S-ar putea ca Franţa să se fi apropiat cu un pas de posibilitatea de a avea un preşedinte de extremă dreapta, Marine Le Pen, după atacurile ucigaşe comise de Statul Islamic în capitala franceză
Atacul de la Charlie Hebdo şi cel din piaţa evreiască, din ianuarie, au dovedit că extremiştii islamici se consideră în război cu Franţa. Acum este limpede pentru toată lumea – inclusiv unele personalităţi ale publicului francez care s-au împotrivit ideii – că, aşa cum a spus preşedintele Hollande sâmbătă, Franţa este în război cu extremiştii islamici.
Deoarece inamicul este deja înăuntru – şi cei opt terorişti ucişi în atacurile de la Paris sunt doar vârful aisbergului – lupta în acest război va fi neplăcută, dificilă şi controversată.
Website-ul ziarului conservator francez Le Figaro a proclamat că se duce un „război în inima Parisului”. Este o impresie împărtăşită de francezi, ale căror atitudini au fost radicalizate de aceste groaznice evenimente.
Înainte de toate, trebuie să înţelegem că dacă această atrocitate va schimba situaţia în Franţa destul de profund, este un semnal de alarmă şi pentru restul Europei, pentru noi şi pentru întreaga civilizaţie occidentală.
Suntem cu toţii în război cu extremismul islamic. Cei 128 de oameni ucişi la Paris ar fi putut fi la fel de bine ucişi la Londra, Berlin, Amsterdam sau Roma. Politicienii francezi văd acum clar că aceste atacuri vor schimba modalităţile în care se apără ţara lor împotriva terorismului: şi la fel trebuie să facă şi restul clasei politice din Europa.
Aceste atacuri au avut loc în Franţa nu doar din cauza participării acestei ţări la războiul din Siria. Ci şi pentru că, chiar împotriva faptului că serviciile franceze de informaţii ar fi monitorizat activitatea a 2.000 de presupuşi islamişti şi experţii francezi în contraterorism se aşteptau la un atac, reţeaua de securitate a Franţei nu a reuşit să împiedice opt extremişti să plece la luptă.
A fost ilustrativ faptul că în momentul în care preşedintele Hollande a înţeles realitatea îngrozitoare, primul lui instinct a fost să închidă frontierele Franţei.
Unii din partenerii lui europeni, inclusiv Marea Britanie, spuneau de multe luni axei franco-germane care conduce Europa că idealul liberei circulaţii a oamenilor, conceput în vremea când terorismul islamic era necunoscut, nu mai este fezabil.
Acum, pare nu doar nefezabil, ci chiar letal, în condiţiile în care dl Hollande recunoaşte aportul semnificativ din străinătate pentru aceste atacuri.
S-ar putea dovedi că teroriştii erau cetăţeni ai Franţei, rezidenţi de multă vreme şi foarte posibil născuţi aici şi atraşi din masiva clasă dezafectată de musulmani din suburbiile Parisului şi ale altor mari oraşe franceze precum Lyon şi Marsilia.
Oricum, reţeaua care îi susţine pe ei şi traficul de arme letale pe care le-au folosit vineri noaptea este foarte mult facilitată de graniţele deschise. Şi acest joc trebuie să se schimbe acum.
Implicaţiile politice pentru Franţa vor fi de amploare. Luna viitoare, ţara are alegeri regionale, care sunt deja considerate un test dificil şi poate chiar imposibil pentru guvernul socialist slab şi fără succes al lui Francois Hollande.
Presa franceză previzionează de mai multe luni că Frontul Naţional al Marinei le Pen ar putea câştiga două sau chiar trei din cele 22 de regiuni din Franţa metropolitană şi avertizează că un astfel de rezultat ar fi un cutremur electoral pentru ţară.
Deşi doamna Le Pen şi-a curăţat partidul de imaginea făţiş rasistă, antisemită şi homofobă pe care o avea sub conducerea tatălui ei, Jean-Marie Le Pen – de care, ca urmare, ea s-a înstrăinat – ea este singurul politician de anvergură care avertizează consistent în privinţa pericolelor pe care le constituie numerele mari de musulmani din Franţa şi eşecul integrării lor corespunzătoare în societatea franceză.
Eşecul datează încă din anii ’60, când bunicii lor au fost primiţi din fostele colonii nord-africane ale Franţei, fiind forţă de muncă ieftină în perioada expansiunii economice cunoscute sub denumirea de „cei 30 de ani glorioşi”, de la mijlocul anilor ’40 până la mijlocul anilor ’70.
