După război economia României era greu împovărată. Pe lângă lipsurile fireṣti în asemenea condiṭii, mai apăsau ṣi ocupaṭia militară sovietică, plata reparaṭiilor de război – alimente ṣi materii prime – ṣi societăṭile mixte sovieto-române pe care vecinii de la răsărit se grăbiseră să le înfiinṭeze încă din 1945, pe baza tratatului economic încheiat la Moscova. Sovromurile aveau pe hârtie o formă inofensivă: un parteneriat de membri egali în drepturi, menit să asigure relaṭii economice avantajoase tuturor. În realitate, aveau colṭi ascuṭiṭi: erau forme de monopolizare a comerṭului ṣi producṭiei româneṣti. Ramurile de mare interes erau Sovrompetrol, Sovromtransport ṣi alte câteva care au intrat imediat în funcṭiune.
Arhiva de istorie orală păstrează câteva mărturii interesante despre sovromurile care se întinseseră chiar până în ramura producṭiei de filme.
Alexandru Bîrlădeanu, economist, membru al CC PCR, ministru:
„Dacă am vorbi de anii ’47, sovromurile erau înfiinţate cu autorizarea Ministerului Economiei Naţionale, lucru care la început era o formalitate. Mai târziu, spre sfârşitul lui ’47 şi începutul lui ’48, Gheorghiu Dej a început să pună piciorul în prag. Astfel, sovieticii au vrut să înfiinţeze un sovrom de distribuire a gazelor. Gheorghiu Dej s-a opus, spunând că „Să vindem gaze, putem şi noi, dacă vreţi sovrom, să-l facem pentru extracţie de gaze, nu pentru vânzare de gaze!„ Ei asta ar fi vrut… Au făcut sovromuri în domenii în care era o absurditate: aveam un Sovromfilm! Puteam face filme sau măcar puteam da actori, fără să avem un sovrom. Soarta acestor sovromuri, create treptat, s-a lichidat prin anii ’52-’53, mi se pare…
’56… atunci, în legătură cu situaţia din Ungaria…
Da, sovieticii şi-au dat asentimentul la lichidarea sovromurilor, e adevărat. […] În fond, înfiinţarea acestor sovromuri şi activitatea lor măcar cât de cât supravegheată era prin partid. Reprezentantul sovietic pentru sovromuri în ţară era unul Iatrov, dintr-o organizaţie – nu ştiu cum îi spunea – o organizaţie sovietică care conducea toate sovromurile, toate societăţile mixte din lagărul sovietic, cele din Ungaria, România… Era unul Iatrov şi întotdeauna el, cu propunerile respective se ducea la partid , acolo erau rezolvate.
Chestia cu Sovromgazurile o ştiu, pentru că Gheorghiu Dej ni s-a plâns nouă, unor colaboratori ai lui, că el nu mai acceptă să se facă sovromuri în domenii în care noi putem singuri să lucrăm, fără sprijin sovietic. Istoria sovromurilor trebuie scrisă. Vedeţi, eu v-am mai spus, mi se pare, despre Arhiva Comitetului Central. În 1963 am fost cu o delegaţie la Moscova, condusă de Maurer, cu Bodnăraş, eu, în care am discutat cu partea sovietică în care erau Podgornîi, Kosîghin, şi Andropov. Am discutat şi despre sovromuri, pentru că sovromurile au stors destul de mult din substanţa economică a ţării. Era o formă bine găsită, din punct de vedere sovietic, de a mai pompa economic din ţările care au căzut în zona ei, a Uniunii Sovietice, a pompa resurse pentru refacerea economiei proprii. Acolo s-a discutat despre sovromuri, ca trecut. Am discutat relaţiile dintre partidele şi ţările noastre, Uniunea Sovietică şi România şi atunci, ca un reproş, ca o ilustrare a faptului cât de nedrepţi au fost sovieticii cu noi, a fost citat şi exemplul sovromurilor.”
