Ea …fata deportată în Transnistria: Sonia Follender

de Silvia Iliescu
de Silvia Iliescu

Cea care avea să devină o scriitoare cunoscută cu numele Sonia Palty s-a născut într-o familie de evrei, tatăl ei fiind cineastul Alfred Follender. Nu îṣi încheiase studiile liceale când a fost deportată împreună cu părinṭii în Transnistria, într-unul dintre valurile succesive trimise de Antonescu după intrarea României în război, în anii 1941-1943. A fost o experienṭă care avea să o marcheze pe viaṭă, accentuîndu-i sensibilitatea artistică cu care era înzestrată din naṣtere. După război ṣi-a continuat studiile, ṣi-a luat bacalaureatul ṣi a început să scrie la România Liberă ṣi Universul, cu pseudonimele Sonia Gheorghiu ṣi Adina Bontaṣ. La începutul anilor ’50, pe când colabora la revistele Licurici ṣi Pogonici, a început să scrie proză pentru copii. S-a stabilit în Israel în 1961, împreună cu soṭul ei N. Palty, ṣi a continuat să scrie în reviste, să publice volume de memorialistică; a fondat o editură numită „Papyrus”, în Tel Aviv. Evrei, treceţi Nistrul!, Şi astăzi, şi mâine, mereu… sunt cărṭi pe care le-a publicat după 1990.

În 2001 Sonia Palty a acceptat cu multă amabilitate să înregistreze pentru Arhiva de istorie orală mărturia sa despre experienṭa traumatizantă a deportărilor. Interviu realizat de Octavian Silivestru.

Tatăl meu a fost director la „Warner Bros„

sonia palty„Sunt născută la Bucureşti, […] la 11 iunie 1928, pe strada Temişana, nu departe de Radiodifuziunea Română. Am fost elevă a şcolii „Sfântul Iosif„, tot alături de Radiodifuziunea Română, pe Berthelot şi la vârsta de 16 ani mi-am întrerupt studiile şi voi explica imediat din ce motiv. Tatăl meu a fost Alfred Follender, director la societatea de filme americane „Warner Bros„ ṣi mama mea casnică, originară din Cernăuţi. Tatăl meu, a treia generaţie de bucureşteni. Am crescut într-o casă de mic burghezi. Cunoscând bineînţeles istoria familiei mele, am crescut în această istorie; adică familia mea a avut un bunic care a fost într-o relaţie de prietenie cu domnitorul Alexandru Ioan Cuza şi am crescut cu această imagine a acestui domnitor prieten cu stră-străbunicul meu.”

Tatăl meu albise peste noapte

„În data de 15 septembrie 1942, era Anul Nou evreiesc, la ora 2, spre dimineaţă, comisarul Circii 15 de poliţie însoţit de doi poliţişti au bătut la noi la uşă, cu un ordin să fim ridicaţi: tata, mama, subsemnata şi bunica mea care avea atunci 66 de ani. Bunica era în pat, întâmplător bolnavă. Noi am plecat îmbrăcaţi sumar, adică cu hainele numai pe noi şi paltoanele şi ne-am prezentat… am fost duşi la circumscripţia de poliţie unde ne-am petrecut noaptea într-o cămăruţă de doi metri pe patru. Mama şi cu mine ne-am culcat pe cele două bănci laterale şi tatăl meu cred că a făcut mulţi kilometri, plimbându-se în cămăruţa aceea. Dimineţa când am deschis ochii, tatăl meu avea părul complet alb, albise peste noapte!

Am fost duşi într-o maşină, într-o dubă a Poliţiei, la şcoala de pe strada Sfinţilor, o şcoală profesională, o clădire bătrânească, mare, într-o curte uriaşă cu un gard de fier forjat şi o să vedeţi de ce insist asupra acestui gard de fier forjat, pentru că în câteva ore eram în aceeaşi şcoală 212 evrei pentru a fi deportaţi, iar în afara gardului, pe străzile Sfinţilor şi în împrejurimi erau sute, chiar mii de evrei care au aflat de acest prim grup bucureştean care urma să fie deportat în Transnistria. […]

În noaptea de Yom Chipur – Yom Chipur fiind sărbătoarea cea mai tristă a evreilor, ziua morţilor, ziua însemnării de către Dumnezeu a vieţii fiecăruia – s-a postit. În colţul sălii mari de şcoli, nu ştiu nici până astăzi cine, s-a spus o rugăciune, s-au spus două, s-a spus rugăciunea morţilor, iar toţi, cu lacrimi în ochi, ne vedeam printre cei care la anul vor spune rugăciuni pentru noi. În zorii zilei au apărut camioane pe această stradă îngustă a Bucureştiului şi am fost urcaţi în camioane şi duşi la gara Bucureşti triaj.”

