Pasionat de istoria şi de cultura românească, scriitorul, jurnalistul şi traducătorul italian Luca Bistolfi a acordat un interviu în exclusivitate pentru Agenţia de Presă “Rador” în care vorbeşte deschis despre imigranţii români din Italia şi despre impactul pe care îl are presa din Peninsulă asupra mentalităţii italienilor la adresa cetăţenilor români.
Luca Bistolfi cunoaşte perfect limba română şi, de-a lungul timpului, a tradus şi a publicat nenumărate articole despre România. Totodată, a tradus ediţia italiană “Sfârşitul Ceauşeştilor”, de Grigore Cartianu, publicată în 2012.
Reporter: Domnule Luca Bistolfi, care credeţi că sunt principalele probleme cu care se confruntă migraţia românească în Italia?
Luca Bistolfi: Din păcate, generalizările nu sunt aproape niciodată utile şi, deci, nu se poate vorbi de o ”migraţie românească” tout court; ar trebui să vorbim mai degrabă de cazuri singulare. Totuşi, unele consideraţii globale – globale în toate sensurile, cum vom vedea – trebuie făcute.
Problemele sunt multe şi complexe. În primul rând, migrarea românilor s-a întâmplat şi se întâmplă în paralel cu cea a altor popoare, atât din estul Europei, cât şi din ţările arabe şi, prin urmare, trebuie încadrată în tabloul mai larg al istoriei migraţiilor moderne, însă doar pentru asta ar trebui scrisă o carte întreagă. Imigranţii români au plătit în primul rând pentru ignoranţa istorică a italienilor în ceea ce priveşte România: pentru aceştia, românii erau, şi au rămas, un popor necunoscut, îndepărtat, cum de altfel se întâmplă cu toate popoarele din Europa de Est. În mod paradoxal, în Italia se ştiu mai multe despre uzanţele şi obiceiurile unor popoare africane sau asiatice decât ale celor din Bulgaria, Rusia, Polonia, Ungaria, România şi aşa mai departe. Aşa că italienii nu ştiau cum să se raporteze la noii sosiţi. Apoi, mai există şi o imensă ignoranţă religioasă. Şi, în acest caz, islamul, de exemplu, chiar dacă extrem de greşit, este mai cunoscut decât Biserica Ortodoxă, despre care nu se ştie nimic. Apoi, trebuie spus şi că mulţi imigranţi români se prezentau şi se prezintă prost. Afirm acest lucru în urma unor multe experienţe personale. Şi, dat fiind că oamenii erau complet nepregătiţi, i-au pus pe toţi în aceeaşi oală, nu s-au făcut diferenţe; deci, toate româncele sunt nişte uşuratice şi toţi românii nişte bestii alcoolizate. Este evident o viziune de care mă dezic complet, dar de care trebuie să ţinem cont în analiza noastră. Celelalte probleme sunt cele cu care toţi imigranţii – excepţie fac actualele mase migratorii din ţările arabe, care trebuie încadrate într-un context geopolitic mult mai tragic şi mai diferit – se confruntă când sosesc aici: integrarea socială şi pe piaţa muncii şi relaţiile cu conaţionalii. Se mai poate adăuga un detaliu destul de curios, care trebuie să ţină cont de frustrarea suferită de români în ultimii ani ai guvernării naţional comuniste a lui Ceauşescu. Mulţi români aspirau la o revanşă socială, vroiau să se afirme cu orice preţ şi dincolo de graniţele României, prin urmare au înfiinţat asociaţii, ziare, au găsit locuri de muncă în cinematografie şi în lumea culturală (foarte puţini dacă ne raportăm la numărul imigranţilor, evident) etc. Acest lucru, îmi veţi spune, nu este o problemă, dimpotrivă. Cu siguranţă, dacă însă animatorii acestor iniţiative ar fi fost pricepuţi. Mulţi au improvizat, cum se întâmplă de obicei la sfârşitul unui regim totalitar şi, prin urmare, nu au făcut o impresie prea bună, contribuind la creşterea părerilor negative ale italienilor sau la creşterea indiferenţei acestora. Un aspect exclusiv pozitiv este limba: asemănarea dintre italiană şi română a facilitat cu siguranţă integrarea imigranţilor. În orice caz, cu câteva excepţii, aproape tuturor românilor pe care i-am cunoscut personal – şi am cunoscut mulţi – le este dor de ţara lor. Cine nu simte acest dor este dominat de un sentiment total de dezrădăcinare şi este incapabil de orice sentimente nostalgice.
