„La Nicopole, văzut-ai câte tabere s-au strâns
Ca să steie înainte-mi ca şi zidul neînvins.” – M. Eminescu, Scrisoarea III
Bătălia de la Nicopole sau „ultima cruciadă” aşa cum mai este numită, a avut loc la 25 septembrie 1396 (după unele surse la 28 septembrie), între o armată franco – valaho – maghiară şi cea otomană, lângă fortăreaţa dunăreană Nicopole (Nikopol, Bulgaria).
Cucerirea aproape în totalitate a Peninsulei Balcanice în a doua jumătate a secolului XIV şi intenţiile expansioniste ale otomanilor l-au determinat pe regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg (1387 – 1437), să încerce mobilizarea principilor occidentali, sub steagul Papalităţii, pentru a opri înaintarea musulmanilor.
La fel ca şi în cazul Ungariei, Ţara Românească se afla în acel moment la graniţa dintre creştinism şi islam. Mircea cel Bătrân şi soldaţii săi erau familiarizaţi deja cu stratagemele otomanilor, muntenii reuşind să-l înfrângă pe sultanul Bayezid I Ildîrîm în bătăliile de pe râul Argeş, de la Rovine şi în cele pentru controlul Ţării Cărvunei (1395). Aşadar, ofensivei catolice i s-a alăturat şi voievodul Mircea cel Bătrân, domn al unei ţări ortodoxe, cu un corp de 1.000 de ostaşi.
Johann Schiltberger, un cruciat bavarez luat prizonier de turci la Nicopole, a descris în memoriile sale bătălia. El aminteşte de neînţelegerile ivite între conducătorii cruciaţilor cu privire la tactica de urmat: cea occidentală a cruciaţilor, cu grosul trupelor format din soldaţi ai cavaleriei grele, şi cea a lui Mircea, care îi ceruse lui Sigismund ca mai înainte de bătălie să i se permită să execute o misiune de recunoaştere pentru evaluarea poziţiilor otomane şi pentru alegerea tacticii potrivite. Sigismund a fost de acord cu domnul valah, iar după ce cavaleria uşoară munteană şi-a îndeplinit misiunea, Mircea cel Bătrân cerut să i se dea comanda asupra întregii aripi drepte cruciate, care să execute atacul din deschiderea bătăliei. Sigismund a fost imediat de acord, dar propunerea lui Mircea a fost respinsă vehement de Jean de Nevers şi alţi cavaleri occidentali, care nu au fost de acord cu vreo schimbare a tacticilor tradiţionale vestice. În plus, se pare că Jean de Nevers dorea să i se acorde onoarea primului atac, dat fiind faptul că venise de la o mare depărtare şi în plus cheltuise mulţi bani pentru această expediţie.
Forţele creştine au trecut Dunărea pe la Orşova, au ocupat Vidinul şi Rahova şi au început asediul cetăţii Nicopole. După 16 zile, sultanul Baiazid I (1389 – 1402) a sosit cu o armată comparabilă ca număr şi dotare cu cea creştină: circa 104 000 de oşteni.
Oastea sa era întărită cu contingentele sârbe ale viitorului despot Ştefan Lazarević (1402 – 1427), vasalul său. Baiazid I avea avantajul de a primi informaţii despre mişcările trupelor cruciate de la ducele de Milano, Gian Galeazzo Visconti.
După ce armatele creştine se orânduiseră în dispozitiv de bătălie, Jean de Nevers ridicase sabia, dând semnalul dezlănţuirii şarjei cavaleriei grele. Ostaşii turci, în formaţii impecabile, încununate de stindardele Islamului, aşteptau şocul cu un calm impresionant. Cavaleria grea a francezilor se urnise asemenea unui uriaş val, destinat să înlăture orice obstacol. Ropotul potopitor al copitelor făcea să se cutremure pământul. Masa uriaşă de fier se deplasa în galopul cailor, apropiindu-se de zidul uman.
„Pentru-a crucii biruinţă se mişcară râuri-râuri,
Ori din codri răscolite, ori stârnite din pustiuri;
Zguduind din pace-adâncă ale lumii începuturi,
Înnegrind tot orizontul cu-a lor zeci de mii de scuturi.„ – M. Eminescu – Scrisoarea III
Ciocnirea dintre puhoiul de călăreţi înveşmântaţi în fier şi prima linie a infanteriei turceşti fusese cumplită. În iureşul ei impetuos, şarja trecuse peste trupurile soldaţilor vrăjmaşi, zdrobindu-le ca pe nişte jucării. A doua linie de infanterişti turci avusese aceeaşi soartă. Călăreţii francezi înaintau, cuprinşi de un adevărat delir. Părea că nimic nu le va mai putea stăvili avântul. „Vive Saint Denis! Vive Saint Denis et Saint Georges! Tue! Tue! Tue!” strigau cavalerii înveşmântaţi în fier.
Occidentalii au şarjat, neştiind că vor fi întâmpinaţi de o reţea de pari ascuţiţi, ascunsă în spatele unui deal împădurit, de care caii se vor împiedica. Impactul dintre cai şi rândul de ţepuşe a fost îngrozitor. Vârfurile ascuţite li se împlântau în piept sau în pântece, sfâşiindu-le pielea, pătrunzând adânc în măruntaie, spintecându-le, încurcându-se în intestine. Cavalerii, aruncaţi din şa din cauza violenţei şocului, se rostogoleau în iarbă, dincolo de bariera de ţepuşe.