Eu sunt infirmieră!

sonia palty2„Subsemnata, la cercetaşi, am făcut un curs de Crucea Roşie, la Spitalul Colţei, un curs de două luni de zile şi în momentul când delegatul comunităţii a întrebat cine e o infirmieră sau un infirmier, din tot grupul de 212 persoane m-am simţit cea vizată şi am spus: „Eu sunt infirmieră!„ Aveam 14 ani şi trei luni, eram o fetiţă înaltă, slabă, cu codiţe. Delegatul comunităţii nu şi-a dat seama că are în faţa lui un copil, m-a pus să semnez şi am luat în primire lada cu medicamente şi cu ustensile. Cu aprobarea şefului jandarmilor, a corpului de jandarmi, am împărţit fiecarui om din grupul nostru câte o farfurie de tablă, o cană, un cuţit şi o furculiţă şi o lingură. După ṣapte zile noaptea, în a şaptea noapte, trenul a pornit şi tata tot continua să spuie: „O să vedeţi că la Tighina ne aşteaptă o comisie de triere„. Fiind singura realistă dintre tata şi mama, comandasem mătuşilor mele care rămăseseră la Bucureşti ca şi bunica, haine călduroase, conservărie şi pentru tata un geamantan întreg de medicamente care ne-au fost transmise în gara Bucureşti triaj. Fiecare din cei deportaţi, sau mai bine spus aproape fiecare, a făcut acelaşi lucru, deci eram oarecum echipaţi. Mie, copil la 14 ani şi jumătate, mi se părea o aventură, aşa cum citisem în foarte multe cărţi, o aventură în necunoscut, periculoasă, ṣtiam ce ne poate aştepta, dar totuşi o aventură! Nu mi-am dat seama decât la întoarcere, la repatriere, că trăisem cu moartea alături. Şi am ajuns după două săptămâni de călătorie, călătorie care se face de obicei în opt ore cu un tren persoanal, am ajuns la Tighina.

La Tighina am fost preluaţi de către un corp de jandarmi care avea în fruntea lui un sergent, Fanache. Fanache era oltean, pe de o parte era om de suflet, pe de altă parte era om de afaceri; a început să vadă în noi nişte vietăţi care pot fi bine jumulite. Vagoanele s-au închis ermetic pe dinafară. O dată pe zi se deschideau şi cele două căldări, una care ar fi trebuit să fie cu apă, şi una cea cu necesităţile fiziologice, erau date jos golite, una spălată, cealaltă umplută cu apă. Uneori din neatenţie, din necesităţi prea mari şi găleata cu apă era plină cu murdăria noastră corporală. Dacă avea chef, jandarmul de serviciu deschidea uşile şi spunea: „Coborâţi sub vagoane să vă faceţi treburile…„ – era pentru prima dată în viaţă când mi-am dat seama ce înseamnă promiscuitatea! Nu vă cer să vă gândiţi ce înseamnă să stai alături cot la cot cu pantalonii daţi jos şi aşa mai departe. Deci nu era numai că eram deportaţi, nu era numai că ne era foame şi sete, era şi coborârea noastră de pe statutul de om civilizat, la statul de animale primitive.”

