Născută într-o familie de mici boieri buzoieni, ṣi-a făcut studiile la Paris ṣi apoi s-a căsătorit cu Dimitrie Cordescu. Frecventa lumea bună a Bucureṣtiului de început de secol XX când, în ajunul Războiului de Întregire, a început povestea ei de iubire cu marele om politic ṣi strălucit avocat Take Ionescu. Acesta, devenit în 1921 prim ministru, era cu 33 de ani mai mare decât ea ṣi era un om încântător. S-au căsătorit în 1918 ṣi până la moartea lui, în 1922, Adina Take Ionescu i-a fost iubită, soṭie, prieten, confident, sfătuitor. Apoi, timp de ṣapte ani, până la următoarea ei căsătorie cu principele polonez Jean Woroniecki, a fost doamnă de onoare a reginei Maria. A încetat din viaṭă la București, în 1975, la vârsta de 84 de ani. Cu un an înainte, muzeograful Eleonora Cofas de la Muzeul de Istorie a Bucureṣtiului a realizat un interviu cu această femeie fermecătoare ṣi plină de personalitate. Interviul se află păstrat ṣi în Arhiva de istorie orală a Radiodifuziunii.
Bone, guvernante ṣi diferiṭi profesori… până la studiile din Franṭa
„Numele meu de fată este Olmazu, Alexandra Catrina Olmazu. M-am născut la Bucureṣti la 18 septembrie 1891. Prima coincidenṭă în raport cu Take e că tatăl meu ṣi-a luat doctoratul în Drept la Paris în acelaṣi timp cu fratele cel mare al lui Take, de care era strâns legat. […]
Copilăria mea nu a ieṣit din comun mediului căruia îi aparṭinea: bone, guvernante ṣi diferiṭi profesori. Vara o petreceam la ṭară, nu prea departe de Bucureṣti, la o vie din Valea Călugărească unde mama moṣtenise din familia lui Herescu Năsturel o vie cu o casă extrem de pitorească. […] Era adorabilă casa aceea! O casă absolut care merita să rămâie, să fie ṭinută. Eu crez că chiar ṣi pe timpul nostru era ṭinută ca într-un corset, o armătură de iederă. Era splendidă înăuntru ṣi-mi aduc aminte, în salonul cel mare – ce deriziune! ce-o fi căutat?! – lângă o sobă monumentală era statuia lui Tasso Torquato într-o parte ṣi în partea ailaltă un Petrarca. Nu cred să fi fost statui de valoare, dar era de grandoare naturală, impresiona foarte mult. În mijloc, cum era obiceiul în toate saloanele vechi, era o masă mare, rotundă, pe care stătea totdeauna un borcan cu tutun de prizat, un joc de Lotto, scaune împrejur, ceea ce era obiṣnuit atunci. Mama mea, care avea un gust foarte mare, ṭinea casa asta ca un adevărat muzeu. Alături era o casă nouă, confortabilă, luminoasă, cu odăi multe pentru noi copiii ṣi pentru mosafiri.
Nu-mi era interzis să mă joc cu copiii oamenilor curṭii ṣi când puteam să fug la masă, la Fănache Cocoṣatul, eram foarte fericită! Masa era joasă, rotundă, pusă în prispă, masă cu trei picioare, cu scăunaṣe împrejur, cu strachina în mijloc ṣi un ṣtergar curat pe care Manda rostogolea ceaunul cu mămăligă, cu sfoară pentru tăiat, era un pitoresc ṣi mă încânta teribil! Fanache îmi spunea: “Poftiṭi ṣi dumneavoastră, domniṣorică, staṭi cu noi la masă!” Fanache îṣi scotea căciula – că ṣi în august o purta! – îṣi făcea semnul crucii, mare, tăia cu sfoara părṭi de mămăligă, Manda îṣi trăgea tistimelul mai tare pe frunte ṣi făcea cruce ṣi ea, mare, lua lingura în mână, copiii strâmbau ṣi ei repede o formă de cruce, eu făcând la fel cu ei – eram în culmea fericirii ṣi euforiei, cu lingurile în strachină ṣi cu mămăliga în mână! Însă, ca toate fericirile, nu dura mult: auzeam vocea lui Fanache: „I-auzi, domniṣorică, marmazela vine!..„ Miss Foxwell apărea în pragul uṣii, imperativă: „You… come! How naughty you are!…„ [Vino!… Ce neastâmpărată eṣti!] ”
Ecoutez cette petite roumaine un peu…
„Primul meu dor de ṭară l-am simṭit la Sainte Marie când, seara, Marie Colombe îmi dădea trei bomboane în hârtiuṭă de la Capṣa: „Voila trois bombons pour vous… ce sont des bombons de Roumanie!„ Ciocolata pe care era scris Capṣa îmi băga un cuṭit în inimă! Puneam pumnul supt obraji ṣi plângeam, plângeam!… cu ciocolata în palmă. Mă sculam cu obrazul mânjit ṣi cu perna la fel. […] Tata venea să mă vază în toate vacanṭele.
