Născut la Ploieṣti, actorul Damian Crâṣmaru ṣi-a făcut studiile liceale în oraṣul natal, mai întâi la un liceu comercial, apoi la Liceul Petru ṣi Pavel, azi Colegiul Naṭional I.L. Caragiale. Înainte de a deveni un adolescent romantic ṣi contemplativ, a fost un copil obsedat de aventură, fascinat de filme – germane ṣi italiene, în timpul războiului – ṣi pasionat de cărṭi: Submarinul Dox, dar ṣi Suferinţele tânărului Werther ṣi Viaţa lui Eminescu. La vârsta la care copilăria lasă locul freamătului adolescentin, la 14 ani, a avut o aventură care avea să-i amâne ṣcoala cu un an ṣi despre care povesteṣte ṣi acum cu mare emoṭie:
„Am trecut la Liceul Petru ṣi Pavel ultimii ani. […] Acolo am întâlnit un profesor, Milică se chema, care m-a iubit ṣi l-am iubit pentru că nu m-a certat niciodată ṣi întotdeauna m-a crezut ce i-am spus ṣi mi-a prevăzut o viaṭă aṣa, după [ceea] ce-i spuneam eu… ṣi ce învăṭam de la el.
Ce preda acest profesor?
Literatură română. M-a învăṭat foarte multe lucruri. Şi mi-a spus: „Uite, tu ai să ajungi, tu ai să faci…„, nu ṣtiu ce, cutare, cutare. Sigur că, undeva, eram foarte fericit când mă lăuda ṣi mi se făcea inima… fiind ṣi tânăr. Însă, undeva, mi-a turnat apă la rădăcină, este primul om care mi-a turnat apă la rădăcină! […]
Ideea de plecare, de evadare din locul ăsta m-a persecutat întotdeauna. Şi m-a ṣi entuziasmat! Încât, pe la 14 ani am plecat la Marea Neagră, la Constanṭa, ca să trec ṣi să ajung în Hawaii.
De ce tocmai în Hawaii?
Pentru că văzusem niṣte filme unde totul era un rai: femei cu colane de flori care dansau ṣi erau superbe, bărbaṭi superbi ṣi romantici, marea era foarte albastră, munṭi de flori, toată lumea cânta ṣi dansa. Şi dacă vreodată am putut să mă autotraduc, ce înseamnă rai, era acolo. Şi mă vroiam în rai. Nu ṣtiu dacă voi ajunge vreodată în Raiul religios, dar deocamdată pentru mine raiul a fost aṣa. Am ajuns acolo, se sfârṣise războiul al doilea mondial ṣi erau trupe sovietice peste tot, portul era foarte păzit, nu puteai să intri în el. Şi-atunci am intrat ṣi-am spus niṣte poezii, că începusem să spun poezii ṣi să spun poveṣti ṣi am fost acceptat să fac parte din echipa de teatru a sindicatului „Dezrobirea muncitorilor de port. Poṣta 21„. Am lucrat la ciment, la cherestea, la butoaie venite cu carne din America, de cămilă, la ciment, am avut în prima vertebră de la gât în jos găuri de la soda caustică, pentru că cimentul se cară cu spinarea. Şi-n felul acesta aveam niṣte bani ṣi puteam să intru în port ṣi să mă urc pe niṣte vase în care într-o zi speram că am să plec cu unul din ele. Şi-aṣa s-a întâmplat. A venit un vas care se numea Examiner, american. Când a venit la dana 32, era dana cea mai adâncă, puteai să pui piciorul de pe ṭărm, pe el. […] După ce s-au descărcat, ăṣtia ṣi-au luat ambalajele, probabil că vroiau să mai
vină sau să se ducă în altă parte. Şi din hambarul în care am fost eu, numărul 5, au fost scoṣi 21 de oameni de vârste: vârsta dumneavoastră, vârsta mea de-acum ṣi-un copil nenorocit – eu!… Fiind minor, nu m-au condamnat. Aveam 14 ani jumătate, 14 ani ṣi două luni-trei luni ṣi aṣa mai departe.
Deci în 1946…
Da… Şi m-a luat la el acasă căpitanul portului, avea doi copii ṣi spunea că să-i învăṭ ṣi pe ei ce ṣtiam eu atunci. Sigur că situaṭia mea era disperată, ideea de a pleca, de a evada de aicea a fost frântă definitiv; [aveam] niṣte gânduri negre, citisem Suferinṭele tânărului Werther, citisem Viaṭa lui Eminescu, citisem cărṭile lui Thomas Mann… Pentru că înainte de a pleca în această călătorie iluzorie, fantastică ṣi de o stare de aventură care putea să stârnească râsul oricărui scriitor, oricărui om aṣezat cu mintea – dar eu n-aveam minte aṣezată! […] Aventura a ṭinut un an de zile. Acolo am primit, dacă vreṭi, primele încrustări mintale ṣi sufleteṣti, ca existenṭă umană. A fost un an care m-a maturizat mai mult decât dacă n-aṣ fi făcut treaba asta. Nu sfătuiesc pe nimeni să încerce aṣa ceva! După asta mi-am continuat ṣcoala…”
[Interviu Octavian Silivestru, 2011]