O căruţă cu bucăţi de brânză, câteva bidoane cu lapte pe noi ne-au făcut fericiţi

sursa: http://basarabia-bucovina.info
sursa: http://basarabia-bucovina.info

„Am ajuns [la Odessa] într-o fermă de stat în care era director un inginer agronom bolnav de plămâni. Când i-am venit în fermă şi s-a uitat la grupul nostru de prăpădiţi a spus: „Ce mi-aţi adus pe-ăştia aici, ce nevoie am eu de ei aici? Grâul e strâns, porumbul e în hambare, ce să fac eu cu ăştia? Vine iarna, nu am unde să-i culc, nu am ce să le dau de mâncare, eu nu îi primesc, nu semnez de primirea lor!„, dar omul a trimis grupului nostru o căruţă de zarzavaturi şi o căruţă cu bucăţi de brânză, câteva bidoane cu lapte care pe noi ne-au făcut fericiţi. Femeile grupului nostru s-au apucat să facă o ciorbă, copiii au căpătat pentru prima dată – după aproape o lună de zile de la plecarea din Bucureşti – au primit câte o cană cu lapte, câte o bucată cu de pâine cu brânză, lucru pe care cu toţii am crezut că nu au existat mai bune pe lume decât acolo la aceea fermă.”

 

Noi toţi începusem să scandăm, ştiind că riscăm să ne ucidă şi pe noi

„În trei zile, încărcaţi cu destulă brutalitate de jandarmi în vagoane, am fost duşi la ferma de stat Vigoda din apropierea Odessei, la câţiva kilometri de Odessa şi cazaţi. De la gară am mers pe jos kilometri, în trei căruţe erau bagajele noastre. Am fost cazaţi într-un grajd care nu mai avea acoperiş, nu mai avea ferestre, dar eram fericiţi că existau nişte paie. […] Directorul fermei, Gogleaţă – o caricatură de om, mic de statură, cu un nas uriaş dintr-o faţă mică de viezure, plin de furuncule pe obraz, îmbrăcat cu un cojocel peste o cămaşă verde cu diagonală – făcea apelul. Ne-am strecurat repede în ultimul rând şi apelul era făcut: „Vreau să-i cunosc pe fiecare! Ia, strigă-i după nume!„ ṣi acest contabil, Blumenthal, cel care ne făcuse şi listele cu bijuteriile striga apelul. La câteva din fetele grupului nostru s-a oprit în mod insistent şi cu cravaşa le-a mângâiat feţele şi a zis: „Îmi pare bine că vă cunosc! De voi o să mai am nevoie…„ Nu am înţeles nici unul din noi despre ce e vorba. Poate, unii mai în vârstă, cu experienţă, s-au gândit la ceea ce o să se întâmple.

evrei deportareLa un moment dat, după apel, Gogleaţă a cerut cu vârful cravaşei a însemnat şase oameni să iasă din rând. Erau şase evrei în jurul a 25-30 de ani, toţi taţi de familie, cu copii… unul din ei, Grünfeld, era băiat singur, inginer, subinginer de fapt de drumuri şi şosele. I-a înşiruit pe toţi pe aceiaşi linie, s-a uitat aşa lung la ei şi a spus: „Tu, ăla mai lungu’, ieşi din rândul întâi şi du-te în ultimul rând!” Sandu Grünfeld a făcut asta. Şi adresându-se celor doi jandarmi care ne păzeau: „Uitaţi, facem un pariu… eu cu un glonte îi dobor pe toţi şase! Dacă pierd, vă dau o sticlă de ţuică bătrână. Dacă câştig, îmi daţi voi mie o sticlă de ţuică bătrână!„ Nu realizasem pe moment că are de gând să-i ucidă. După câteva clipe nevestele care erau în aceast prim grup şi mama lui Fritz Brauch au ieşit din rând, s-au trântit pe jos, târându-se în faţa acestui Gogleaţă şi strigând: „Lăsaţi-mi fiul să trăiască!…„ „Nu-mi ucideţi soţul!„ Şi soţia lui Dolphi chiar spunea fiului ei, Victoraş: „Victoraş, roagă-l pe domnul director să-l ierte pe tata!„ Era un vacarm îngrozitor! Noi toţi începusem să scandăm, ştiind că riscăm să ne ucidă şi pe noi, cu toate că nu cunoşteam acel ordin că nu e voie să fim ucişi… „Nu-i ucideţi! Nu-i ucideţi! Nu-i ucideţi!„ El a ridicat pistolul în aer, a cerut unuia […] să se lase mai jos, a scos pistolul, l-a îndreptat spre cele şase capete şi în momentul în care ar fi trebuit să tragă, a tras un foc în aer. Trei din băieţii noştri au leşinat, noi ne-am închipuit că au fost loviţi. S-a sărit pe corpurile lor, nu am mai ştiut ordine, frică, apel. Râzând cu hohote, Gogleaţă şi-a pus pistolul înapoi, a luat aşa pe umeri pe cei doi jandarmi: „Haideţi cu mine la birou să bem sticla de ţuică bătrână, am pierdut pariul!„ După ce Gogleaţă s-a îndepărtat, cred că 212 oameni ne-am dat cu pumnii în cap unde am nimerit, la ce am nimerit, câte zile vom avea… ṣi eram cu toţii disperaţi!”

