trenul. Seara în tren am stat împreună lângă dânsul şi cu ofiţerul care-l însoţea, acelaşi Neagoe Marin, pe atunci era mi se pare numai maior sau căpitan; şi am luat masa împreună în salonul vagonului şi am stat la un pahar de vorbă. Lui Ceauşescu îi plăcea berea. „Galbenă de Odobeşti” era vinul lui preferat, un vin excepţional, foarte uşor, foarte plăcut şi de la care nu prea te îmbeţi. Şi am avut o convorbire mai lungă atunci, tot aşa, pe linia interesului lui faţă de situaţia din Iugoslavia. Un timp a fost de faţă şi soţia. Copiii se culcaseră, n-au stat cu noi. La un moment dat soţia a plecat şi am rămas împreună. A plecat şi ofiţerul. Şi m-a întrebat la un moment dat ce relaţii aveam un ambasadorul sovietic? Ambasadorul sovietic la Belgrad era atunci Epişev care venise de la Bucureşti. Şi avea ca prim colaborator, ca ministru consilier pe Deduşkin cu care fusese împreună şi la Bucureşti. Ei veniseră la Belgrad în 1960. Aveam relaţii foarte bune cu ei. Ei, ca venind din România au stabilit cu ambasada noastră raporturi bune de colaborare şi de la ei aflam foarte multe lucruri din contactele lor cu conducătorii iugoslavi. Ei se întâlneu cu toţi conducătorii iugoslavi, aşa că bineînţeles că ne interesau şi pe noi …Nu ne spuneau ei tot, dar ne spuneau! Aşa că am putut să-i prezint lui Ceauşescu o serie de informaţii pe care le aveam de la ei şi care erau destul de corecte. Adică nu ne păcăleau. Ce nu ne spuneau – nu ne spuneau! Asta era altă treabă. Dar ce ne spuneau era real, pentru că le verificam şi pe la iugoslavi. De multe ori! Şi la un moment dat Ceauşescu mi-a spus: „Ar trebui să fii mai atent cu ăştia! Că ăştia au organizat în România reţeaua … agentura sovietică!” În 1962, pentru mine, un tânăr diplomat, să aud treaba asta de la un membru al conducerii … Bineînţeles c-a picat ca o bombă, aşa! Bineînţeles c-am luat notă şi … ha! ha! … însă atunci am aflat pentru prima dată dintr-o sursă calificată, oficială, că sovieticii aveau o reţea, o agentură bine organizată la Bucureşti şi că Epişev şi cu Deduşkin fuseseră cei care dirijau această agentură în România.
Dimineaţa am ajuns la Knin. Am coborât repede din tren să văd maşinile noastre! Maşinile noastre nu erau. Vă închipuiţi că … ha! ha! .. nu eram deloc intr-o situaţie bună! M-am dus, i-am raportat : „Ştiţi, maşinile noastre încă n-au sosit!” „Cum n-au sosit?” El era foarte impulsiv în treaba asta. „Cum? Cum aţi organizat? Că n-aţi organizat bine treaba!” „Dom-le, nu ştiu, să vedem, trebuie să pice! Trebuie să vină din moment în moment!” Plecaseră de pe la ora 6 seara din Belgrad! Drumul era de vreo 4-500 km. Şi în sfârşit, în timp ce mă certa pentru treaba asta, zic : „Mă duc afară să văd dacă n-au venit !” Şi în sfârşit apar maşinile. Două maşini. Aveam un Chevrolet şi o Volgă. „Ce-aţi păţit ?” – îi întreb pe şoferi. „Dom-le, drumurile au fost foarte proaste. Am avut şi o pană de cauciuc pe drum.” Şoferii – zdrobiţi de oboseală. „Ce facem, că noi nu mai putem să conducem?” … Şi-atuncea am rezolvat-o. Zic : „Haide, conduc eu o maşină şi voi amândoi faceţi cu rândul! Unul doarme şi unul conduce! Şi mergeţi după mine!” Şi am plecat . Ceauşescu a venit cu mine. A stat lângă mine. Şi în spate a stat Neagoe şi cu Valentin, iar cei doi şoferi cu Elena şi cu Nicu şi cu Zoe în maşina cealaltă. Şi-am făcut aşa! Am ieşit pe litoral. De-acolo de la Knin până pe litoral sunt vreo 30-40 de km aproape şi-am mers pe litoral. Cu Ceauşescu tot timpul drumului am tot discutat. A tot întrebat de problemele iugoslave …. norocul meu era că eram după 4 ani acolo şi eram oarecum documentat! Ştiam! Şi am putut să-i dau răspunsuri destul de exacte la toate întrebările .