Mi-aduc aminte de [Georges] Clemenceau a cărui nepoată, Jacqueline Jacquemaire, de care mă legasem foarte mult… când o scotea pe ea, mă cerea ṣi pe mine. Ne ducea ṣi la „Boulanger du Coin„ unde ne trata cu chausson aux pommes sau eclaire-uri.
Mă văd câteodată în casa doamnei [Madeleine] Jacquemaire. Văd prieteni de-ai lui Clemenceau ṣi pe acesta luându-mă în zeflemea, le spunea lor: „Ecoutez cette petite roumaine un peu…„, [Ascultaṭi puṭin această româncuṭă] se adresa mie: „Allors, qelle est donques ton opinion un peu sur la politique du jour?„ [Deci care e părerea ta despre momentele politice ale zilei?] Luându-mă foarte în serios spuneam, „Je ne suis pas d’avis…„ [Nu cred că…] ṣi aṣa mai departe. „D’ou sais tu toute cela?„ [De unde ṣtii toate astea?], mă întreba el. Îi spuneam ce făcusem înainte, până intrasem în casă, găsisem jurnalul lui în antecameră „Je les lu dans l’antichambre…„ [Le-am citit în antecameră], era un jurnal [ziar] al lui. Auzeam râsul enorm al prietenilor lui ṣi nu-mi plăcea să fiu luată în zeflemea! Plecam… după Jacqueline. Madame Jacquemaire mă întreba: „Ques’ce qui t’ont fait, ma petite?„ [Ce ṭi-au făcut, micuṭa mea?] „Ils se moquent de moi!„ [Râd de mine] „Eh bien, reste içi et joue avec Jacqueline„ [Rămâi aici ṣi joacă-te cu Jacqueline]… Se făcea ora 7 ṣi eram trimise îndărăt, amândouă, la ṣcoală, cu bona lor, groasă, mare, în vârstă, care se numea Marguerite Gautier… Nu avea nimic a face cu eroina lui Dumas!
A trecut un an, doi, tata nu a mai venit. Tata a murit. A mai trecut un an, doi, mama a venit ṣi m-a luat. Am venit în ṭară, fericită să viu în ṭară însă, vai!, nu ṣtiu, când am văzut că nu mai e tata, m-am simṭit aṣa de singură! Şi cu un fel de frică, nu mai simṭeam scut. Câtva timp am stat aṣa, fără să-mi găsesc rostul meu. M-am învăṭat.. îmi vedeam prietenele, îmi vedeam rudele, a mers înainte.”
Un avocat devotat tocmai lui Take Ionescu
„Avocatul mamei mele – căci eram minori – era Aurel Iliescu, un avocat de mare anvergură în timpul lui ṣi care era un mare devotat tocmai lui Take Ionescu. […] Într-o chestie de familie noi am fost lezate de ceilalṭi, în drepturile noastre de succesiune. S-a iscat un proces, un proces foarte greu în care Aurel Iliescu spunea: „Numai un Take Ionescu ar putea să-l pledeze! Dar o să vrea el aṣa un proces?!„ […] Mama îmi spune într-o zi: „Vom merge la Take Ionescu„. […]
Am intrat la Take Ionescu, ne-a primit foarte frumos în biblioteca lui, Aurel a început să peroreze patetic niṭel ṣi pe mine mă agasa, că găseam că făcea comédie française ṣi tragedie, găseam ridicolă situaṭia mea, să mă găsesc acolo, înaintea unui domn care… nici nu m-am uitat la el bine. Se vede că a văzut în figura mea o nemulṭumire aṣa ṣi s-a apropiat de mine ṣi mi-a spus: „Ce se întâmplă, domniṣoară? Sunteṭi nemulṭumită de ceva? Credeṭi că n-o să iau procesul? Aṭi vrea să-l iau?„ Am răspuns scurt: „N-am idee ce e [cu] acest proces… dacă credeṭi, ceva stupid, dar nimic mai mult.„ Am plecat ṣi am auzit că acceptă procesul. Şi l-a luat.”