Reporter: Cum vedeţi evoluţia socio-culturală a comunităţii româneşti din Italia şi posibilităţile sale de afirmare la nivelul societăţii italiene?
Luca Bistolfi: Am fost întotdeauna împotriva folosirii conceptului de « comunitate» atunci când este vorba despre românii din Italia. Conceptul de comunitate – doar dacă nu vrem să folosim cuvintele la întâmplare, aiurea – este destul de complex şi serios. O comunitate există dacă membrii săi împărtăşesc aceleaşi idealuri, aceleaşi sentimente, aceleaşi obiceiuri, aceeaşi Weltanschauung (viziune asupra lumii). Altfel, trebuie să folosim conceptul de mase sau de cazuri individuale. Nu există o comunitate românească: există români în Italia. Doar dacă nu înţelegem prin comunitate un grup de persoane care fac carne la grătar sau care ascultă manele la nuntă, dar aceasta ar fi o versiune caricaturală a conceptului de comunitate. Apoi, mai trebuie să ţinem cont şi de spaţiu, urban şi/sau rural, în care se aşează şi se adună o comunitate, cum s-a întâmplat de exemplu, mutatis mutandis, cu italienii în America sau cu chinezii. În cazul românilor, asistăm la o fragmentare stânjenitoare, care se recompune doar cu ocazia unor evenimente izolate, interesantă şi uneori relevantă, dar din punct de vedere istoric, social şi cultural destul de nesemnificativă. Deci, nu putem vorbi despre o evoluţie a comunităţii, deoarece aceasta nu există. Astfel, românii plătesc dorinţa lor de libertate urmată după căderea comunismului, animată apoi de o democraţie, care era un eveniment nou şi neaşteptat, o libertate greu de gestionat şi haotică. În puţine cazuri unii au reuşit să se afirme, cum am menţionat mai devreme, dar accentuez că este vorba de cazuri singulare, de indivizi care au fost capabili să exploateze şansa pe care viaţa le-a oferit-o. Dacă vrem să abordăm problema în mod general, din punct de vedere social, nu pot decât să-mi exprim dezacordul. Cine nu a reuşit să se afirme în propria ţară când a avut posibilitatea, este destul de dificil să o poată face acum, pe deasupra într-o ţară străină care are deja multe probleme pe cont propriu. Totuşi, în general, numărul mare de români din Italia, chiar şi cei care au ajuns aici fără un scop precis în viaţă, sunt bine integraţi din punct de vedere formal şi sunt bine primiţi, cel puţin vorbind la o scară largă. Apoi, ar trebui analizată fiecare situaţie în parte: frustrările individuale sunt fundamentale într-o analiză de acest fel, dar ar fi nevoie de o enciclopedie întreagă pentru a diseca subiectul.
Reporter: Guverul italian condus de Matteo Renzi are în vedere proiecte şi facilităţi pentru integrarea românilor care, după cum ştim, contribuie într-un procent foarte mare la PIB-ul Italiei?
Luca Bistolfi: Aici atingem un punct destul de delicat pentru mine, dar pe care îmi propun să-l arhivez în mod definitiv. Găsesc destul de ridicolă această tentativă de integrare democratică şi de partid. Deşi sunt şi persoane extrem de pregătite, marea majoritate se încadrează în ceea ce eu de obicei folosesc drept paradigmă: adică acel taximetrist din Bucureşti care, a doua zi după lovitura de stat din decembrie 1989, a devenit senator. Din acest punct de vedere, italienii şi românii se aseamănă mult. În ceea ce priveşte voinţa politică a anumitor guverne şi a unor partide, este clar că se doreşte “a se exploata” românii cu drept de vot în Italia. Nici un partid – subliniez – niciunul nu vrea integrarea în sine şi pentru sine, este doar o socoteală electorală, deci meschin, ipocrit. La urma urmei, însă, avem de-a face cu un raport similar cu ceea ce se întâmplă în natură uneori, ceea ce se numeşte simbioză, dar care ar trebui denumit aşa cum este: adică exploatarea reciprocă. Un partid, la guvernare sau nu, integrează românii care vor vizibilitate şi carieră pentru a obţine un număr de voturi. Primii exploatează ambiţia celor din urmă. Cu o singură diferenţă: guvernul este conştient de ceea ce face, în timp ce ceilalţi se iluzionează că sunt luaţi în considerare pentru ceea ce valorează (dacă valorează ceva). Într-o ţară serioasă nu ar avea ce să caute pe listele electorale nişte parvenus, nişte improvizatori. Politicienii nu o ştiu deloc, dar politica în sine este un lucru foarte serios. Dar aceasta este o problemă congenitală a democraţiei şi care este prezentă mai peste tot. Nu cred deloc în mascaradele partidelor politice. Democraţia este un joc murdar şi mulţi, inocenţi, îi cad în capcană.
