Născută în 1915 la Râmnicu Sărat, Domnica Negulescu era fiica unui ofiṭer de cavalerie. A absolvit Facultatea de Drept din Bucureṣti în 1938, apoi a fost angajată la Societatea Generală de Gaz ṣi Electricitate al cărei director general era vărul ei, Nicolae Caranfil. În anii războiului a fost chemată ca secretară a Mariei Antonescu, soṭia conducătorului statului, la Consiliul de Patronaj al Operelor Sociale, instituṭie de stat înfiinṭată de Ion Antonescu în 1941, pe lângă Preṣedinṭia Consiliului de Miniṣtri. Pentru că era eficientă, ṣtia să dactilografieze ṣi să stenografieze, Domnica Negulescu a rămas în preajma Mariei Antonescu până la arestarea soṭului ei ṣi desfiinṭarea Consiliului de Patronaj. Tot în 1944 s-a căsătorit cu medicul Dan Chiriceanu, îngreunându-ṣi astfel „dosarul de cadre” ṣi cu o altă „vină” în afară de aceea de a fi lucrat cu Antoneṣtii: soṭul ei fusese simpatizant legionar. De aceea, după război, Domnica Chiriceanu nu a putut sta prea mult într-un loc de muncă. A lucrat la Societatea de Radiodifuziune ca secretară la radiojurnal, apoi la Biblioteca Academiei R.P.R. secṭia Cataloage, la institutele de Istoria Artei ṣi apoi de Arheologie. În 1952 a născut-o pe fiica sa, Ruxandra. După moartea soṭului ei, în 1973 Domnica Chiriceanu a emigrat în Statele Unite ale Americii unde a lucrat ca bibliotecară. La întoarcerea ei în ṭară, într-o vizită făcută în 1995, a acceptat să povestească despre câteva dintre momentele semnificative din viaṭa ei.
Interviu realizat de Silvia Iliescu ṣi Octavian Silivestru pentru Arhiva de istorie orală.
Domnişoara Negulescu, vă cheamă Preşedinţia!
„Cu doamna Maria Antonescu am ajuns să lucrez într-un moment în care nimeni nu s-ar fi gândit că aş putea să ajung acolo, la Preşedinţia Consiliului de Miniştri unde lucra doamna Antonescu, era preşedinta Consiliului de Patronaj. Ce s-a întâmplat?! Doamna Maria Antonescu era însoţită permanent, precum se ştia, de doamna [Veturia] Goga. La un moment dat, opinia publică s-a cam… nu că s-a cam suparat, ci s-a vorbit foarte mult că nu este bine ca doamna Antonescu să fie văzută mereu în compania doamnei Goga. Şi atuncea Mihai Antonescu s-a gândit la una din fostele [sale] eleve de la facultate şi şi-a spus: „Trebuie neapărat să-i găsim doamnei Antonescu pe cineva care să-i fie alături şi să o însoţească„, nu ca damă de onoare cum s-a… vehiculat […], ci ca simplă secretară.
Şi atunci Mihai Antonescu a trimis… eu lucram la Societatea [Generală] de Gaz şi Electricitate […], vărul meu, Nicolae Caranfil, era directorul general.
L-a chemat la telefon şi i-a spus: „Domnule Caranfil„, zice, „te rog să-mi dai mie pe domnişoara Negulescu„. Şi vărul meu a spus: „Domnule vicepreşedinte Mihai Antonescu, bineînţeles nu pot să refuz, dar depinde, trebuie să o întreb şi pe ea dacă vrea„. A venit şi m-a întrebat şi eu am spus că nu. De ce, am spus: acolo, ştiu eu, la Preşedinţie este un post politic… […] Eu şedeam de patru ani la Societatea de Gaz şi Electricitate, aveam un post foarte bun… nu am acceptat prima dată. În fiecare după-masă, însă, telefona cineva de la Preşedinţie şi spunea: „Vreau să vorbesc la telefon cu domnişoara Negulescu. Aici e Preşedinţia!„ Mă chemau la telefon de la Societate şi spuneau: „Domnişoara Negulescu, vă cheamă Preşedinţia!„ Zic: „Hai dragă, nu mai faceţi glume proaste, că nu, nu mai cred în toate lucrurile astea! Cum să mă cheme pe mine Preşedinţia?!„ Bref e că până la sfârşit, mi-au spus, mi-au pus ultimatum şi au zis: „Mâine la ora cutare, o maşină de la Preşedinţia Consiliului vine să vă ia!„ Şi am venit acolo.
Când am venit acolo, doamna Antonescu era într-o într-o sală unde se proiecta un film de-ăsta, despre… o anchetă socială. Şi era întuneric – ţin minte şi acuma -, era întuneric, alături mai erau câteva persoane. Şi m-a aşezat lângă dânsa, m-am recomandat. […] Şi s-a terminat filmul, am ieşit afară, doamna Antonescu mi-a spus: „Uite, aş vrea să fii secretara mea. De mâine încolo o să începi„ şi cam aşa a început.”