Atuncea pot să spun că l-am cunoscut de-aproape pe Take Ionescu
„Între timp, mama a crezut că e mai bine să mă mărite, că nu îi plăcea să gireze averea mea. Nu eram săracă, însă ea credea că aṣa cum e, cu tutorii ei, mult n-ar mai fi ṭinut. Am luat pe Dimitrie Cordescu, un om al cărui tată era foarte bogat, un om se zicea foarte frumos, era frumos, era tânăr, avea 10 ani mai mult ca mine, în tot cazul, natural, era tânăr, avea avere, ceea ce în epocă conta enorm, avea avere! Şi-ntr-adevăr că tată-său îi dădea foarte mult, foarte mult! Eu, pe Take Ionescu nu l-am mai văzut mult timp, ṣtiu că se ocupa de chestiile noastre. […]
Am avut un copil. Copilul meu, la aproape doi ani, a murit. A fost dezastrul vieṭii mele! Am suferit un ṣoc teribil! Atuncea pot să spun că l-am cunoscut de-aproape pe Take Ionescu. A venit aṣa de des lângă mine ṣi era singurul care ṣtia să-mi vorbească. Niciodată nu mi-a vorbit de moartea copilului, niciodată să mă consoleze; literatură, voiaj, frumuseṭea câmpului, frumuseṭile naturii, tot felul de lucruri ṣi cu un farmec nemaipomenit! Era un om fermecător!… În timpul ăsta mi-a dat supărările lui, că începuseră greutăṭile, se întrevedea războiul. Atunci, în 1914, avusese aici Conferinṭa balcanică, a avut ṣi atunci greutăṭi, dar le-a învins. Mi-a spus cum a mediat între greci ṣi turci, audienṭa lui la sultan.. refuzul unei decoraṭii, frica turcilor la ameninṭările lui că ṭara e gata la un război dacă se amestecă Turcia; în fine, toate mi le istorisea ṣi eram uluită că-mi spune chestii politice pentru care… pentru mine atunci erau lucruri noi: nu mă interesase niciodată politica!”
Dormeam toṭi claie peste grămadă, cu cartofi sub pat
„A venit războiul, cel din 1916. La început, soṭul meu, Cordescu, care era mobilizat mi-a spus: „Nu poṭi să stai aici…„, de altminteri nici eu nu aṣ fi stat în Bucureṣti care nu era sigur ṣi unde opiniile erau niṭel amestecate, nu toṭi aveau încrederea în Aliaṭi ṣi necesităṭii să fim alături de ei. I-am zis: „Mă duc la moṣie la noi, la Ştefăneṣti.„ Însă m-am oprit ṣi la Iaṣi unde Lucy Greceanu, nevasta lui Demetru Greceanu care era aṣa de devotat lui Take ṣi care era unul din partizanii importanṭi ai Moldovei, m-a rugat să stau la ea. Mi-a dat o cameră foarte mare care pe urmă era împărṭită cu patru-cinci ai mei, din familie. Dormeam toṭi claie peste grămadă în acelaṣi pat, cu cartofi sub pat, cu tot felul de lucruri de mâncare, căci mâncare nu se găsea. Adaug acest lucru ca să arăt aspectul Iaṣului în timpul războiului. Take venea câteodată să mă vază, eu instalasem la mine, la Ştefăneṣti… începuse tifosul exantematic, aveam o casă mai departe de conac, care fusese ṣcoală pe timpuri ṣi pe care o transformasem în spital. Regina Maria a venit ṣi s-a scututrat de insecte când a ieṣit de acolo, căci miṣunau. Cum se făceau insectele astea unde era tifosul exantematic, nu ṣtiu! […]
Eu m-am îmbolnăvit foarte grav, nu de tifos, un accident care mi-a cerut o operaṭie. Am fost operată la Botoṣani, în sunetul tunetului german, cu asistentă-soldat, cu căderea instrumentelor pe jos, în fine, în aṣa fel încât de-acolo am plecat direct de pe masa de operaṭie, nu m-am oprit [decât] la mine la moṣie, la Iaṣi, direct. 80 km, după o operaṭie, vă-nchipuiṭi cum am ajuns! Acolo am stat câteva zile nolens volens, la spitalul Sf. Spiridon. Trebuia să am îngrijiri serioase de spital. Pe urmă m-am întors la Lucy Greceanu acasă.”
Se anunṭă moartea doamnei Take Ionescu…
Cu starea mea de sănătate a trebuit să mă duc să fac niṣte băi la Odessa, lângă Odessa, unde era nămol. Am părăsit Iaṣiul […] ṣi de atunci a început o corespondenṭă imensă între mine ṣi Take, în fiecare seară, din 1917 până în 1918 când eu am plecat definitiv din Rusia înainte, în Franṭa – Dumnezeu ṣtie cu ce frică era, căci Marea Nordului nu era sigură deloc! În fine, am ajuns la Albertville, în Anglia ṣi de acolo, uṣor, la Paris. Corespondenṭa aia este absolut o carte a situaṭiei de război, a situaṭiei politice; se poate scoate istoria României din ea, din acele timpuri. Nu e locul ei să fie pusă aici… […]
În timpul ăla, cât eram la Nisa, la Hôtel Rhune veneau noutăṭi din ajun ṣi jurnalul zilei. Se anunṭă moartea doamnei [Elisabeth] Take Ionescu, într-un accident, la Londra. A fost explicat mai pe urmă că acest accident era o plimbare călare, în Hyde Park, […] a avut un accident teribil, a căzut cu capul de marginea trotuarului ṣi a murit după operaṭia care i s-a făcut, pe loc, intervenṭia, care… n-a putut să-i facă nimic, că-ṣi rupsese ṣira spinării. La Paris a făcut foarte multă rumoare asta, la Nisa la fel.
