Interviu cu Andrea Bocelli

boceApusul de soare pe plajă este minunat. Dar oare privilegiul de a fi cel mai faimos italian din lume compensează faptul că nu-l poţi vedea? Nu am curajul să-l întreb, numai că Andrea Bocelli, care este îmbrăcat într-o pereche de pantaloni negrii și un pulover de aceaşi culoare şi care pare foarte înalt şi foarte slab pentru un tenor, simte anumite lucruri. „A privi nu înseamnă a vedea. A vedea este sinonim cu a înțelege. Avem cu toții antene care ne permit să facem acest lucru”.
Reporter: Nu există niciun lucru pe care aţi vrea să-l vedeţi? Aveţi trei copii.
Andrea Bocelli: Eu știu perfect de bine cum arată copiii mei. Mi-au crescut printre mâini. Sunt o persoană extrem de fizică, am nevoie de contact, iar dacă ei nu vroiau asta, le impuneam. Lipsa vederii nu numai că amplifică celelalte simțuri, ci îţi oferă şi un al şaselea simţ. Îţi dai seama imediat cu cine ai de-a face.
Reporter: Cu ce se ocupau părinţii dumneavoastră?
Andrea Bocelli: Comercializau mașini agricole, de la șurub la tractor. Şi cultivau pământul. Chiar și astăzi, eu și fratele meu, care este arhitect, facem două soiuri de vin: Sangiovese și Cabernet. Când era mic am trăit împreună cu țăranii. Îmi amintesc recolta pe stil vechi, când la sfârşitul zilei urcam treptele casei cântând.
Reporter: Muzică uşoară?
Andrea Bocelli: Arii de operă: ”La donna e mobile”, arii din Cavalleria rusticană. Când eram foarte mic, de fiecare dată când auzeam muzică de operă, încetam să plâng.
Reporter: Ce vârstă aveaţi când v-aţi îmbolnăvit?
Andrea Bocelli: Glaucomul s-a manifestat chiar de la începutul vieţii. La doar câteva luni suportasem deja o serie de operaţii de care nu îmi amintesc. La vârsta de șase ani m-am dus la un internat din Reggio Emilia pentru a învăţa să citesc în Braille. Bunica mea mă învățase deja să scriu normal. Până la 12 ani am putut vedea umbre, contururi. După care o minge primită drept în faţă m-a făcut să devin complet orb.
Reporter: Ce vă mai amintiţi din ceea ce aţi reuşit să vedeţi?
Andrea Bocelli: Totul. Nu am nicio nostalgie. Am o idee precisă asupra lumii. Am făcut liceul la Pontedera, am absolvit dreptul la Pisa, apoi am făcut canto la conservator. Mi-au dat chiar şi o diplomă honoris causa în filologie modernă la Macerata unde am învăţat să-i iubesc pe marii scriitori ruși. La început îţi par grei ca nişte caramizi, însă apoi îţi schimbă existența.
Reporter: Cine, în special?
Andrea Bocelli: Tolstoi. Toată viața a căutat credința printre spiritele alese ale vremii sale, în sferele înalte ale Bisericii Ortodoxe care l-au excomunicat; și a găsit-o într-un sfâşit în oamenii muncii. Numai oamenii din popor l-au eliberat de războiul ocult cu cerul.
Reporter: Sunteţi credincios?
Andrea Bocelli: Da. Mi se pare clar că creația este un sistem inteligent. O persoană rezonabilă nu-şi poate încredința viața întâmplării. Dacă văd o clădire, sunt sigur că a fost construită de cineva. Cu atât mai mult universul nu poate fi rezultatul cazului.
Reporter: Credeţi şi în nemurirea sufletului?
Andrea Bocelli: Sută la sută. Atunci când a murit tatăl meu, privindu-l, am avut un sentiment foarte puternic că în trupul său nu mai rămăsese niciun atom din el. Noi suntem ceea ce se află în interiorul acestei carcase. După care ne ducem în altă parte.
Reporter: Nu aveţi niciodată dubii?
Andrea Bocelli: Am anumite probleme în faţa durerii inutile și nedrepte. În faţa suferințelor inocenţilor. În faţa bolilor copiilor.
Reporter: Şi ce răspuns v-aţi dat?
Andrea Bocelli: Că este o idee genială a malignului pentru a ne face să dubităm de existenţa lui Dumnezeu.
Reporter: Şi suferinţa dumneavoastră?
Andrea Bocelli: Orbirea nu m-a zdruncinat atât de mult. M-am simțit mereu îndatorat lumii. Norocos. Fericit.
