Cum se întîmplă ca, într-o ţară pe care refugiaţii o evită din cauza tristei celebrităţi de ţară săracă, să aibă loc, o dată la doi ani, unul dintre cele mai strălucitoare festivaluri de muzică clasică ale lumii? Răspunsul nu îl vom găsi în aceste rînduri, dar putem măcar să încercăm să îl schiţăm.
În materie de densitate a orchestrelor de primă mînă invitate, cred că această a XXII-a ediţie a festivalului a reprezentat o culme, aducînd la Bucureşti, după unele statistici, patru dintre primele orchestre ale lumii. Una dintre acestea, Royal Concertgebouw Orchestra a încheiat ediţia 2015 a Festivalului Enescu (şi va repeta performanţa în 2017) cu două programe impresionante, cu deosebire cel cuprinzîndConcertul nr. 1 pentru vioară de Bartok cu o cuceritoare Janine Jansen în postură solistică, dar mai ales cu Simfonia a VII-a, „Leningrad“ de Şostakovici, un monument simfonic prea rar auzit la noi, prezentat cu o unică îmbinare între grija pentru detaliu şi forţa ansamblului. Tînărul dirijor Andris Nelsons şi-a făcut şi datoria de onoare de a prezenta în concertul final şi Rapsodia Română nr. 2 de Enescu, suscitînd fie comentarii admirative, fie aprecieri muzicologice sceptice. Dar oare ce ne putem imagina atunci cînd o orchestră formată majoritar din occidentali abordează muzica lui Enescu? Un concertmaistru român în persoana lui Liviu Prunaru nu va fi niciodată de ajuns. Important este că se întîmplă.
http://www.observatorcultural.ro/Festivalul-Enescu-un-refugiu-pentru-Romania*articleID_32428-articles_details.html
