Babilonienii au fost primii care au folosit geometria sofisticată, cu aproape 1.400 de ani mai devreme decât se crezuse iniţial. Din nefericire, aceste inovaţii matematice s-au pierdut în negura timpului după stingerea acestei civilizaţii şi dovezile au fost scoase la lumină abia anul acesta, după ce mai mulţi oameni de ştiinţă au studiat cu atenţie o serie de tăbliţe antice de lut. Această descoperire suprinzătoare a ridicat semne de întrebare cu privire la alte metode ştiinţifice atribuite modernităţii care au fost de fapt meritul unor civilizaţii antice. Mark Lorch, lector universitar în domeniul biochimiei la Univeristatea Hull, a explorat astfel câteva aplicaţii considerate „avansate” din domeniul chimiei moderne.
Placarea cu crom şi dinastia Qin
Suprafeţele strălucitoare cromate sunt un simbol al epocii moderne sau cel puţin aşa se crede. Bateriile cromate din băi, accesoriile din interiorul maşinilor sau ustensilele de bucătărie placate cu crom se regăsesc peste tot în jurul nostru şi metoda îi este atribuită lui George Sargent, care în 1920 a publicat o lucrare ce stă la baza acestui procedeu şi care a marcat perioada Art Deco. De fapt, există alţi chimişti celebri, printre care Robert Bunsen, care experimentau această metodă încă de la mijlocul secolului 19. Dar adevărul istoric merge cu aproape 2.000 de ani în urmă, în timpul dinastiei Qin din China.
Metalurgiştii din acea perioadă se pare că au fost adevăraţii pionieri, pe vremea când Occidentul nici măcar nu auzise de crom. În anii ’70 au fost descoperite mai multe săbii placate cu un strat subţire de oxid de crom alături de celebrii soldaţi de teracotă chinezi. Fierarii din China antică se pare că prelucrau astfel armele pentru a le feri de coroziune şi, uimitor, după două milenii acestea sunt intacte. Nu este certă însă provenienţa acelui strat de crom de pe arme, ea fiind atribuită de unii experţi acţiunii unor incendii care au devastat situl arheologic şi care ar fi produs acest sediment în combinaţie cu compoziţia lamei.
Betonul şi Roma Antică
Betonul este caracteristic construcţiilor moderne, dar civilizaţiile antice l-au folosit şi ele, cu rezultate extraordinare. Betonul este un material compozit, alcătuit din ciment, nisip şi pietriş. Cele mai celebre clădiri din Antichitate care au folosit betonul sunt Pantheonul şi Colosseumul din Roma.
Ambele construcţii au la bază un compozit format din cenuşă vulcanică şi hidroxid de calciu. Împreună acestea formau cimentul, care fixa şi lipea blocurile de calcar. Această reţetă specială producea o reţea de cristale care reducea propagarea fisurilor – problema betonului modern. Rezultatul era un material extrem de rezistent, net superior betonului de astăzi, din multe puncte de vedere. Testamentul care atestă până în zilele noastre acest fapt este impresionanta cupolă a Pantheonului, cu un diametru de 43 de metri, care este cel mai mare dom din lume construit fără ranforsare.
Nanotuburile din Damasc
Nanotuburile din carbon sunt cele mai rigide şi rezistente materiale cunoscute. Sunt alcătuite din cilindri microscopici ai căror pereţi au grosimea unui atom. Atunci când sunt folosite în materiale compozite, în aliaje, acestea conferă o rezistenţă imbatabilă unui obiect. De asemenea, componentele sunt foarte uşoare. Cel mai des le întâlnim în construcţia turbinelor eoliene, a echipamentului sportiv şi a maşinilor.
În 2006, cercetătorii au descoperit că locuitorii Damascului construiau aceste nanotuburi din oţel încă de acum câteva secole pentru lamele săbiilor. Pe suprafaţa acestora au observat un tipar de elemente care seamănă cu nişte vârtejuri. Este celebră deja calitatea extraordinară a săbiilor arabe şi ascuţimea lamelor. Cu toate că astăzi este cunoscută compoziţia acestui oţel de Damasc, metalurgiştii moderni nu au reuşit să reproducă aliajul respectiv.
Pigmenţii egipteni
William Perkin este considerat creatorul primei vopsele sintetice (pe bază de carbon). În 1856, acesta a descoperit accidental moveina (colorant de culoare mov) atunci când încerca să obţină chinină. Dar primul pigment sintetic din istorie poate fi atribuit vechilor egipteni, acum mai bine de 5.000 de ani. Prin încâlzirea la 800°C a unui amestec de nisip, cenuşă, pudră de scoici şi a unui minereu de cupru, aceştia au obţinut tetrasilicatul calcic de cupru (CaCuSi4O10), cunoscut ca „albastrul egiptean”. Acest pigment putea fi folosit în producerea de smalţuri cu o diversitate incredibilă de nuanţe.
Teoria atomului la vechii greci
Tehnologiile obţinute de artizanii antici sunt uimitoare, majoritatea neputând fi depăşite nici astăzi de tehnicile moderne. Dar ceea ce desparte ştiinţa de arta acelor meşteşugari este înţelegerea, cunoaşterea mecanismelor din spatele producerii unui material. Înglobarea acestei cunoaşteri în chimia modernă, de exemplu, este teoria atomului, atribuită adesea lui John Dalton, la începutul secolului 19. Dar filosofii antici au descifrat şi ei destul de bine misterele materiei, îndeosebi grecii Democrit şi Leucip. Aceştia au emis încă din secolul 5 înaintea erei noastre ipoteza potrivit căreia materia este alcătuită din elemente fizice indivizibile şi invizibile numite atomi.
Un articol de Mark Lorch, lector universitar în domeniul biochimiei la Univeristatea Hull, Marea Britanie
Sursa: www.iflscience.com
Traducerea şi adaptarea: Bianca Ioniţă