Reporter: Chiar şi înainte de a avea succes?
Andrea Bocelli: Chiar și atunci când cântam la piano bar. E drept că a trebuit să renunț să joc fotbal, însă merg cu bicicleta fără mâini, schiez, călăresc pe plajă. M-am lansat cu paraşuta de la 5.000 de metri. Dar mai presus de toate, am fost mereu înconjurat de afecțiune. Am avut femei care m-au iubit foarte mult.
Reporter: E adevărat că în adolescenţă visaţi la iubiri imposibile?
Andrea Bocelli: Toate iubirile erau imposibile: la început nu mă vroia nicio fată.
Reporter: De ce a eşuat prima dumneavoastră căsnicie?
Andrea Bocelli: Din lipsă de iubire. Din vina mea, pentru că eram mai matur: ea avea doar 17 ani, eu în schimb aveam deja 30. Dar mi-e greu să consider o eroare uniunea din care s-au născut doi copii minunați precum Amos și Matteo.
Reporter: În perioada dintre divorţ și întâlnirea cu actuala dvs soție Veronica aţi fost, vă citez, un „libertin brutal”.
Andrea Bocelli: Brutal, nu. Am încercat întotdeauna să las o amintire bună despre mine, cu toate că uneori mă tem că am provocat şi suferinţă. Aici sunt de acord cu ceea ce a spus Nietzsche: bărbatul iubește jocul și pericolul; iar femeia este cel mai periculos jucător.
Reporter: Ce fel de femei vă atrăgeau?
Andrea Bocelli: Cele care îmi plăceau. Cele care îmi inspirau ceva. Care îmi dădeau impresia că pot umple acea parte din mine care lipsea.
Reporter: Şi cum înţelegeaţi acest lucru?
Andrea Bocelli: Comportamentul înseamnă mult. Atitudinea, felul de a vorbi. Mi-au plăcut mereu femeile extrem de feminine. Numai că nici chiar și poveştile mele sentimentale nu mă vindecau de nelinişte.Libertinajul devine un drog. În fiecare noapte ai nevoie să-ţi atingi obiectivul. Iar în seara în care nu reuşeşti, te simţi rău.
Reporter: Vi se întâmpla des acest lucru?
Andrea Bocelli: Nu. Succesul face totul mult mai ușor. Numai că la sfârşit te trezeşti că nu ai nimic. Și te simți scufundându-te în abisul viciului. La un moment dat am fost foarte aproape de asta.
Reporter: Se spune despre Castro că ar fi avut 35.000 de femei…
Andrea Bocelli: Eu în schimb am întâlnit-o pe Veronica care mi-a curmat cariera. Ne-am căsătorit şi ne iubim mult. Uneori, dimineaţa se trezeşte cu o poezie pe care i-am scris-o în timpul nopţii.
Reporter: Şi aveţi împreună o fetiţă, Virginia.
Andrea Bocelli: De la virgo, virgină. Şi aşa trebui să şi rămână: virgină. Sunt foarte gelos pe ea.
Reporter: De ce? Va putea avea toţi logodnicii pe care-i va vrea, tatăl însă este unul singur.
Andrea Bocelli: Nu trebuie să aibă niciun iubit (Bocelli zâmbeşte)
Reporter: Vă plac filmele?
Andrea Bocelli: Îmi place Fellini. Şi Zeffirelli: ”Isus din Nazareth” este superb. Mă amuză mult actorii Renzo Montagnani şi Giancarlo Giannini.
Reporter: Cât a însemnat pentru dvs Pavarotti?
Andrea Bocelli: Foarte mult. M-a chemat să cânt la cununia sa, iar Nicoletta a vrut să cânt şi la înmormântarea lui. M-a învăţat foarte multe lucruri, iar altele le-am prins cântând împreună cu el.
Reporter: Ca de exemplu?
Andrea Bocelli: Să nu-mi forţez vocea, pentru că altfel nu a-şi fi rezistat în timp.
Repoter: E adevărat că v-aţi pierdut vocea când Italia a câştigat Campionatul Mondial de Fotbal, în 2006?
Andrea Bocelli: Da, am ţipat prea mult. A trebuit să anulez trei concerte în Marea Britanie.
Reporter: Şi Campionatul Mondial din 1982?
Andrea Bocelli: Am ieșit în stradă pentru a sărbători, iar un camion plin de băieți era cât pe ce să-mi zdrobească un picior. M-a salvat instinctul de călăreţ: m-am agățat de camion, am reuşit să mă urc şi m-am alăturat lor.
