13 decembrie 1918 în Piaṭa Teatrului Naṭional

de Silvia Iliescu
de Silvia Iliescu

Bucuria împlinirii dorinṭei de unire a tuturor românilor într-un singur stat a fost umbrită de criza generală economică pe care o provocase războiul. Traiul mizer, radicalizarea vieṭii celor mulṭi ṣi modelul revoluṭiei bolṣevice au făcut ca sfârṣitul anului 1918 ṣi anii următori să fie marcaṭi de nenumărate manifestaṭii muncitoreṣti ṣi greve. Cele mai simple ṣi spontane forme de protest erau mitingurile în care se cereau salarii mărite, condiṭii mai bune de muncă sau erau contestaṭi patronii. Dar mai erau ṣi grevele, din ce în ce mai dese, susținute de sindicate și de socialiṣti. „Tot ce este salariat îṣi îndreaptă privirile spre răsăritul Rusiei. Mântuirea o vad dărâmând societăṭi capitaliste. […] Suntem împrejmuiṭi de revoluṭie ṣi nu pot crede că vom rămâne izolaṭi ca o insulă”, scria în decembrie 1918 Gheorghe Cristescu, cel care avea să devină secretar al Partidului Comunist din România. Aṣadar, nu numai miṣcări spontane ci ṣi o luptă ideologică.

Pe 13 decembrie 1918 în Bucureṣti a avut loc un marș al tipografilor aflaṭi în grevă. În Piața Teatrului Național – astăzi intersecția Calea Victoriei cu Strada Ion Câmpineanu – greviștii au fost opriți de soldații trimiṣi acolo la ordinul generalului Alexandru Mărgineanu. Militanți socialiști aflaṭi în sediul din apropiere au făcut un apel către muncitorimea din capitală chemată la faṭa locului. La un moment dat, trupele masate în zonă au deschis focul asupra manifestanṭilor. Nu se știe cu exactitate care a fost numărul victimelor, dar Ilie Moscovici, unul dintre liderii socialiṣti, a vorbit mai târziu despre un număr de 50-100 de morți și vreo câteva sute de răniți. Iată o mărturie cu mare valoare documentară înregistrată la Muzeul de Istorie a Bucureṣtiului în 1979: aceea a generalului Emilian Ionescu aflat atunci în apropierea unui general din înalta ierarhie militară ṣi politică a ṭării.

col. Alex Margineanu
col. Alex Margineanu

„Ziua de 13 decembrie 1918 mă găseşte în această funcţiune de secretar al generalului [Constantin] Ştefănescu. Târziu de tot am fost chemat – acum vreo patru-cinci ani – să povestesc despre evenimentele sângeroase din Piaţa Teatrului Naţional…

Îmi amintesc că ziua de 13 decembrie era o zi neguroasă, o zi chiar rece şi la un moment dat generalul Ştefănescu care se găsea în cabinetul lui de la Prefectura Poliţiei din Calea Victoriei este anunţat că grupuri de muncitori se adună în Piaţa Teatrului Naţional. Atunci am mers cu el chiar pe jos şi, într-adevăr, grupuri de muncitori, de oameni ai muncii se adunau în faţa Palatului Poştelor şi înaintau spre Calea Victoriei, iar un alt grup se adunase în Casa Sindicatelor, unde este acuma Sala Palatului. Se adunau…

Oamenii erau destul de liniştiţi, dar generalul Mărgineanu, comandantul trupelor din Bucureşti… cu o lună de zile i se aduseseră în Bucureşti trei regimente: Regimentul 9 Vânători sub comanda colonelului Rasoviceanu, Regimentul 4 Roşiori sub comanda colonelului Moruzi şi Regimentul 1 Grăniceri sub comanda colonelului Stănescu. Aceste trei regimente, care se remarcaseră pe fronturile de luptă, fuseseră aduse ca regimente de încredere în Bucureşti. S-a făcut o mare greşeală, pentru că au fost mulţi din acei care erau în coloanele de muncitori care făcuseră stagiul militar în aceste trei regimente. Cu toate că generalul Ştefănescu, prefectul Poliţiei Capitalei, fusese contra aducerii celor trei brave regimente în Bucureşti spunând că în capitală se găseşte un regiment de jandarmi pedeştri orgnaizat pentru aceste măsuri de siguranţă, precum şi un corp de gardieni publici. Totuşi, între cei care se găseau atunci şi generalul Văitoianu, ministru de Interne şi în special generalul Mărgineanu, au spus că au nevoie de trupe de încredere. Se mai adusese şi Regimentul Vânătorilor de Munte de sub comanda pe atunci prinţului moştenitor Carol.

