Rânduieli de sărbători (I)

de Silvia Iliescu
de Silvia Iliescu

Sărbătoarea naşterii lui Iisus păstrată din străvechime uneşte sufletele creştinilor ṭesând tradiṭii de o mare frumuseṭe. Nevoiaşi sau avuṭi, românii au respectat-o chiar şi în cele mai grele momente ale istoriei lor. În sate mai ales, obiceiurile de Crăciun uneau comunităṭile prin continuitatea lor, dar în acelaşi timp le diversificau prin varietate şi culoare.

Scriitorul Constantin Dimoftache Zeletin s-a născut în 1935 la Burdusaci, comuna Răchitoasa, judeṭul Bacău. Tatăl său, Nicolae Dimoftache, era preot, iar mama, Maria, născută Ţarălungă, învăṭătoare. „Dada”, cum era numit în familie, era al doilea dintre copii. De mic s-a vădit a fi sensibil şi introvertit, trăsături care anunṭau calităṭi de poet. Scrierile sale de mai târziu în versuri şi proză, traducerile din Michelangelo şi Baudelaire aveau să le confirme. Crăciunul din casa părintească a rămas până astăzi pentru scriitorul şi medicul C.D. Zeletin unul dintre momentele cele mai duioase.

Revista Radiofonia,1935; Arhiva scrisă a SRR
Revista Radiofonia,1935; Arhiva scrisă a SRR

„Sărbătorile le petreceam potrivit tradiṭiei. La noi era o tradiṭie foarte bine păstrată, bine conservată în formele arhaice care au fost atacate mai târziu, nu ṣtiu prin ce împrejurări… Dar mai era ṣi o trăire vie, pe care nu mi-o pot explica, a colindelor în special, cu forme pe care nu le auzeai în alt sat unde dominantă era o stereotipie, câteva cuvinte, Trei crai de la răsărit ṣi mai nu ṣtiu ce ṣi cu asta se termina totul. La noi era o varietate foarte mare de colinde. Şi asta m-a ajutat să dau un răspuns, parṭial bineînṭeles, pentru ce un compozitor român, un mare compozitor de muzică liturgică ṣi neliturgică, Gheorghe Cucu – care e născut alături de Burdusaci – are forme arhaice, atât de muzică bizantină, în colinde, cât ṣi în cuvinte. Adică, s-a transmis în colindele prelucrate de Gheorghe specificul pur al muzicii bizantine – nu că le-a adus Cucu, ele existau înainte de a se naṣte Gheorghe Cucu! […] Şi de unde [izvorăşte] bogăṭia asta în forme bizantine, în melisme bizantine, în melodiile lui Cucu care sunt geniale, savante, Nu pricep, Curată, piesa muzicală a lui Cucu. […] Adică forme arhaice, vechi, nealterate.

E un mister: pe latura asta eram arhaici, iar pe latura vestimentaṭiei eram moderni, adică la noi [în sat] nu se purta costum naṭional. Şi chiar m-a întrebat un prieten de la Bacău, Constantin Donea: „Cum se explică că în zona asta a Zeletinului nu există costum naṭional?„ Sigur că exista costum naṭional, învăṭătoarele erau obligate să aibă costume naṭionale ṣi toate serbările erau ṭinute în costum naṭional, dar ṭăranul, în mod spontan, de la sine, se îmbrăca orăṣeneṣte. Sunt ciudăṭenii… Eu, în satul meu, n-am văzut decât la ṣcoală costum naṭional, la serbări. Şi dacă mergeam 10 km mai la nord, dădeam de ṭăranii care ṣi la coasă megeau în costum românesc, naṭional.

Şi deci când se adunau oamenii, adulṭi sau copii, cântau aceste cântece deosebite?

Da! Aveau… eu prindeam elemente deosebite, nu atunci poate, cât acum, în rememorări. Le aud la fereastră… Şi sigur că mai era ceva care introducea modulaṭii mai dulci, la ṭigani, erau mulṭi ṭigani la noi, cu voci frumoase ṣi care adăugau o căldură specială elementului ăluia care se scufunda… Cu românii nu colindau ṭiganii, dar erau amestecaṭi, că nu era deosebire – copiii-s copii! – şi cântau ṣi aveau dispoziṭia asta pe care o au ei, înnăscută, arhaică.

brad de craciun 3Aveaṭi brad? Primeaṭi cadouri?

Nu exista, nu exista… Bradul ni se părea chiar o brutalizare a obiceiurilor noastre ṣi îl simṭeam ca pe o adiere de vânt rece care vine peste cuibul nostru cald.  Când a apărut primul brad… bradul a intrat în casă, dar n-a intrat în suflet. De fapt, în mod insesizabil, bradul a ṣi schimbat subiectul naraṭiunii unui cântec: O, brad frumos, o, brad frumos… Unde-i vechiul Legănaṣu-i de mătase?… Cântăm bradul fiindcă e verde ṣi nici măcar nu conceptualizăm, măcar să cântăm eternitatea pe care o reprezintă bradul, tot ar fi ceva apropiat de Dumnezeu…

Şi cum se petrecea la dumneavoastră în familie? Vă duceaṭi la biserică, la slujbă?

A, da! Tata era preot, preot teolog, de o corectitudine extraordinară! […] Ne duceam la biserică, deşi nu eram obligaṭi să ne ducem la biserică, nu eram obligaṭi să ṭinem postul de către tata. Dar el ṭinea, mama ṭinea, toṭi îl ṭineau… Mă uitam ce face mama ṣi făceam ṣi eu, mă uitam ce face tata ṣi făceam ṣi eu…”

[Arhiva de istorie orală, interviu realizat de Silvia Iliescu în 2015]