Reporter: Ricardo Muti a fost sever cu dvs, spunând că una sunt canţonetele şi altceva e muzica.
Andrea Bocelli: E păcat că spune asta. N-am mai lucrat cu Muti și mi-ar fi plăcut mult s-o fac deoarece din întâlnirea dintre doi italieni ca noi ar fi putut ieşi ceva frumos. Cu Zubin Mehta am înregistrat Aida, Turandot, Tosca, La Boheme. Am cântat cu Domingo în Manon Lescaut. Dar până și Callas a fost insultată mult, numai că ea tăia toate criticile și a făcut o carte.
Reporter: E adevărat că l-aţi cunoscut pe Michael Jackson?
Andrea Bocelli: Da, l-am întâlnit. M-a căutat cu o zi înainte de a muri, se gândea la un disc inspirat din muzica clasică şi vroia să-mi ceară sfaturi.
Reporter: Şi pe Mohammed Alì?
Andrea Bocelli: Cu el am avut un raport mai intens. Lupta cu multă seninătate împotriva bolii. A fost idolul tinereții mele, stăteam treaz noaptea pentru a-i vedea meciurile. Așa că atunci când am fost la el acasă în Phoenix, am îngenuncheat. Iar el cu un fir de voce m-a rugat: „Sing for me (cântă pentru mine). Am cântat. Plângeau cu toţii. Până şi eu, care nu plâng niciodată, m-am emoţionat.
Reporter: Şi chiar nu vi s-a întâmplat niciodată să plângeţi ?
Andrea Bocelli: Am plâns atunci când Papa Francisc a apărut prima dată la balconul din Piața San Pietro. Mă aflam la termele de la Saturnia, am dat deschis întâmplător televizorul şi am simţit că noul Papă va face bine omenirii.
Reporter: Şi aţi cântat pentru el.
Andrea Bocelli: Este o persoană extraordinară care nu face caz de cultura sa.
Reporter: Şi Woytyla?
Andrea Bocelli: Foarte diferit. Avea un mare magnetism. Îmi dădea impresia că era mereu puţin absent. Ca și cum o parte din el ar fi fost în altă parte.
Reporter: Ratzinger?
Andrea Bocelli: Te simți aproape de o minte pură și de un om bun.
Reporter. I-aţi cunoscut pe Clinton, Bush, Obama.
Andrea Bocelli: Şi pe Trump. Am făcut un turneu în America cu un avion pe care mi l-a împrumutat, iar la concertul din Central Park se afla în primul rând în fața copiilor mei. Va fi un președinte mult mai moderat decât a lăsat de înţeles în timpul alegerilor. Este un antreprenor şi nu are niciun interes să facă lucruri nebuneşti.
Reporter: Sunteţi de dreapta, sau de stânga?
Andrea Bocelli: Mi se pare un nonsens. Adică dreapta ar fi Berlusconi, care face parte din Partidul Socialist? Iar stânga ar Renzi, care provine dintr-o familie creştin democratică?
Reporter: Cum aţi votat în trecut?
Andrea Bocelli: Un pic peste tot, ghidându-mă mai mult după persoană. Mă consider un creștin liberal. Nu am găsit alte idei mai actuale şi mai eficiente decât cele ale Evangheliei.
Reporter: Ce părere aveţi despre Renzi?
Andrea Bocelli: Este un băiat plin de bunăvoință care cel puţin se străduieşte. Până și Berlusconi, la timpul lui a făcut-o, numai că nu a reușit să-şi pună în aplicare rețeta, nici măcar parţial.
Reporter: Şi Grillo?
Andrea Bocelli: Nu am am studiat programul lui de guvernare. Pot să vă spun acest doar că înțeleg nemulțumirea față de o țară neguvernabilă, blocată de un exces de birocrație. Însă nu-mi place invidia socială pe care o simt în jur. Dacă cineva urcă prea sus, se face tot posibilul pentru a-i tăia craca, aşa cum faceau fermierii din copilăria mea cu spicele de porumb. În schimb, are dreptate prietenul meu care mi-a spus ieri: „Suntem norocoși să fim europeni, suntem norocoşi să fim italieni, dar suntem ghinionişti că suntem toscani. În acelaşi timp însă, suntem extraordinar de norocoşi pentru că trăim la Forte dei Marmi.
Interviu realizat de Aldo Cazzullo
Traducerea: Cătălina Păunel

IL CORRIERE DELLA SERA (Italia), 10 decembrie 2016