Reporter: Cazul Mailat-Reggiani a stârnit dezbateri dure şi critici împotriva comunităţii româneşti în presa din Peninsulă, care au influenţat în mod negativ opinia publică. Sunteţi de părere că s-a schimbat de atunci percepţia italienilor faţă de români? Dar a mass-mediei din Italia?
Luca Bistolfi: A fost o perioadă în care mijloacele de comunicare italiene erau foarte atente să semnaleze faptele rele săvârşite de români. Eu însumi m-am luptat cu această tendinţă când colaboram cu unele realităţi publice româneşti prezente în Italia, dar am dat peste multă ostilitate din partea românilor însişi, care în privat erau de acord să ia atitudine, dar apoi, când era vorba să o facă în public, se întorceau în partea cealaltă. În orice caz, mijloacele de comunicare italiene sunt ceea ce sunt, trebuie să-şi vândă produsele şi acum insistă asupra pericolului pe care-l reprezintă imigranţii. Dar, de fapt, realitatea este alta: italienii au multe probleme şi, după câteva zile, uită ceea ce au citit în ziare sau au văzut la televizor, un alt mijloc extrem de periculos de persuasiune mai mult sau mai puţin ocult. Oricum, o condiţionare există. Eu însumi pot să dovedesc asta: când le spun concetăţenilor mei că mă ocup de România şi că această ţară este o comoară din punct de vedere uman şi cultural, mă privesc ca şi cum aş minţi, ca şi cum aş fi nebun. Apoi, ziariştii au nevoie de cazuri excepţionale, răsunătoare, zgomotoase; nu mai avem nici timp nici spaţiu să mai reflectăm, să mai gândim, să aprofundăm, nu mai fac asta nici cei care pretind că o fac. Se merge înainte cu sloganuri, cuvinte de ordine, îndoctrinare psihică. Lumea nu mai are creier să reflecteze. În loc să gândească, face un click sau apasă butoanele telecomenzilor.
Reporter: Dacă victima ar fi fost o româncă şi criminalul un italian, sunteţi de părere că ziarele şi televiziunile din Italia ar fi tratat argumentul sub altă formă sau ar fi avut un impact la fel de mare asupra presei şi opiniei publice din Italia?
Luca Bistolfi: Se prea poate. Exoticul fascinează întotdeauna. Dar rămâne valabil ce am spus mai devreme. Aş mai putea să adaug totuşi ceva. Este insuportabil comportamentul unor politicieni şi al susţinătorilor lor, care tind să justifice crima comisă de un străin în baza unor socoteli electorale sau pentru a-şi justifica o poziţie ideologică, mai mult decât ar face-o dacă crima ar fi comisă de un italian. Este doar o dovadă de rasism stupid, un rasism inversat, care nu este decât o atitudine politică a unor personaje politice bine cunoscute care circulă prin Italia.
Reporter: Ce credeţi despre delincvenţa românilor din Italia? Se poate vorbi despre o recrudescenţă a acesteia sau despre o diminuare?
Luca Bistolfi: Delincvenţa românilor este la fel ca cea a italienilor, magrebienilor sau albanezilor. Dintr-un sistem ca al nostru nu se poate să nu se nască delicvenţă. În ceea ce priveşte o înrăutăţire a situaţiei sau dimpotrivă o îmbunătăţire, nu aş sti ce să spun. Nu mă interesează statisticile, sunt false prin natura lor şi nu explică nimic. Este triumful numărului (considerat în abstract), adică a cantităţii asupra reflectării, gândirii. Criminalitatea este doar un aspect, chiar dacă important, al vieţii sociale şi politice. Nu se poate crea şi susţine un sistem ca cel democratic şi capitalist şi, apoi, să ne plângem precum copiii capricioşi că există acest fel de nedreptate. Trebuie să gândim în termeni exclusiv de politologie şi filosofici (care nu sunt abstracţi, atenţie!). Dacă ne referim doar la delincvenţă, de o parte şi de alta, integrarea şi înţelegerea reciprocă sunt automat excluse din discurs. Să luăm, de exemplu, o fiinţă umană care are o boală: ea nu este boala, ea are o boală. Dar dacă vrem să o reducem la boala de care suferă, atunci putem să ne schimbăm meseria.