[Interviu Eugen Preda, 1995]
Ion Constantinescu, avocat liberal
„Erau toate societăţiile astea, sovromurile… I-am cunoscut pe toţi, pe toţi! În ’46, după ce veniserăm de la Moscova care era dărâmată, au avut şedinţe, conferinţe numai noaptea, după 1 noaptea şi s-a gândit, în ’46, să dea o masă la Palatul Elisabeta, cu aceşti… Sovrompetrol, Sovrombancă… erau vreo 20 de sovromuri din astea. Au mâncat, s-au îmbătat ca porcii… ṣi Dej nu a participat – era ministrul Economiei – a participat secundul, Ion Gheorghe Maurer care la un moment dat a început să toasteze şi Săndulescu, ministrul Agriculturii şi Tudor Popescu, la fel. După fiecare toast Victor Predescu cânta câte o romanţă. […] Când a toastat scuzându-l pe Dej că nu a putut să participe, domnul Maurer, Victor Predescu a început să cânte Steluţa, tu care eşti pierdută în marea veşnicie… Erau beţi turtă! Toţi ticăloşi…”
[Interviu Mariana Conovici, 1997]
Dinu C. Giurescu, istoric
„Prin decembrie ’49, ianuarie ’50, mi-am pus întrebarea: „Măi, băiatule, ce faci, că nu poţi să stai, trebuie să aduci şi tu nişte bani în casă…„ […] şi atuncea o serie de colegi de-ai mei mi-au spus: „Măi, se deschid nişte cursuri de normatori, normatori în construcţii, în general, şi unul din cursuri este la Sovromconstrucţii 6„. Sovromconstrucţii 6 era specializată, societatea, în construcţii de drumuri. Şi baza ei fusese Deutsche Rumanisches Bau, o societate germano-română de construcţii de drumuri din timpul războiului, confiscată de soviete după armistiţiu, s-au mai naţionalizat toate celelalte mici întreprinderi de construcţii de drumuri din România, în ’48 că erau particulare şi s-a făcut o mare Sovromconstrucţii numărul 6, de drumuri. Şi în februarie şi martie, până la începutul lui aprilie, am urmat aceste cursuri, câte ṣase-ṣapte ore pe zi, în care ne iniţiau în construcţia de drumuri. Eram acolo tot felul de oameni adunaţi, cu dosare din astea pe marginea legii, cum venea: avocaţi deblocaţi, ofiţeri deblocaţi, în situaţia mea, mă rog, cu un dosar incert, nu foarte sigur. Pe 15 aprilie 1950 mi-a dat repartiţia ṣi-am fost trimis pe şoseaua Urziceni-Slobozia, în satul Andrăşeşti. […]
Mai departe, în 1952, aţi lucrat la Canal. Din documentele pe care le aveţi dumneavoastră şi pe care le-aţi adus aici, reiese că aţi fost angajat la Sovromconstrucţii, Constanţa.
Da, eu am făcut şcoala de calificare la Sovromconstrucţii întreprinderea numărul 6 pentru lucrări rutiere, acesta era titlul oficial, Calea Dorobanţi nr. 14-16, aicea am de la serviciul de cadre un ordin de serviciu. Ce este particular la această adresă 14-16? La adresa, la numărul 14, era casa lui Dinu Constantin I.C. Brătianu, arestat în noaptea de 5 spre 6 mai 1950, casa i-a fost confiscată, aşa cum am păţit şi noi de altfel, toate lucrurile golite, încât sediul central al întreprinderii unde am lucrat aproape cinci ani buni, era în casa preşedintelui Partidului Naţional Liberal din ‘44-’47. […] Mi-aduc aminte, când intram în holul cel mare al casei, fiindcă era un parter şi un fel de etaj, când intrai… în hoch-parter, pe partea stângă, era biroul lui Iatrov, directorul general sovietic al întreprinderii Sovromconstrucţii numărul 6. Tot acolo jos era şi biroul directorului adjunct, inginerul Petroianu, al inginerului şef Jean Greceanu şi al celuilalt inginer şef, Marcel Lobădeanu. Acolo erau în jurul holului, după care, evident, mai era biroul juridic în alte părţi, muncă şi salarii de care depindeam noi, sus la etaj, serviciul tehnic, serviciul planificare în alte încăperi ale căldirii.”
[Interviu Silvia Iliescu, 2002]