Într-un loc s-a oprit să facă o baie. În alt loc ne-am oprit, am mâncat, că aveam mâncare în portbagaj. Şi am ajuns la frontieră târziu, pe la 10 şi ceva seara! Aranjamentul era că la punctul de frontieră sş ne aştepte ambasadorul nostru de la Roma, Mihai Marin. Însă acolo erau mai multe treceri. Între Iugoslavia şi Italia frontiera era deschisă şi erau 7-8 treceri la mică distanţă una de alta. Şi erau drumuri ramificate. Eu am ajuns la un punct şi acolo – nimeni! Nu era ambasadorul nostru .
Vameşii ne-au împins, că erau coloane de maşini. Am trecut dincolo. Şi-am coborât spre Triest. Fără să fi întâlnit pe ambasador. Am ajuns în Triest. În Italia era o circulaţie – o nebunie la italieni. Eu eram neobişnuit cu asta şi am tras într-o piaţă acolo şi-am oprit să vedem ce facem. Eram tot aşa într-o situaţie în care nu vedeam nici o ieşire. Dar stând vreo câteva minute acolo, a apărut o maşină a poliţiei şi o maşină diplomatică şi încă o maşină diplomatică … Ce se întâmplă? Mihai Marin, care era un om foarte comunicativ, îi plăcea să stea la taifas. El a aşteptat la un punct de frontieră. S-a dus mai devreme acolo, pe la 7-8 seara şi s-a aşezat la o cafea. La masa de alături se aşezase poliţistul care-l urmărea. Iar el, fiind un tip comunicativ, l-a chemat pe poliţist la masă! „Îţi dau o cafea, o bere, mai stăm de vorbă !” Şi, din vorbă în vorbă, ăla a întrebat : „Dar ce aşteptaţi?” I-a spus ce aşteaptă. Poliţistul a zis: „Lasă, dom-le, că ne ocupăm noi !” A vorbit cu ai lui prin walkie-talkie şi ne-au identificat imediat. Ne-au găsit unde ne-am oprit. Şi au venit şi m-au salvat dintr-o situaţie aproape fără ieşire. Ne-am dus până la Veneţia. Acolo camerele rezervate au fost date, pentru că am ajuns târziu. Ceauşescu s-a enervat. Până la urmă ne-au cazat. Se făcuse deja 4 dimineaţa. Şi-am stabilit la 7.30 micul dejun şi program. Şi a fost sfânt! La 7.30 a trebuit să fiu jos la micul dejun şi la program! Ceauşescu s-a purtat foarte civilizat şi atent. Eu am vrut să plec imediat în Iugoslavia. Ceauşescu mi-a spus : „Nu, mă! Stai şi tu, dacă ai venit, stai să vezi şi tu! Ai fost pe-aici vreodată?” „N-am fost!” M-a luat, am vizitat împreună puţin Veneţia, am fost pe la Palatul Dogilor, Piaţa San Marco, Plaja Lido şi după masa de prânz mi-a dat drumul şi-am plecat. Şi el şi-a continuat după aceea excursia. Soţia lui a fost foarte rezervată în general. Nu s-a băgat. Ea s-a ocupat cu copiii.
[Interviu realizat de Mariana Conovici,12.05.1994. Arhiva de Istorie orală – Radio România]