Leafa era mai mică…
„Activitatea mea era să stau lângă… să stau în biroul pe care-l aveam, aveam telefoane, două-trei telefoane pe birou care sunau tot timpul, cu anumite solicitări pentru audienţe, s-o vadă pe doamna Antonescu, solicitări bineînţeles că asta era… poziţia ei ca preşedintă a Consiliului de Patronaj, această organizaţie fantastică de ajutor social comporta acest lucru. […] Eu notam pe toată lumea care cerea audienţă sau vroia ceva de la doamna Antonescu sau vroia să o vadă fără să-i ceară audienţă, pentru că erau foarte multe pesoane care o cunoşteau… Erau multe persoane care colaborau la Consiliul de Patronaj şi lucrau acolo şi cam asta era. Aşa…
În al doilea rând, aveam misiunea – misiunea, în fine! – să mă duc cu dânsa peste tot, când se ducea să facă inspecţii la toate unităţile astea care erau imense, că erau aşa de întinse, nu numai în Bucureşti, dar erau şi în ţară întinse, trebuia să mă duc cu dânsa să o însoţesc tot aşa pentru a nota anumite lucruri, fiindcă era normal că nu putea singură să-şi ia note şi asta. […] Când am fost angajată – asta e foarte important – când am fost angajată, am spus că nu renunţ la funcţia mea de la de la, la Societatea de Gaz şi Electricitate şi atuncea m-au transferat. […] Ca să poată să-mi dea o leafă, m-a numit şefă de cabinet a primului ministru şi atuncea mi se plătea din fondurile acestui minister, la care… când am văzut ce leafă îmi dă, am rămas niţel cam şocată, că era mai mică decât leafa pe care o aveam la Societatea de Gaz şi chiar colegii mei au început să râdă şi spuneau: „Ha, ai făcut o afacere grozavă că te-ai dus acolo şi ai leafă mai mică!„ În sfârşit… Ca să fiu cinstită, leafa era mai mică însă doamna Antonescu de la Consiliul de Patronaj, din fondurile Consiliului, a mai adăugat, ca să am o leafă măcar ca cea pe care o avusesem la Societatea de Gaz.
La Societatea de Patronaj de unde veneau fondurile?
Societatea de Patronaj era înfiinţată cu avizul mareşalului, a vrut să facă o societate de asistenţă socială nu numai pe timpul războiului. Începuturile au fost în ’41 şi o parte din fonduri au fost date de stat, de guvern… o parte. […] Restul s-a făcut prin colecte personale. Şi doamna Antonescu a fost cea care a reuşit să convingă, nu numai, să-i şarmeze, cum să spun, ca să dea pentru acest Consiliu de Patronaj sume care au fost foarte importante. Existau toate întreprinderile astea mari care aveau, industriile astea mari care câştigau aşa de mult, cum era Herdan, toate industriile textile.”
Inspecṭiile aprope zilnice
„Trebuie să vă spun întâi programul. Programul era neobişnuit, dacă cineva – dacă n-aş fi fost acolo – mi-ar spune, n-aş fi crezut! La opt dimneaţa, doamna mareşal mă chema de la Preşedinţie acasă şi îmi spunea: „Domnica, astăzi ce avem, ce programări?„ Şi spuneam: cutare, cutare, cutare. La nouă eram acolo, începea să-şi organizeze treburile, adică programul pe toată ziua sau îşi chema colaboratorii care şedeau în strada Roma – [în] strada Roma era sediul. Doamna nu lucra acolo, acolo era contabilitatea, erau toţi şefii de departamente, că se organizase pe departamente: departamentul pentru spitale, pentru copii, restaurante, erau tot felul de secţii de-astea şi fiecare, o responsabilitate. Şi atuncea lucra, când avea nevoie de câte unul îl chema la Preşedinţie şi lucra cu el. Plecam, spunea: „Astăzi trebuie să vizităm, ştiu eu, cantinele sau restaurantele„. Plecam de dimineaţă, făceam un tur până la 12, până la 1, constata tot ce e bine şi ce nu e bine, doamna era foarte… cum să spun?! foarte necruţătoare… […] era severă, într-adevăr era foarte severă. Nu-i plăcea murdăria, nu-i plăcea dezordinea, se ducea acolo pe neaşteptate, ṣtiţi cum era, imediat se ducea, la toate restaurantele astea cum au fost nu ştiu câte… în Bucureşti, se ducea şi dacă vedea pe jos că era apă sau nu ştiu ce, era o comedie! Ăia mureau de frică, când vedeau că a intrat pe uşă, nu ştiau cum să alerge mai repede şi să pună la punct. Inspecţiile astea erau aproape zilnice, în afară de sâmbăta şi duminica când plecam la Predeal cu doamna Antonescu şi inspecta unităţile din ţară.
