DEUTSCHE WELLE, 22 septembrie 2016 – Președintele a anunțat înființarea unei Comisii menite să elaboreze așa-numitul ”proiect de țară” și a făcut publică componența ei. Dar rolul constituțional al Comisiei în angrenajul statului a rămas nelămurit.
E greu când alcătuiești o asemenea comisie să eviți impresia arbitrariului. De ce unii și nu alții? (http://www.presidency.ro/files/userfiles/Nominalizari_Comisie_Prezidentiala_privind_Proiectul_de_tara.pdf). De fapt este chiar imposibil, mai ales într-o lume ca a noastră în care nu există ierarhii bine statornicite. Previzibil, reacția publică a fost mai curând nefavorabilă.
Altceva spera, probabil, președintele care se străduise să înconjoare alcătuirea acestei comisii de o aură de solemnitate și prestigiu. Primul lucru care ne-a venit în minte a fost că Președintele nu are un model politic, ci unul literar. În 2018 se împlinesc o sută de ani de la încheierea Primului Război Mondial și de la constituirea statului național român în frontierele sale cele mai cuprinzătoare și, în pregătirea festivităților, a crezut că poate lansa o idee menită să anime spiritele și să scoată opinia publică românească din starea ei de lehamite, descurajare sau nihilism. Dar inițiativa aceasta pare ieșită mai curând dintr-o carte, una citită puțin și citată frecvent și în care lucrurile se petrec în mod asemănător. În romanul lui Robert Musil, ”Omul fără însușiri”, Curtea imperială de la Viena își propusese să organizeze ample festivități în pregătirea anului 1918, când Împăratul își aniversa jubileul de 70 de ani de la urcarea pe tron. Ideea avea ca scop în primă instanță să umbrească jubileul de 30 de ani de la urcarea pe tron a împăratului Germaniei, Wilhelm al II-lea, dar, încetul cu încetul, Marea Acțiune, sau Acțiunea Paralelă, cum urma să fie numită de către cei inițiați, dobândise amploare, antrenase cercuri tot mai largi ale societății, sfârșind, inevitabil, prin a fi tot mai vagă și mai îndepărtată de scopurile inițiale.
La început avusese însă obiective precise, propunându-și să consolideze prestigiul Împăratului și modelul său de guvernare. Unul din principalii diriguitori ai mașinăriei statate, Contele Leinsdorf gândea tocmai în acești termeni ai refondării politice și a unui ”proiect de țară”, căci ”după părerea sa popoarele Europei se rostogoleau cu toatele în vârtejul unei democrații materialiste și el imagina un simbol elevat care să reprezinte pentru ele un reproș și un semn al schimbării menite să conserve”. Mai mult de atât nu știa inițiatorul ideii, dar spera ca golurile să fie umplute de alții și de aceea inițiase înființarea unei ”comisii” menită să elaoboreze toate detaliile.
Este clar până aici cel puțin un lucru. Președintele Klaus Iohannis nu știe nici el care ar fi proiectul de țară și de aceea înființat o comisie. Pare iarăși limpede că șeful statului nu se referă la un program de guvernare și nici la unul de reformă constituțională, ci la altceva ”mai înalt” , care să atingă resorturi mai profunde. Dar la fel ca în romanul lui Musil, nimeni nu știe de pe acum ce va conține acest ”proiect de țară” și nici măcar cum va fi el formulat.
Iar de aici decurge prima observație. Între altitudinea sugerată a proiectului și modul cum au fost desemnați membrii comisiei apare o neadecvare. Comisia pare alcătuită mai curând din tehnicieni și specialiști în diferite domenii (economiști, istorici, geostrategi) care ar putea formula strategii politice și programe de guvernare, dar nu un discurs cuprinzător care să atingă resorturile profunde ale națiunii. Pentru asta ar fi fost mult mai indicat să fie mobilizați alt fel de intelectuali, dintre cei cu mai largă cuprindere umanistă, oameni apți să reflecteze asupra istoriei și asupra evenimentelor imediate de la o mai mare înălțime conceptuală.
Firește că, în aceste condiții, se strecoară și sentimentul arbitrariului. De ce aceste persoane și nu altele?
În parlament, cel puțin, oamenii sunt aleși, miniștrii sunt și ei validați de parlament (ceea ce echivalează cu o alegere indirectă), dar aceștia cum au fost ei chemați la o demnitate atât de înaltă? Primele reacții ale societății sunt relevante. Aproape toate sunt critice în mod direct sau indirect. Un scriitor, care nu dorea să spună de-a dreptul ce-l nemulțumește, a găsit un reproș secundar ”imbatabil”, observând că sunt numai bărbați și o singură femeie și acuzându-l pe Președinte de sexism. La asta nu prea poți replica, mai ales când pretinzi că faci parte din ”elita” europeană. De aici înainte se vor înmulți însă foarte mult reproșurile acestea piezișe, căci socialmente e greu să faci imputări directe.
Traian Băsescu se descurcase parcă mai bine, căci el înființase comisii de specialiști pe diferite domenii particulare și chiar dacă puteau fi și ele contestate, rapoartele lor nu urmau să fie propuse (sau impuse) direct națiunii, ci urmau calea obișnuită a legiferării parlamentare, așa cum s-a întâmplat cu legea Educației. Ceva era strâmb și atunci căci președintele nu are drept de inițiativă legislativă, dar el a ocolit interdicția prin câteva artificii. Comisiile sale prezidențiale jucau parțial rolul unor ministere.
Paradoxal și monarhia austro-ungară (în versiunea lui Musil), proceda mai ”democratic” decât Klaus Iohannis, căci oamenii nu erau aleși de cineva, ci se alegeau cumva singuri în urma unui joc social complicat în care valoarea personală și prestigiul social jucau deopotrivă un rol important, fiind supuse însă unor repetate scrutinuri ale saloanelor. Nimeni nu putea pune la îndoială competența echipei, cu atât mai mult cu cât lucrările nu erau anunțate public desfășurându-se într-un regim de totală discreție. Președintele Iohannis a comis însă stângăcia de a propune pur și simplu o listă de persoane care să vorbească în numele națiunii, ceea ce nu are cum să nu provoace nedumeriri și indispoziții.
Dar altceva este mai grav. Ce ar putea face de fapt această Comisie? Dacă admitem că ea nu a fost convocată ca să redacteze un discurs inspirațional pentru diverse ocazii solemne (măcar pentru faptul că membrii comisiei vorbesc un jargon plictisitor), atunci nu îi mai ramâne decât să elaboreze un plan de guvernare pe termen lung numit mai pompos ”proiect de țară”. Numai că acest rol revine guvernelor oricare ar fi acelea și nu poate fi exercitat decât în urma dezbaterilor electorale. Prin urmare o asemenea Comisie nu poate funcționa decât ca o dezmințire a ordinii democratice.
Horaţiu Pepine