Eu, între timp, am plecat cu mama mea ṣi cu o prietenă la Aix-le-Bains. Acolo am stat, mi-aduc perfect aminte când a venit trenul cu Take Ionescu care a venit direct la Aix-le-Bains.
El a descins, mi-aduc aminte, ṣi cu Titulescu care era copilul casei, mulṭi români, trenul care s-a chemat „trenul Take Ionescu„… A stat ṣi el să se repauzeze 15 zile ṣi a plecat să-ṣi facă datoria în campania lui la Paris, propaganda pentru România, discursuri, convorbiri, banchete care i se dădeau etc. A mai stat vreo 10-20 de zile la Paris ṣi a trebuit să plece spre Anglia, să-ṣi ia succesiunea, după moartea soṭiei sale. În plecarea lui la Londra, am o scrisoare care… ezit niṭel, dar vă voi citi. E din Le Havre, joi, 1 august 1918. Şi acuma citesc: […] „Sâmbătă mă duc la Drayton să duc flori pe mormântul femeii care a fost înaintaṣa ta, care m-a ajutat cum a putut în viaṭă, dar a cărei amintire nu se află ṣi nu se va afla niciodată între tine ṣi mine, în dragostea noastră! Te rog să fii sigură de aceasta! […] Te iubesc, copilul meu drag, într-un fel atât de absolut, de complect! […] Te iubesc ca femeie, ca soṭie, ca tovarăṣă, aṣa cum te-aṣ iubi ca mamă, dacă ne va fi dat. Nu am decât o grijă, o suferinṭă pe care caut s-o uit: dacă aṣ avea 10 ani mai puṭin, ca să sporesc cu atâta perioada fericită, cea mai fericită din viaṭa mea!„”
Nouă nu ne trebuie lucruri subversive!
„Când ne-am întors de la Paris casele noastre, ṣi-a mea, dar mai puṭin stricată, casa lui Take a fost literalmente cotropită de nemṭi! S-a aruncat biblioteca lui – ṣi notează că mi s-a adus îndărăt tot de către lumea de pe stradă, de către români care le-au adus pe urmă în teancuri! – […] porcii lor i-au băgat în sufragerie, mâncări ṣi lucruri de-astea care le trebuiau pentru popotă soldaṭilor lor, le ṭineau acolo. Toată casa, de sus până jos, a fost devastată! Aṣa că noi n-am putut să venim în casa noastră, am locuit în Calea Victoriei, în casa soacrei mele, mama lui Take, Ghiṭă Ioan. Am stat acolo până ne-am refăcut casa îndărăt, din strada Atena. […]
Încerc [să descriu] topografia casei: se intra pe un vestibul care era subt o boltă, se intra la casa noastră subt o boltă, o vultă unde aveam pus pe peretele din faṭă un basorelief de la Micene pe care mi-l făcuse mie cadou Venizelos ṣi care reprezenta pe zeiṭa Demeter. Cred că poate n-a fost prea încântat municipiul Atenei că făcuse un dar aṣa de regal! Eu crez că dacă ar fi fost dat americanilor acel dar, ar fi trimes un vapor să-l ia… Era de doi metri înălṭime, pe vreun metru jumătate lăṭime ṣi-l pusesem pe peretele din această vultă, la care se ridica scara de onoare. [Pe] o pancardă deasupra, făcută în bronz, [scria] „Darul Atenei„. Mă opresc la un lucru dureros: când casa a fost transformată prima dată, crez că era pentru… mi se pare că au venit utemiṣtii ṣi când… Consiliul legislativ a plecat de la noi ṣi s-au făcut schimbări pentru utemiṣti, a venit cineva să-mi spuie: „Doamnă, doamnă, dar ṣtiṭi că rupe, sparge…„ ṣi când am venit, într-adevăr, placa era deja spartă în două sau în trei. A spus un domn, nu ṣtiu, zău, cum îl chema, [când l-am întrebat] „Domnule, ce faceṭi? ăsta e un lucru de mare valoare!„ Mi-a răspuns înṭepat ṣi nu uitându-se la mine: „Nouă, doamnă, nu ne trebuie lucruri subversive!„”
Audio: Adina Take Ionescu