Tu eşti fiul fotografului Follender de pe bulevardul Elisabeta?

„A doua zi ni s-a cerut să ieşim din nou la apel; venise căpitanul, şeful Legiunii de jandarmi din Ovidiopol, care era pe Nistru, tot la 30-40 km de Vigoda. El a ales un comitet de conducere a acestui grup de oameni şi când a ajuns la numele de Follender la apel, l-a întrebat pe tata: „Tu eşti fiul fotografului Follender de pe bulevardul Elisabeta?„

 bdul elisabeta

Şi acesta era unchiul meu, fratele tatălui meu. Şi tata a avut un moment de prezenţă de spirit şi a spus: „Da.„ „Păi spune, domnule, de ce nu ai spus de la început că eşti băiatul lui Follender, fotograful? El m-a fotografiat când am ieşit sublocotenent, el m-a fotografiat când m-am căsătorit, el mi-a fotografiat primii copii, dumneata o să fii preşedintele acestui grup, dar să ştii că vicepreşedinte o să fie unul care l-am căpătat eu pe listă de la Bucureşti, Avram Creştinul„. Avram Creştinul, evreu, fusese agent sau cum se spunea la noi, agent secret al Siguranţei Statului şi din greşeală a fost deportat cu grupul de aşa-zis „evazionişti de la muncă„. […] Tata, care era un om foarte suferind, plecase după un infarct, plecase în deportare… Mama era şi ea suferindă, trebuia să i se facă o operaţie de sinuzită şi pirdea sânge. Erau tot timpul culcaţi, deci singurul om care a ieşit la lucru a fost subsemnata. Aveam o normă de infirmieră, pentru că după masă infirmeria era deschisă şi infirmeria însemna pansamente, nevralgii, dureri în diverse locuri, ochi care curgeau. Altă sarcină pe care am avut-o era tunsul, rasul, aveam două maşini de tuns. Toate femeile au fost tunse la piele, ca să nu facă păduchi. Tot ce era păr pe corp trebuia dat jos şi la femei şi la bărbaţi. La bărbaţi îmi luasem adjunct un domn Egerman care singura legătură cu medicina era că a fost vânzător într-o farmacie, deci ştia ceva! Şi acest domn Egerman, care nu mai există, mi-a lichidat toate sticlele de alcool metilic pe care le aveam în infirmerie. După aceea am aflat că era alcoolic şi că înnebunea dacă nu bea alcool ṣi […] mi-a dat o explicaţie: „Dopurile nu mai sunt bune şi alcoolul se evaporează„. Şi eu la 14 ani şi jumătate trebuia să-l cred, că nu aveam nici o explicaţie! […]

Deci acest căpitan şef de jandarmi ne-a ajutat enorm, ne-a dat ordin să se dea de mâncare celor care ies la lucru, i-a dat ordin directorului de fermă – cu toate că directorul de fermă nu era sub ordinele lui, ci sub ordinele lui Alexianu care era guvernatorul Transnistriei […] Sandu Grünberg era inginerul nostru, a bătut scânduri la ferestre – în noiembrie eram – ca să nu îngheţăm de frig şi să nu sufle vântul înăuntru. Tot el a construit două puncte igienice mai departe, ca să nu miroasă urât, două gropi, le-a înconjurat cu un fel de ziduri de carton, de ce a găsit acolo de paie, că altfel era nenorocire, am fi murit de boală! Am fost singurul grup din Transnistria care nu am avut tifos exantematic. Cu toate acestea, după aceea, prin satele prin care treceam, nici un primar ucrainean, nici un jandarm român nu ne dădea voie să înnoptăm în sat pentru că spuneau că: „Voi aduceţi tifos exantematic„.”

