Criza grecească e un argument pe înțelesul tuturor împotriva adoptării pripite a monedei comune, dar se manifestă o mulțime de alți stimuli interni și externi care descurajează o aderare pripită.
La simpozionul dedicat împlinirii a 10 ani de la denominarea leului nou, guvernatorul BNR, Mugur Isărescu, și-a încheiat discursul prudent și aluziv cu aceste cuvinte: ”În urmă cu 10 ani am urat leului nou, leului greu, tare, să aibă parte de sănătate (…) – atunci nu i-am spus să aibă viață scurtă, dar am găsit o formulă – așa, de trecere la euro, acum parcă înclin să spun să aibă și viață mai lungă, pentru că e moneda noastră” (7 iulie 2015).
Guvernatorul BNR este singurul înalt demnitar al statului care vorbește despre acest subiect, și o face, după toate aparențele, cu precauții studiate, în așa fel încât să nu suscite opoziții. El nu a exclus deloc perspectiva adopării monedei comune, dimpotrivă a reafirmat că denominarea leului a avut și acest scop de a pregăti aderarea, dar, pe de altă parte, a lăsat deschise toate posibilitățile.
Decizia adoptării monedei comune este o decizie politică, dar nimeni nu o va lua fără o consultare aprofundată cu Banca Națională și, din acest motiv, apreciem că declarațiile în doze homeopatice pe care le face guvernatorul împotriva unei aderări pripite anticipează într-o oarecare măsură cursul viitor al României.
Dar ceva s-a schimbat și la nivel politic, cu toate că nu putem spune ceva foarte precis. Nici premierul și nici președintele nu au comunicat puncte de vedere lipsite de echivoc, în așa chip încât planează pe mai departe o stare de vag neangajantă. În mod oarecum surprinzător, cel care declară acum răspicat că România nu e pregătită să adere la moneda comună nu e primul ministru Victor Ponta, ci fostul președinte Traian Băsescu. De ce tocmai Traian Băsescu, cel care presase puternic pentru accelerarea proceselor? Nu este clar, dar nici mediul politic extern nu mai este nici el foarte stimulator.
Până când criza grecească nu va fi resorbită, diriguitorii UE din zona conservatoare (germani, olandezi, finlandezi etc) nu riscă să creeze noi vulnerabilități, dar nici nu pot spune acest lucru în mod explicit, ca să nu sune ca o excludere, fie ea și temporară. Realitatea este că nimeni nu dorește să asume noi riscuri și dacă guvernul Ponta a menținut oficial ca termen anul 2019 este poate numai din motive tactice. Deciziile sale majore, cum sunt cele legate de reducerea taxelor, au ca premisă tocmai o amânare a adoptării monedei comune, cu scopul de a crea un spațiu de evoluție economică în afara constrângerilor impuse de euro.
S-ar putea adăuga la aceste schimbări de optică politică și inflexiunile americane, care dezaprobă în mod discret, dar persistent dominația de facto a Germaniei asupra Uniunii Europene. În cea mai recentă analiză dedicată crizei grecești, analistul George Friedman susținea că dorința Berlinului de a păstra integritatea zonei euro ar avea ca scop nu binele general, ci binele germanilor: ”Aceștia sunt mai puțin preocupați de soarta euro în sine ori de datoria grecilor, cât de păstrarea zonei de liber schimb capabilă să absoarbă masivele lor exporturi” (”The Greek Vote and the EU Miscalculation”, Stratfor). Să observăm de asemenea că președintele SUA Barack Obama a dat o mână de ajutor Greciei, încurajându-i revendicările după referendumul din 5 iulie și slăbind astfel poziția Germaniei.
Același George Friedman, care a fost primit recent la Cotroceni, părând să confirme zvonurile că misiunile sale depășesc ca importanță statutul său oficial, spunea cu doi ani în urmă că România nu ar trebui de fapt să adere niciodată la euro: ”Cred că proiectul zonei euro a eșuat, ceea ce nu înseamnă că și alianța europeană e în același stadiu. Trebuie să fie o mai bună înțelegere a noțiunii europene de suveranitate, a statului național aflat în competiție cu celelalte țări vecine”, spunea americanul, invocând argumentul diferențelor strucurale dintre economiile europene.
Dar argumentul acesta al asimetriilor a fost dezvoltat și în mediul economiștilor români. Daniel Dăianu, bunăoară, evocă acele teorii potrivit cărora o arie monetară optimă este formată din regiuni (țări) care sunt compatibile din punct de vedere structural. ”Cu cât diferențele sunt mai mari, cu atât este nevoie mai mult de instrumente de amortizare a șocurilor asimetrice (între care și un buget comun, care să asigure eventual o schemă colectivă de asigurare împotriva șomajului).” (”În chestiunea greacă nu există îngeri”, Revista 22).
Prin urmare, se înmulțesc îndemnurile la prudență, laolaltă cu apelurile la reforme care iau timp, iar circumstanțele externe nu sunt nici ele încurajatoare. Leul pare a se pregăti de viață lungă.
DW (DEUTSCHE WELLE), 9 iulie 2015
Traducere: Florin Matei
