Imediat după intrarea României în război, Comandamentul Flotei Sovietice din Marea Neagră a odonat un atac naval asupra zonei Constanţa. Data atacului a fost stabilită pentru ziua de 26 iunie 1941. Sovieticii şi-au împărţit forţa navală în două: gruparea principala, formată din mai multe crucisătoare şi distrugătoare, a fost dispusă la 120 – 150 mile marine de Constanţa cu misiunea de a neutraliza apărarea litoralului românesc. Cea de-a doua grupare sovietică, formată din distrugatoarele „Moskva” şi „Harkov” a primit ordin să atace rezervoarele şi trenurile de carburanţi de la Palas şi din port.
Apropierea flotei sovietice a fost observată de navele româneşti care au deschis focul asupra inamicului. Un distrugător sovietic a fost scufundat şi altul avariat. În aceste condiţii, flota sovietică s-a retras. Un martor al acestei lupte navale a fost Nicolae Koslinski, tânăr ofiţer îmbarcat pe distrugătorul “Mărăşti”. Mărturia sa se păstrează în Arhiva de istorie orală – Radio România
Distrugătorul “Mărăşti” era ancorat în faţa Constanţei. Noaptea de 25 / 26 iunie 1941 a trecut liniştită. Sunt de veghe pe 0-4. Înspre ziuă a început ridicarea ancorei. Se aud maşinile. La schimbarea veghei, cobor obosit în careul elevi, rugând timonierul de cart să mă trezească dacă se dă alarma aeriană. Am aţipit deîndată, când m-au trezit tropăituri pe punte. Se dăduse armarea bateriei antiaeriene şi m-am dus la piesa de 37 mm. din babord unde, împreună cu un coleg, trebuia să prindem duliile aruncate de tun la tragere. O privire în fugă aruncată înprejur pe mare – în faţa noastră distrugătorul “Maria” ridicase ca şi noi ancora şi luase drum spre nord. Pe undeva, mai înainte, spre larg puitorul de mine “Murgescu”. Spre N.E., la oriziont, se văd două nave mai mari, probabil distrugatoroarele “Ferdinand” şi “Marăşeşti”, care îşi aveau locul de staţionare noaptea la sud de Midia. Dar, ceva nu era în regulă cu ele. Aud pe neaşteptate ordinul de armare a bateriei de 120 mm. Asta însemna luptă navală. În lumina alburie a zorilor, din cele doua siluete negre izbucnesc surte flăcări. Aveau amandouă câte doua coşuri şi făceau fum destul. Mergeau cu viteză şi trăgeau repede. Sunt nave sovietice. E “Taşkent”! Dar cum au intrat prin barajul de mine? “Taşkent” era un distrugător mare sovietic pe care marinarii români îl văzuseră în 1939 la Istanbul. Ca la început de război, mi-am dorit să nu tragă în noi. Eram la centrul navei, lângă comandantul artileriei antiaeriene, şi am urmărit cu ochi mari, timp de patru – cinci minute priveliştea unică în viaţă a unui angajament naval. Distrugătorul “Mărăşti” a mărit viteza la 250 rotaţii şi a trecut în linie de şir cu distrugătorul “Maria”. Avem patru tunuri binate de 120 mm Armstrong. Nu putem depăşi 22 noduri, căci cămaşa motorului unei turbine era fisurată şi peste fisură se sudase o
placă. “Maria” – era un distrugător mai nou, mai mare şi mai bine armat – cu cinci tunuri moderne de 120 mm şi putea ajunge la viteza de 35 noduri. Amândouă distrugătoarele româneşti au instalaţii de tragere centralizată. Navele ruseşti sunt mai mari şi mai puternice, au tunuri de 130 mm pe care le văd tragând cu maximă înclinare, dar nu în noi, pe care nu ne văd sub coasta înaltă de la Agigea, ci undeva în spre uscat. Două bubuituri în acelaşi timp, foarte apropiate şi foarte puternice mă fac pentru o clipă să cred că au explodat proiectilele duşmane. Sunt tunurile noastre care deschid focul. Trage şi distrugătorul “Maria”. Tirul se reglează întâi în direcţie, apoi în bătaie. Artileriştii şi-au dat seama că prima salvă căzută lateral era şi scurtă şi, deci, au făcut o dublă corecţie. A treia a fost încadrantă. Oricum, după prima salvă s-au spart geamurile la comanda aviaţiei. Lupta a continuat până ce unul dintre distrugătoarele ruseşti şi-a pus pupa la coastă şi a început sa lanseze nori de ceaţă artificială şi s-a îndreaptat spre larg cu acest camuflaj. Atunci l-am vazut bine. Avea viteză mare şi s-a îndreaptat mai întâi spre est, apoi spre nord scoţând nori groşi de fum Noi, distrugătorul “Mărăşti”şi distrugătorul “Maria”, am încetat tirul la 16000 m. Distrugătorul “Mărăşti“ a tras ultimele două salve pe vârfurile catargelor, peste perdeaua de ceaţă artificială. Mai trag tunurile grele germane de la sud de Constanţa, ale căror flăcări le zărim la scurte intevale. Răsare soarele şi cele două coloane de fum se văd bine în direcţia est. Tocmai le aţinteam cu privirea, când o flacără mare se iveşte sub prima coamă de fum. Când flacăra se stinge nu s-a mai zărit decât coloana cealaltă. A fost ceva pe cât de neaşteptat, pe cât de uimitor. Desigur, nava inamică lovise o mină şi s-a destrămat ca un simplu avion. Ofiţerul care privea în aceea clipă prin telemetru mi-a spus mai târziu că nava ce lovise mina se scufundase repede, cu prova ieşind din apă.
Distrugătorul “Mărăşti“ a tras cu totul 19 proiectile. Ultimele salve s-au tras necentralizat. Impresia generală la bord era că unul din distrugătoarele ruseşti ar fi primit o lovitură, ceea ce l-a făcut să înceteze tirul şi să schimbe de drum pentru a se depărta ocotit de fumul artificial. (…) Lupta s-a sfârşit şi noi ne îndreptăm spre port spre a face plinul cu combustibil. Apoi, mai târziu, am zărit două vedete torpiloare româneşti aducând la nava bază supravieţuitorii de pe distrugătorul rus scufundat . Cele două vedete torpiloare româneşti – “Viscolul” şi “Vijelia” au luat la bord 26 de supravieţuitori. După ce li s-a uscat uniforma udă, marinarii sovietici au fost încolonaţi pe chei şi trimişi la baza navală. Colegii care ştiau ruseşte au fost folosiţi ca translatori. Aşa am aflat că nava scufundată era marele distrugător “Moscova”, de 2895 t, cu cinci tunuri de 130 mm, cu tuburi lanstorpile, care atingea o viteză de 35 noduri. Celălalt distrugător sovietic se numea “Harkov”.
[Interviu realizat de Octavian Silivestru,18 iulie 1995
Epava distrugatorului Moskva, sursa: youtube
[youtube height=”HEIGHT” width=”WIDTH”]https://www.youtube.com/watch?v=evx4aiSDHQQ[/youtube]