Eu lucram la găini

„Două luni, adică până la 1 decembrie [1942] am stat la Gogleaţă. Într-o zi, la 4 dimineaţa, sculaţi cu tămbălău, cu focuri de armă, cu sunat de alarmă, sculaţi din somn: „Îmbarcarea, plecaţi la Alexandrovka, la mine aţi terminat lucrul, aţi tăiat floarea soarelui„.

Trebuie să vă spun că eu, de exemplu, lucram la găini, la un moment dat când nu am mai putut să lucrez la floarea sorelui am lucrat la găini. Ni se dădea un sac cu porumb şi îl aruncam la găini; ne-am cusut pantalonii bufanţi jos şi ne-am tăiat buzunarele şi jumătate de mâncare îl dădeam la găini, jumătate din porumb îi dădeam drumul în pantalon. Iar porumbul acela fierbea… aveam un primus [pe] care îl căpătasem de la comunitate, fierbeam în primusurile acelea 24 de ore porumbul acela care nu mai vroia să se înmoaie. Oarecum căpăta altă formă decât porumbul uscat de dat la găini… Bineînţeles că moralul începuse să ne crească, că eram din nou plini de bancuri, mâncam porumbul şi începeam să cotcodăcim prin casă, continuam să cântăm serile, acoperiţi de pături şi simţindu-ne păduchii umblând pe noi, cântam arii din opere, operete, cântece evreieşti, cântece militare româneşti. Era până la 10 seara când trebuia să ne culcăm, eram plini de speranţe în ziua de mâine cu toate că ziua de mâine nu ştiam niciodată ce se va întâmpla.”

Sunt bine, mă duc la lucru…

„În fine, în august 1942, nu, în ‘43 a venit ordinul de repatriere, ordinul de repatriere semnat de mareşalul Antonescu considerând că cele 14-15 luni de deportare au fost o pedeapsă suficientă pentru evreii bucureşteni.”

Eu am fost dată la munca de jos şi am fost responsabilă cu preţul de cost la şantierul Monchim-ului, a industriei chimice. Pe un tractor am văzut un bărbat frumos şi am rămas cu ochii pe el şi am spus: „ăsta e locotenentul Capeleanu!„. M-am dus la cadre şi deoarece eu scriam articolele pentru gazeta de perete a şefei cadrelor – ea avea pentru mine foarte multă consideraţie – i-am spus : „Caută-mi dosarul lui Capeleanu! Vreau să văd dacă ăsta e locotenentul meu!„ Şi ea mi-a zis: „Da, chiar a fost azi la mine să-mi spună că el e titrat şi că el nu mai vrea să stea pe tractor şi vrea să fie normator.„ Şi am făcut o notă informativă informativă [pe] care i-am dat-o ei. După doi ani de zile am fost chemată la Siguranţa Statului, adică nu am fost chemată, am fost ridicată într-o dimineaţă la şase dimineaţa cu maşină neagră, cu doi băieţi cu ochi albaştri, m-au dus pe strada Rahovei, sus, la etaj, am intrat într-o cameră unde era un birou, o lampă şi două scaune. Şi după vreo două ore a intrat un ofiţer cu un dosar şi mi-a spus: „Dumneavoastră aţi făcut reclamaţii şi împotriva locotenentului Capeleanu şi împotriva fostului director de fermă Gogleaţă?„ Am zis: „Da.„ „Uitaţi, tovarăşă, noi am verificat, a fost război, noi vrem să vă retrageţi reclamaţiile pentru că amândoi sunt necesari construcţiei socialismului!„ Bineînţeles că am semnat foarte repede asta, că îmi retrag reclamaţia. Am ieşit de acolo, vă jur că mi-au tremurat genunchii şi mâinile o oră. Am stat sprijinită de un perete ca să-mi revin şi să dau un telefon acasă: „Sunt bine, mă duc la lucru…„”


Audio: Sonia Palty