Reporter: La ora actuală, cum îi percep italienii pe românii din Italia? Există nişte prejudecăţi sau, pur si simplu, mentalitatea italienilor este influenţată puternic de o mass-media ostile românilor, care mediatizează cu precădere infracţiunile comise de aceştia? Se poate vorbi despre o stigmatizare la adresa poporului român?
Luca Bistolfi: Dacă vrem să vorbim despre români şi despre România, ar trebui să ignorăm tema socială, fie că e vorba despre delincvenţă sau despre altceva, şi să ne referim la ce este România, la istoria ei recentă şi trecută. Dar asta este o muncă pe care ar trebui să o facă doar realităţile culturale, inclusiv aşa-zisele pagini culturale ale unor ziare. Ştirea despre îngrijitoarea româncă care fură banii de la un bătrân italian sau îl maltratează nu este mai interesantă decât un accident feroviar: cronica valorează puţin, chiar dacă este utilă unui anumit tip de program care îşi propune o condiţionare publică şi comercială. Ar trebui mai degrabă să spunem că, din cauza unor români prezenţi în Italia şi a politicii româneşti de la Bucureşti de după 1989, ideea pe care Italia o are despre România este total greşită, grotescă, stupidă, criminală şi obtuză. România, mă repet, este o comoară culturală şi istorică inestimabilă sub toate aspectele. Până la al doilea război mondial, publicaţiile autorilor români în Italia erau foarte multe şi prestigioase, o tendinţă care s-a păstrat vie şi în timpul comunismului, chiar dacă într-o măsură mai mică faţă de anii ’20-’40. După 1989, a urmat dezastrul, cu câteva excepţii, foarte puţine şi neglijabile. În afară de românii faimoşi cum ar fi Eliade şi Cioran, publicaţiile autorilor români azi sunt foarte puţine, făcute prost, neglijate şi uneori neglijabile. Eu însumi sunt o dovadă vie că ceea ce spun este adevărat. Traducerea mea a cărţii lui Cartianu despre sfârşitul Ceauşeştilor, chiar dacă s-a bucurat de unele recenzii pozitive, a fost complet ignorată de mijloacele de comunicare importante, chiar dacă este vorba despre prima carte care reconstituie în detaliu acea perioadă crucială; şi eseul meu introductiv integrează şi completează informaţiile aduse de Cartianu. Însă, este destinul oamenilor: nu iubesc adevărul, dar le place să se răzgândească. Se mulţumesc cu ceea ce au văzut la televizor. Vreţi un alt exemplu? De ani de zile propun editurilor italiene romanele celui care, după părerea mea, împreună cu Gabriela Adameşteanu, este cel mai bun scriitor român în viaţă, mă refer la Dan Stanca. Rezultatul? Niciunul. Gândiţi-vă că, acum doi ani, cea mai prestigioasă editură italiană a publicat poeziile Ninei Cassian (despre care nu spun nimic nici din punct de vedere literar, nici din alte puncte de vedere: e suficient să citim cum scria şi e suficient să citim ce spunea despre activitatea sa în timpul regimului comunist Paul Goma, în cartea „Săptămâna roşie”, pentru a înţelege ce fel de personaj este doamna). Ei bine, spuneţi-mi, vă rog, cum este posibil să se traducă Cassian şi să nu se traducă Eminescu? Şi să nu-mi spuneţi că a fost tradus în Italia Eminescu, pentru că dacă acelea sunt traduceri, dacă acelea sunt traducerile pe care le merită Eminescu, atunci chiar suntem la sfârşitul lumii.
Reporter: Totuşi, cum credeţi că ar putea acţiona autorităţile italiene pentru a combate criminalitatea provenită din imigraţia românească?