De exemplu, la Predeal, exista un preventoriu al copiilor tuberculoşi. Făcuse acolo un lucru extraordinar, adică toţi copiii ăştia care erau bolnavi… veneau doctorii, se ocupau de ei, Consiliul de Patronaj dădea fonduri, că toate fondurile astea s-au dus în toată această operă de asistenţă socială. Mai departe nu mergeam, nu avea organizaţii în afară, avea în ţară, dar nu-mi aduc aminte, a avut peste… de exemplu Braşov, Sibiu sau lucrurile astea. Organizaţia era aşa [structurată], că fiecare prefect al judeţului avea responsabilitatea acestei asistenţe sociale care era bineînţeles conectată la biroul general. […]
Consiliul de Patronaj a fost într-o continuă concurenţă, vreau să spun aşa, cu Crucea Roşie. Or, de Crucea Roşie erau legate toată protipendada cea a vechilor partide, ştiţi, pe doamna Antonescu nu au ajutat-o deşi colaborau împreună, doamna nu s-a disociat niciodată, a tot… de exemplu, la şedinţele consiliului care se ţineau o dată pe lună, Majestatea Sa Regina Elena era invitată şi era rugată să-şi dea părerea sau să dea sugestii, ce se poate face pentru asistenţa socială, nu numai în interior, dar şi pentru soldaţii de pe front… pentru că în perioada aia au fost trimise ajutoare soldaţilor de pe front […]
Tata lui Gina a fost arestat la Palat…
„La 23 august 1944 aţi fost anunţată de soţ cumva despre evenimentele care se petreceau?
Soţul meu era doctor şi era în oraş. Acuma… în oraş, pe calea Victoriei se făcuse o anumită vâlvă, nu se ştia exact ce e, totuşi mai transpiraseră anumite zvonuri că se va face armistiţiu sau că… Se încerca, bineînţeles, nu mai era acuma nici un fel de secret. Şi eram la Preşedinţie şi toată lumea a telefonat şi mi-a spus: „Ştii că tata lui Gina…„ – Gina era o căţea, un căţeluş pe care mareşalul îl adora şi care tot timpul stătea cu el – şi mi-a spus: „Tata lui Gina a fost arestat la Palat„. Deci mi-a spus clar, se ştia pe stradă lucrul ăsta!
Cam pe la ce oră se întâmpla lucrul ăsta?
Asta pe la cinci seara.
Şi de ce v-a vorbit codificat? Telefoanele erau ascultate?
Nu, nu ştiu dacă erau ascultate, dar n-a vrt să-mi spună direct: „Ştii că mareşalul e arestat…„, era totuşi un moment când nu puteai să emiţi totuşi o afirmaţie aşa de precisă. […] Până la sfârşit, nu ştia nimeni, era totul o totală confuzie! De exemplu, colonelul Davidescu care era şeful cabinetului militar nu ştia nici el, eu m-am dus acolo şi am spus: „Bine, domnule colonel, dar se poate?! Aflând această ştire, nimeni cu acţionează ca să… încere ceva, să…?„ Şi el mi-a spus: „Ceilalţi au spus: nu putem să acţionăm, să facem ceva pentru că mareşalul… s-ar putea să iasă altfel. Şi n-am făcut nimica, nimeni n-a făcut nimica…„
Şi cât timp aţi rămas la Snagov cu doamna Antonescu?
Am rămas cu doamna Antonescu până la 2 septembrie. […] La 2 septembrie, am plecat spre Târgu Jiu, pentru că începuseră… ruşii deja intraseră în ţară, înaintau, adică intraseră în Bucureşti şi înaintau spre vest, spre… aşa, nemţii care veneau pe şoseaua asta din Oltenia, dinspre Târgu Jiu, ajungând aici, pe la Băneasa, întrebau pe toată lumea – şi în special convoaiele astea militare -, zice: „Unde este mareşalul?„, aflaseră şi ei probabil că s-a întâmplat ceva şi întrebau. […]
La 2 septembrie, am plecat spre Târgu Jiu pentru ca să ne îndepărtăm de invazia rusă, adică de ocuparea Bucureştiului de către ruşi, că înaintau vertiginos. […] Şi am plecat spre Târgu Jiu pentru că la Târgu Jiu, era o rudă de-a mea, soţia fostului ministru Iunian, Grigore Iunian. Avea o casă mare acolo, splendidă şi ne-am adăpostit acolo.
Nu de acolo a fost luată doamna Antonescu. Eu am stat acolo şi cu doamna [Veturia] Goga, această, să spun… personagiu odios al acestei guvernări, aşa pot să spun, că nu ne-a adus decât nenoroc şi când a intrat ruşii în Târgu Jiu i-am spus să se ducă mai departe. Şi s-au dus într-o localitate, Dobriţa, spre munte, acolo, unde era şi o mănăstire şi unde s-au adăpostit şi regina cu regele.”
Audio: Domnica Chiriceanu
