George Beza pare un personaj de legendă. Aromânii lui au povestit ani de-a rândul faptele lui ṣi i-au compus o baladă care se mai cânta la întâlnirile lor chiar ṣi în anii ’80; „O lai Beza, o lai frate” se numea. Pe vremea aceea George Beza nu mai era în ṭară. Reuṣise să plece în Franṭa unde îṣi făcea meseria de ziarist. Acolo a fondat revista „Annales Franco-Roumaines”, a fost redactorul şef al revistei „Europa”, a scris cartea „Mission de Guerre – au service de la cause alliée” şi a contribuit la numeroase alte publicaţii. Acolo avea să moară la 2 februarie 1995 ṣi să fie înmormântat cu onoruri militare.
Acest om energic ṣi inimos era născut în 1907 la Ghimpaṭi, în Vlaṣca, într-o familie de intelectuali din Avdela, din munţii Pindului. Studiile liceale le-a făcut la Constanṭa, iar Facultatea de Litere la Bucureṣti. Tatăl său era Secretarul Filialei Constanţa a Societăţii de Cultură macedo-română, lucru care explică preocuparea lui George pentru problemele aromânilor din Dobrogea.
În 1913 Cadrilaterul intrase în graniṭele româneṣti, dar comitagii bulgari atacau mereu macedo-românii colonizaṭi în Caliacra ṣi Durostor. În iunie ṣi iulie 1930, după apariṭia Legii Dobrogei Noi, protestele aromânilor s-au intensificat, ajungând până la extreme. Iar George Beza s-a aflat în miezul lor. A fost arestat, judecat ṣi apărat, printre alṭii, de Corneliu Codreanu, ceea ce a făcut ca Beza să fie perceput ca fiind legionar. Avea să ajungă însă pe listele duṣmanilor miṣcării.
În 1936 a devenit membru al Partidului Naṭional Ţărănesc. Patru ani mai târziu a fost trimis de conducerea partidului la Istanbul unde a luat contact cu membrii Legaţiei Regatului Unit al Marii Britanii şi ai SOE, Special Operations Executive, punând bazele Miṣcării Libere Române care să colaboreze cu miṣcarea antihitleristă din spatele liniilor de război. A dus tratative, a făcut propagandă…
În 1945 s-a întors în ṭară. Deṣi primise un document care certifica faptul că „în perioada 1941-1944 a servit cu credinţă şi loialitate Cauza Aliată şi a contribuit astfel la eliberarea Europei”, George Beza a fost arestat în 1951. Timp de cinci ani a trecut prin închisorile politice Malmaison, Mărgineni, Gherla şi Ocnele Mari. După eliberare, în 1968 a făcut cerere de emigrare în Franṭa, ajutat fiind de generalul de Gaulle ṣi un fost căpitan SOE.
Vasilichia Beza, soṭia lui, i-a fost mereu alături. L-a urmat în toate drumurile sale, l-a susṭinut, l-a ajutat timp de peste 60 de ani. Aṣa încât mărturia ei, înregistrată de realizatorul Irina Paris, Radio România Internaṭional, în 1997 ṣi păstrată în Arhiva de istorie orală, este un document de mare preṭ.
O viaṭă puṭin mai agitată
„Soţul meu, ca ziarist, a fost la început oarecum mare naţionalist macedonean care a luat apărarea macedonenilor în chestiunea Dobrogei Noi, macedoneni care erau de-acuma… voind bulgarii să-i scoată din Cadrilater. Un anumit Anghelov a făcut o lege, Legea Dobrogei Noi. Atunci a fost un mare scandal şi manifestaţii de stradă, de către macedonenii în frunte cu „Societatea macedo-română„ şi „Cultul Patriei„ care era Iorga, pare-mi-se. Steagul macedo-român [a fost] rupt şi după aceasta s-a stabilit ca să se stea de vorbă cu ministrul de Interne Anghelov. Anghelov era, de fapt, deputat bulgar în Partidul Naţional Ţărănesc şi ministru adjunct la Interne. Soţul meu era gazetar la ziarul lui Filipescu, Epoca. S-a dus şi i-a luat interviu în chestiunea Legii Dobrogei Noi, în care îi spunea: „Domnule Angelescu, dacă dumneata vei vota această lege contra patrioţilor mei, eu voi fi primul care te voi lichida!” Angelescu, totuşi, a pus în parlament legea la vot. S-au ridicat foarte mulţi deputaţi români, ca Iorga, Buzdugan, Şeicaru şi alţii, care au obiectat, iar legea a rămas oarecum în suspensie. Totuşi, George Beza în [21 iulie] 1930 a intrat în Ministerul de Interne, împreună cu fratele meu şi cu gloanţe oarbe a încercat să-l sperie, adică să-l împuşte pe Angelescu. L-a rănit numai. Au fost arestaţi amândoi, duşi la Văcăreşti şi după câteva luni au fost judecaţi la Curtea de Apel. Au participat macedoneni din toate colţurile lumii, chiar din America au venit, călări, au fost peste o mie de macedoneni călări pe cai albi şi îmbrăcaţi în costumele lor naţionale. S-a ţinut un proces… cred că o lună de zile s-au dezbătut şi, în urma acestei dezbateri, Beza şi fratele meu au fost achitaţi, scoşi pe umeri de către macedoneni şi duşi… Au făcut o mare serbare la un restaurant macedonesc pe care nu-l mai ţin minte acuma. Dar, în urma acestei chestiuni, soţul meu a suferit foarte mult, pentru că nu l-au mai primit în facultate să-şi termine studiile şi a dus o viaţă puţin mai agitată. Între timp, m-a cunoscut şi zice că i-am plăcut. Ne-am logodit în ’32, dar murind fratele meu şi tatăl meu, doliu… de-abia în ’34 ne-am căsătorit. Am dat naştere la trei copii: Paul, care e la Londra, Ligia, inginer în Canada, care a decedat, şi Emilia în Franţa.”