Comemorare 13 decembrie 1966 http://www.arhivelenationale.ro/fototeca/picdetails.php?picid=40134X3359X5732, cota 901/1966
Comemorare 13 decembrie 1966 http://www.arhivelenationale.ro/fototeca

În fine, ne găsim în faţa Teatrului Naţional când aceste coloane, unele care veneau dinspre Poştă, altele care veneau dinspre Câmpineanu, veneau şi înaintau şi o delegaţie din aceşti oameni ai muncii care venise la generalul Ştefănescu şi ceruse permisiunea să le dea voie să manifesteze, adică să meargă prin faţa Palatului Regal şi să reamintească regelui Ferdinand că în martie 1917, în preajma bătăliilor de la porţile Moldovei, dăduse acel ordin de zi către trupe în care spunea că vor primi după război pământ, vor primi pâine, vor primi libertate. Şi ei cereau domnului general voie să treacă prin faţa palatului, să reamintească Majestăţii Sale acele promisiuni pe care le-a făcut în preajma bătăliilor de la Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz.

Generalul Ştefănescu se duce chiar pe Strada Academiei unde se găsea Ministerul de Interne, stă de vorbă cu generalul Mărgineanu care era la punctul de comandă acolo cu ministrul de Interne, însă aceştia nu au admis… Cu o zi înainte se adusese nişte unităţi militare din Regimentul de Vânători nr. 9, din Regimentul de Grăniceri şi făceau aşa zisele cordoane de siguranţă. Toată lumea era destul de enervată… vorbesc de aceşti oameni ai muncii care lăsaseră cu o lună de zile înainte mitraliera din braţe şi haina militară, veniseră în Bucureşti şi nu găsiseră nici măcar cenuşă, cum spuneau ei, în vatră.

Ducându-se ca să se încadreze, să fie primiţi la uzine şi la fabrici, acolo unde patronii erau liberali – la Vulcan, Regie şi alte fabrici din Bucureşti – erau umiliţi şi li se spunea „dezertori„ şi „fugari„ şi că nu şi-au făcut datoria. Lucrurile astea i-au enervat, pentru că nu îi e permis nimănui să se atingă de demnitate! Fiecare om, oricât de simplu, este un briliant în sufletul lui, ceea ce îi reprezintă demnitatea. Şi erau loviţi, mai ales că majoritatea venise de pe frontul unde luptase în condiţiuni destul de frumoase, destul de brave.

Piaṭa Teatrului Naṭional
Piaṭa Teatrului Naṭional

Şi atunci se produce o busculadă: cei care veneau dinspre strada Câmpineanu au înaintat, vociferând şi cerând totuşi să fie lăsaţi [să înainteze]. Atunci generalul Mărgineanu, enervat, dându-şi seama că s-ar putea produce încăierări – aşa gândea el – dă ordin să vină în grabă un pluton de mitraliere din regimentul prinţului Carol, al Vânătorilor de Munte şi acest pluton compus din patru mitraliere este aşezat în bătaie, la capătul Străzii Regale, pe vremea aceea, – unde este astăzi Magazinul Romarta – şi cu ţevile îndreptate spre Câmpineanu. În asemenea ocazie… şi chiar regulamentul despre pază internă prevede ca în aceste ocazii, când se manifesta, să vină un procuror militar, să vină nişte trompeţi care să facă somaţiunile respective. Nu era la faţa locului nici un procuror, nici un om al ordinii, nici un gornist. Atuncea generalul Mărgineanu dă ordin Maiorului Tătăranu care era la Batalionul de Vânători de Munte… ṣi chiar în asemenea ocazii nu se trage în plin, ci prin nişte secerări deasupra, ca să intimideze. Însă aceştia, care erau la mitraliere, trag în plin. Şi după prima secerare, pe caldarâmul Străzii Câmpineanu, în dreptul Pieţei Teatrului Naţional cad 87 de morţi, între care mulţi copii, femei. Şi îmi spunea un bun prieten de-al meu, camarad din Regimentul 9 Vânători, locotenentul Ionescu Gheorghe care stătea acolo, fusese cu plutonul lui în cordonul se siguranţă, când la un moment dat zăreşte o mână a unui căzut pe trotuar, un rănit care ridică un braţ şi se adresează locotenentului: „Domnule locotenent, nu mai trageţi în noi, eu sunt caporalul Stăncel care am luptat în compania dumitale pe peronul gării Mărăşeşti, în ziua de 6 august!…„ Deci majoritatea făcea parte din acele unităţi militare care luptaseră cu atâta bravură la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz. Şi, spre o sfidare ca să spun aşa, după părerea mea, este că a doua zi generalul Mărgineanu este chemat la palat de către regele Ferdinand, este îmbrăţişat, decorat şi numit „Salvatorul Coroanei„.

13 decembrie 1918… apoi anul 1920-1922, 1933, când au loc acele mişcări care nu cereau decât…. ştiţi că românul este de fapt un disciplinat, el nu este un revoluţionar… nu cereau altceva decât să li se dea drepturile, să li se dea pământ, să li se dea dreptul de a munci şi mai ales să fie trataţi ca oamenii, nu ca animalele. După părerea mea, în fiecare suflet, al omului celui mai simplu, există un briliant şi acest briliant se numeşte demnitate. Nimeni nu are dreptul – nu-i aşa? – să insulte un om simplu, aşa cum s-a întâmplat la acele fabrici unde oamenii au fost trataţi ca dezertori, când ei luptaseră cu atâta elan, cu atâta bravură în luptele care s-au dat la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz!”