Sigismund a atacat atunci cu grosul armatei, iar balanţa s-a înclinat uşor în favoarea creştinilor. Cavalerii Soarelui Apune învinseseră pe călăreţii Soarelui Răsare. Încurajaţi de această suită de succese, cruciaţii se avântaseră în urmărirea fugarilor. Erau încredinţaţi că vor ajunge la corturile sultanului, pe care-l vor trage în ţeapa lăncilor.
În clipa aceea se produsese catastrofa. Cavalerii francezi măturaseră ultimele elemente ale cavaleriei inamice, când în faţa lor apăru alt zid. Zidul ienicerilor. Zeci de mii de ieniceri, care nu ştiau ce înseamnă înfrângerea. Pentru ei nu exista decât victorie sau moarte. Orânduiţi într-o imensă potcoavă, cu laturile întinse ca nişte braţe asupra flancurilor cavaleriei franceze, se strânseseră într-un vast cerc, prinzând-o la mijloc, ca într-un cleşte. Cruciaţii se văzuseră deodată înconjuraţi de un zid de fier alcătuit din zeci de mii de lănci aţintite spre ei.
Caii, obosiţi de eforturile de până atunci, nu mai fuseseră în stare să dărâme şi această ultimă barieră. Atacul sârbilor, păstraţi ca rezervă de sultan, a decis soarta bătăliei, determinând retragerea în dezordine a cruciaţilor. Sigismund, deşi a încercat să-i ajute pe francezi, a fost convins de apropiaţii săi să se retragă. Regele ungar a spus : „Dacă m-ar fi ascultat! Aveam destui oameni să luptăm cu duşmanii noştri.” Vasalul sârb Stefan Lazarević a condus atacul aripii stângi otomane şi a încercuit trupele lui Sigismund rămase fără apărare. Târziu, în aceeaşi seară, s-a ajuns la o înţelegere şi armata lui Sigismund s-a predat.
Pe 26 septembrie, Baiazid a ordonat ca 3.000 de prizonieri să fie omorâţi, drept represalii pentru uciderea prizonierilor turci din Rahova de către cruciaţii francezi. În plus, sultanul a fost foarte furios pentru că pierduse cam 35.000 de oameni, în special în primele faze ale bătăliei.
Cruciaţii care au reuşit să scape s-au reîntors acasă, mulţi dintre ei sărăcind pe drum. Sigismund a reuşit să scape cu un număr de colaboratori apropiaţi fugind cu o corabie pe Dunăre, Marea Neagră, Marea Egee şi Marea Mediterană.
Bătălia de la Nicopole din 1396 fixează, în istorie, reperele aşezării ulterioare a turcilor la sud de Dunăre. Dezastrul de la Nicopole a descurajat pentru aproape 50 de ani orice încercare a creştinilor de a-şi uni eforturile pentru alungarea otomanilor din Europa. Greul luptelor a rămas pe seama statelor aflate în prima linie, Ungaria şi Ţările Române.
După victorie, Baiazid desfiinţează statul bulgar de la Vidin, confiscând moşiile bisericeşti şi boiereşti pe care le-a dăruit spahiilor şi transformă cetăţile de pe malul drept al Dunării în puncte de sprijin pentru incursiunile de pradă la nordul Dunării. Aceste măsuri, îndeosebi soarta moşiilor boiereşti, au consecinţe în Ţara Românească, unde boierii îl părăsesc pe Vlad I (1396 – 1397), alăturându-se lui Mircea cel Bătrân, care îşi redobândeşte tronul.
Sosindu-i vestea despre reîntronarea vechiului său duşman şi de adeziunea în masă a boierilor la noua domnie, Baiazid se îndreaptă repede cu o oaste spre Dunăre, „împotriva ghiaurilor, pentru a nu li se da răgaz” să se organizeze. În acest război al Ţării Româneşti împotriva turcilor pentru apărarea independenţei, care s-a desfăşurat în cursul lunii septembrie sau octombrie 1397, Mircea şi-a condus oastea la o nouă şi categorică victorie. Alungind pe agresorul otoman din ţară, domnul a reluat de asemenea cetatea Turnu, în care se instalează oştenii Ţării Româneşti, după mai bine de doi ani de schimbătoare stăpâniri străine.
Înfrângerea sultanului Baiazid de către Timur Lenk (Tamerlan) la Ankara în vara anului 1402 a deschis o perioadă de anarhie în timpul căreia Mircea cel Bătrân a preluat iniţiativa şi a organizat împreună cu ungurii o campanie antiotomană.
O dată cu restabilirea conducerii centralizate în Imperiul Otoman, ofensiva lor în Europa a fost reluată. Ungurii şi polonezii au fost înfrânţi în 1444 la Varna, iar în 1453 otomanii au cucerit Constantinopolul, iar în 1460 întreaga Moree, punând astfel capăt rezistenţei grecilor în Balcani. În faţa şirului de victorii otomane, Occidentul nu a mai opus o altă mişcare de amploarea cruciadelor până în timpul Renaşterii.
Surse: George Marcu, „Enciclopedia bătăliilor din istoria românilor”; Jurnalul lui Johann Schiltberger , fragment disponibil on line; Vintilă Corbul – „Căderea Constantinopolelui”
Documentarea: Bianca Ioniţă
