Preşedinte al unui partid politic – Partidul Poporului – senator, consilier regal al lui Carol al II-lea, ministru de Război, preşedinte al Consiliului de Miniştri, ministru de Externe, de Interne, ministru al Industriei şi Comerṭului, al Finanṭelor, toate aceste funcṭii pe care le-a avut mareşalul Alexandru Averescu înainte şi după Războiul cel Mare l-au făcut un om politic mai mult sau mai puṭin controversat. Dar rolul pe care l-a avut ca militar în război i-au adus un respect, o popularitate şi o preṭuire de necontestat.
S-a născut în 1859 la Ismail, în sudul Basarabiei, în familia slugerului Constantin Averescu. La 18 ani proaspătul absolvent al Şcolii de Arte şi Meserii de la Bucureşti a participat ca jandarm voluntar la Războiul de Independenṭă, în 1877. Acolo s-a distins prin activitatea sa şi a devenit segent. Acest lucru l-a determinat să ia hotărârea de a avea o carieră militară, urmând cursuri de specialitate: Şcoala Divizionară de la Mănăstirea Dealu (1881) Şcoala Superioară de Război din Torino (1886), Şcoala Superioară de Război din Bucureşti (1895). A urmat o ridicare constantă în ierarhia militară, astfel încât în 1906 era general de brigadă.
Anii Războiului Balcanic i-au oferit posibilitatea unor noi ascensiuni: a devenit şef al Marelui Stat Major (1911-1913), general de divizie (1912) şi comandant al Corpului I Armată (1913). Probabil cele mai frumoase momente din viaṭa generalului Averescu au fost victoriile de la Mărăşti şi Oituz obṭinute de Armata a II-a sub conducerea sa – fusese numit de câteva luni general de corp de armată.
În ciuda succeselor din 1917 ale armatei noastre, generalul Averescu a primit misiunea de a semna, în calitate de prim ministru, pacea cu Puterile Centrale, o pace umilitoare pe care Ion I.C. Brătianu refuzase să o accepte. La 20 februarie 1918 generalul Averescu iscălea actele preliminare, dar 7 zile mai târziu îi lua locul de prim ministru şi de semnatar al păcii filogermanul Alexandru Marghiloman.
Demisionat din armată, Alexandru Averescu s-a lăsat purtat de faima pe care o căpătase către viaṭa politică. Avea să declare mai târziu că luase o hotărâre de conjunctură: „S-a născut atunci dorinţa neînfrânată de a se rupe cu trecutul şi a se porni pe o cale nouă în viaţa politică. Această dorinţă a fost generală. Privirile tuturor acelora care au fost luaţi de noul curent s-au îndreptat asupra mea. Am crezut că m-aş fi făcut vinovat de adevărata lipsă de iubire de ţară şi de neam a nu primi steagul ce mi se punea din senin în mână.”
Pe când era senator, în 1930, regele Carol al II-lea i-a oferit generalului Averescu bastonul de mareşal, piesă care se află astăzi în colecṭia Muzeului Militar Naṭional. Opt ani mai târziu mareşalul Averescu s-a stins din viaṭă la Bucureşti, iar trupul său a fost depus în mausoleul de la Mărăşti, ridicat din iniṭiativa sa în cinstea soldaṭilor şi ofiṭerilor căzuṭi în luptele din vara anului 1917.
Arhiva de istorie orală păstrează două mărturii despre mareşalul Averescu, aceea a lui Constantin Moiceanu, ṭăran din zona frontului de la Caşin, judeṭul Bacău şi aceea a generalului Titus Gârbea, în 1916 sublocotenent de artilerie. Sunt două imagini – de la distanṭă şi de aproape – ale unuia dintre mareşalii României.
Constantin Moiceanu:
„Sunt născut în comuna Caşin, judeţul Bacău. […] Comuna Caşin era în apropiere de frontul care era în ’916-’917, frontul de pe lângă Oituz, Măgura, şi de la Măgura cobora pe la Vrancea încolo, la […] Mărăşeşti şi în sud, până la Nămoloasa, pe Siret, aproape de Galaţi. Caşinul este pe un tăpşan, un loc plat, aşa, şi după aceea încep la un kilometru dealuri.
Mi-amintesc, pe un cal alb, se vedea din curte de la mine şi părinţii îmi spuneau şi arătau: „Acolo e generalul Averescu!„ Se plimba, vizita fronturile şi organiza… vizita toate poziţiile. […] Şi el era în linia întâi, acolo, să îmbărbăteze trupele. Şi calul ăla alb se vedea şi nu-l uit – şi acuma a rămas [în minte] şi se vedea… nu-i vedeam faţa, dar vedeam omul călare şi vedeam calul.”
[Interviu cu Constantin Moiceanu realizat de Octavian Silivestru, 2000]
Titus Gârbea:
„Cum vă explicaţi dumneavoastră faptul că Averescu, care a fost comandantul de la Mărăşti şi a obţinut marea victorie, a fost cel care a negociat armistiţiul?
În armistiţiu trebuia să pui pe un om de mare valoare şi de prestigiu. Or, prestigiul lui Averescu – care a fost prin Germania, a făcut şi ceva studii pe-acolo – era o garanţie că condiţiile armistiţiului nu vor fi aşa de grele. Averescu s-a dus acolo, a discutat cu ei, cu Mackensen pe care îl cunoştea, dar când a văzut că nu poate să obţină condiţii mai bune a demisionat şi a venit după aceea, cum ştiţi, a venit Marghiloman…[…]
A urmat pentru noi, după aceste vestite victorii de la Oituz şi Mărăşeşti, umilirea armistiţiului şi a păcii de la Buftea. A fost o mare nenorocire, eram în stare să ne sinucidem!.. Atunci a căzut din cer o stea luminoasă de tot şi Basarabia a făcut apel la noi şi s-a unit cu noi!”
[Interviu cu generalul Titus Gârbea realizat de prof. dr. Ioan Scurtu, 1994]