Ei au fost găzduiţi în barăci pentru muncitori, în cele mai sărăcăcioase zone urbane, trataţi cu răceală de o mare parte a societăţii franceze şi până la sfârşitul anilor ’70 neavând dreptul de a-şi aduce familia în Franţa. La ridicarea acestei interdicţii, familiile au fost mutate în aceleaşi condiţii precare, ţinute la distanţă de restul Franţei şi astfel au fost efectiv însămânţate seminţele nemulţumirilor lor.
Doamna Le Pen – spre deosebire de tatăl ei – este un politician prea şmecher pentru a dansa pe mormintele celor 128 de compatrioţi ai ei asasinaţi şi să strige „v-am spus eu”. Cu toate acestea, era deja limpede că Frontul Naţional îşi va impune punctul de vedere subtil, şi poate într-o săptămână sau două nu chiar atât de subtil, că există o legătură între această atrocitate şi faptul că clasa politică franceză a abandonat, în ultimii 20 sau 30 de ani, controlul imigraţiei, limitarea şi abordarea nemulţumirilor imigranţilor şi familiilor lor, prevenirea radicalizării şi vigilenţa suficientă la avansul ameninţării unui război dus din interiorul graniţelor nu doar ale Franţei, ci ale capitalei naţiunii.
În foarte controversatul său roman Soumission (Supunere), publicat în ziua atacului de la Charlie Hebdo, Michel Houellebecq proorocea o Franţă care, la alegerile prezidenţiale din 2022, se confrunta în ultimul tur cu opţiunea între doamna Le Pen şi un islamist.
În romanul său, islamistul învingea şi continua islamizând Franţa, deoarece principalele partide ale stângii şi dreptei franceze, împinse la periferie în primul tur, îl susţinuseră pentru ca doamna Le Pen să nu câştige.
În romanul său, dl Houellebecq nu a reliefat doar teama a milioane de francezi, ca nu cumva cultura lor să fie invadată de Islam, ci totodată a ironizat valorile politicienilor din curentul central, care preferă să-şi dea ţara pe mâna oamenilor care ar impune o cultură totat diferită, decât să fie condusă de un naţionalist francez dogmatic.
Acest conflict va influenţa situaţia din Franţa şi s-ar putea, la alegerile de luna viitoare, să arate un avans considerabil al Frontului Naţional. Societatea franceză este volatilă, iar reacţia publicului francez va fi monitorizată îndeaproape de teama unor indicii de violenţe intercomunale şi agitaţii civile.
Analiştii francezi se aşteptau de mult timp ca doamna Le Pen să câştige primul tur al alegerilor prezidenţiale din 2017, dar să piardă în turul doi, posibil în faţa lui Nicolas Sarkozy sau altui republican sau a conservatorului, Alain Juppe. Dacă politicienii din Partidul Socialist sau Republicanii sunt consideraţi necorespunzători din punct de vedere al reacţiilor lor la acest război, doamna Le Pen ar putea avea un rezultat mai bun decât ne-am putea imagina.
Dar provocarea nu se referă doar la Franţa. Preşedintele Obama, care a calificat cele petrecute drept un „atac asupra întregii umanităţi”, poartă partea sa de responsabilitate pentru ascensiunea IS, datorită conduitei inadecvate a Americii în Orientul Mijlociu. Angela Merkel, în angajamentul ei neabătut faţă de libera deplasare a oamenilor în UE, trebuie să-şi întrebe şi conştiinţa.
Iar în Marea Britanie, deşi autorităţile susţin în mod regulat că au dejucat atacuri teroriste, trebuie să înţelegem cât sunt de vulnerabile măsurile de apărare ale noastre şi cât sunt de inadecvate eforturile noastre de a opri radicalizarea şi de a da curs integrării culturale.
Trebuie să calibrăm amploarea ameninţării din partea IS şi să decidem ce rol trebuie să-şi asume Marea Britanie pentru a combate acest terorism – chiar dacă aceasta înseamnă susţinere pentru preşedintele Assad al Siriei. Aceasta va însemna totodată renunţarea la reducerile de fonduri nejustificate pentru forţele armate britanice.
Alternativa ar însemna un ajutor pentru repetarea carnagiului de la Paris, pe străzile Londrei. Şi a crede că acest lucru nu se poate întâmpla ar putea fi cel mai mare abadon din toate.
Simon Heffer
Traducerea: Adriana Buzoianu
THE TELEGRAPH (Marea Britanie), 14 noiembrie 2015