Luca Bistolfi: Nu dau sfaturi ministrului sau poliţiei. Să-şi facă datoria cum ştiu ei, cum pot, cum li se spune să o facă. Italia printre altele nu mai este o ţară autonomă şi suverană din iulie 1945, o dată care poate fi asemănată sub multe şi decisive aspecte cu decembrie 1989 pentru români. În afară de unele sectoare ale vieţii publice, de care puterile mondiale nu sunt interesate, (fostele) state occidentale suportă complicitatea unor guverne corupte din punct de vedere moral, dominaţia puterilor străine. Deci, şi valurile migratoare de ieri şi de azi, nu sunt doar rezultatul unor împrejurări, ci în mare parte al unui plan global bine pus la punct, sunt o consecinţă prevăzută şi dorită de unele operaţiuni internaţionale, care au scopul de a distruge suveranitatea statelor naţionale care s-au format în jurul jumătăţii secolului al XIX-lea. Să ne gândim doar ce s-a întâmplat după unificarea Italiei. Din Piemonte, din Puglia, din Veneto au plecat mase mari de oameni spre America sau – am putea spune ce coincidenţă – spre România. Erau persoane care până atunci nu îşi mai parăsiseră niciodată casa şi care acum erau constrânse să o facă. De ce? Pentru că acea operaţiune care s-a vrut a fi o renaştere (Risorgimento), a dat însă o lovitură mortală Italiei. În timp ce pretindea că vrea să o construiască, de fapt o ucidea încet, încet. Doar în ultimii ani şi, deci, după mai bine de un secol de la acele evenimente, se vorbeşte despre pagubele ireversibile, pentru care mai plătim încă şi azi, care au avut loc după unificarea Italiei. Sudul Italiei a devenit o colonie şi, încet încet, toată Peninsula. Preţul plătit a fost foarte ridicat: un preţ pentru o operaţiune care nu a fost în folosul italienilor, ci al altcuiva. De acest subiect se leagă o altă temă crucială pentru înţelegerea dintre italieni şi români: imigraţia italiană în România. Puţini, foarte puţini cunosc istoria şi este foarte interesantă şi ar putea să ne înveţe multe. Dar istoria nu ne învaţă nimic, mai ales dacă nu o studiem. Şi, evident, cineva vrea ca noi să nu o studiem.
Reporter: Credeţi că unii colegi ziarişti italieni au distorsionat episoadele legate de români?
Luca Bistolfi: Fără îndoială există o doză de superficialitate în mijloacele de informare de masă de azi. Prin urmare, adevărul îşi găseşte cu greu locul. Dean Rusk, secretarul de stat al lui JFK, spunea: «Există anumite lucruri pe care istoria nu merită să le cunoască. Istoricii vor avea doar 99% din informaţii. Cât despre acel 1% rămas eu zic: ”Ceea ce istoricii nu ştiu, nu-i va face să sufere.”» Aceste cuvinte, după părerea mea se potrivesc şi ziariştilor.
Reporter: Potrivit unei clasificări recente, libertatea presei italiene se află pe locul 73 în lume. Ar trebui să inţelegem că a fost o campanie de denigrare faţă de comunitatea românească, transformată în ţap ispăşitor de către ziarele finanţate de partidele politice, care au obţinut apoi avantaje la urne?
Luca Bistolfi: Mijloacele de comunicare fac parte dintr-un sistem care se autoalimentează, perfect şi închis în propria carapace, şi care nu-şi poate permite excepţii şi abateri, altfel riscă să se prăbuşească, să sufere o implozie sau chiar să explodeze. Dacă, de exemplu, eu aş spune ceea ce gândesc cu adevărat despre informaţia oficială, sunt convins că nu mi-aţi publica răspunsul. Avea dreptate, şi cu el mulţi alţii, filozoful francez Jacques Derrida: presa nu informează asupra faptelor, ci informează faptele, adică le inventează. Adevărul este o ameninţare, atât pentru cel care-l spune, cât şi pentru cel care-l ascultă. O ameninţare nu doar politică, ci şi psihologică. Adevărul presupune o articulare a gândirii pe care, în general, persoanele comune, aproape toate, nu vor, nici nu pot să o ia în considerare, deoarece ar presupune că punctele lor de reper, cele mai simple şi banale, ar dispărea şi atunci ar fi constrânşi să facă nişte alegeri care le-ar pune în discuţie întreaga viaţă şi ar fi nevoiţi să şi-o schimbe radical. Un efort pe care fiinţa umană de azi nu este pregătită să-l înfrunte. Şi mai adaug: din păcate. În plus, dincolo de orice analiză, este scris: bunătatea şi dreptatea nu aparţin lumii acesteia; deci nici adevărul.
Interviu realizat de Oana Avram