Organizarea Mişcării Libere Române
„În ’33 a venit Hitler la putere. Cu toate că George Beza, soţul meu, avea tendinţe naţionaliste, totuşi el văzând cartea Mein Kampf, fiind un intelectual din tată în fiu, şi-a dat seama de pericolul nazist. A arătat studenţilor macedoneni că fac rău că se înscriu în Garda de Fier şi că să fie în gardă de toate aceste chestiuni. În ’36, totuşi, Beza a fost condamnat de către congresul legionar la moarte, de către Garda de Fier. […] După aceea au urmat tentative de a-l lichida ṣi noi am început să avem o gardă de 10 persoane; nu mergea niciodată singur pe stradă. […]
În ’36, prezentându-se la Mihalache, care era preşedintele Partidului Naţional Ţărănescu, l-au înscris în Partidul Naţional Ţărănesc şi i-a dat conducerea Gărzilor Ţărăneşti, organizarea Gărzilor Ţărăneşti care, în ’40, au devenit organizarea Mişcării Libere Române. Aşa…
În ´40, el fiind condamnat, am fost obligaţi să părăsim România. […] Am fost aşteptaţi de doi gazetari britanici la Istanbul, când am sosit în noiembrie, cu ultimul vapor, şi a făcut un contract, că aşa se făcea, contract de intrare în Armata britanică. El n-a fost trimis pe front pentru că era gazetar şi aveau nevoie de el la Marele Cartier General din Cairo pentru secţia balcanică şi în special România. Şi şef al Mişcării Libere Române… Am avut trei posturi de radio: Ierusalim, Cairo şi Londra. Bineînţeles că aveam radioascultători care ascultau tot timpul postul şi ne dirijam conferinţele după toate mişcările de trupe germane. Scopul lor: de a nu merge România alături de nazism. […] Eu am fost primul emisar în limba română a Radio Ierusalim şi am ţinut diferite conferinţe, în special conferinţe pentru femeile românce, pentru femeile din învăţământ.”
Şeful Mişcării Libere e în stradă cu bagajele şi cu copiii lui
„Noi, la sfârşitul războiului, în ’45, ne-am întors în ţară. Eu una nu am dorit să vin, cu toate că eram româncă-româncă. […] Iar soţul meu, în ’51, arestat de către ruşi, dar sub comanda românilor. Nu a fost dus în Rusia pentru că un tren… Noi am fost evacuaţi sub forma că-mi dă mie direcţiunea la Roman, dar în realitate eram în deportare ca toţi macedonenii. Cu acelaşi tren în care Securitatea [Siguranṭa] îl aducea la Bucureşti, eu am venit în Bucureşti şi am anunţat Ambasada engleză, şi franceză, şi americană că soţul meu este arestat. Aşa că ăia, prin oamenii lor, au luat legătura ca Beza să nu fie dus în Rusia Sovietică.
Au urmat după aceea 5 ani de detenţie. Ce s-a petrecut după ce a ieşit din închisoare?
După ce a ieşit din închisoare, voia să ne ţină tot la Roman, că nu se ridicase încă deportarea la macedonenii din Bărăgan. Deci şi noi, ca macedoneni, eram ţinuţi tot în deportare. Dar noi am forţat lucrurile. Am venit în Bucureşti, mi-am luat trei luni de zile, prin nişte medici, de concediu din învăţământ şi ne-am pus bagajele în stradă, în strada Lascăr Catargiu, la Ambasa
da bulgară unde se făceau reparaţii. Şi cu o maşină şi cu memorii la Consiliul de Miniştri, la… am anunţat şi toate ambasadele străine, afară de ruşi, şi toate autorităţile române: „Veniţi să vedeţi unde trăieşte un român care a luptat pentru ţara lui! Şeful Mişcării Libere e în stradă cu bagajele şi cu copiii lui.„ Au venit şi în 24 de ore ne-au dat o locuinţă.
Şi în continuare, dânsul a lucrat undeva?
Nu, nu, a fost… A făcut cerere de intrare în marină, unde intrase în ’38 prin examen, a făcut cerere pentru învăţământ, unde avea licenţa în litere. Nu a fost nici ca muncitor, nici ca ofiţer de Marină Comercială, nici ca profesor, că ziceau că-i intoxică pe copii cu idei democratice.
Deci în aceste condiţii aţi ales calea exilului…
Exact! Am ales calea exilului. Soţul meu a refuzat să mai ia acte româneşti, a spus: „Vă purtaţi aşa… eu nu mă consider, deci, cetăţean român. Nu vreau să am buletin de-al vostru!„ Şi a făcut diferite cereri pentru emigrare împreună cu familia. Ultima cerere a fost în ’62 când ne-am înscris toată familia, 12 persoane. Ne-au venit foarte multe refuzuri, până când, în ’68, a venit de Gaulle şi atunci ne-am prezentat la Ambasada franceză unde îl cunoşteam pe de Gaulle, adică soţul meu îl cunoştea pe de Gaulle din timpul războiului, şi care a intervenit pe lângă Ceauşescu să ne dea drumul. Ne-a ţinut totuşi încă doi ani, până în ’71, când am putut pleca.”
