Românii din exil în anii comunismului

George Emil Palade

Arhiva de istorie orală vă prezintă în această lună câteva dintre mărturiile unor români din exil care au vorbit despre motivele plecării lor, despre aventura ajungerii în Occident şi despre începuturile traiului lor în lumea liberă. Veṭi putea citi istorisiri pline de acṭiune, triste sau nostime, care fac parte dintr-o realitate mai puṭin cunoscută nouă.

de Silvia Iliescu
de Silvia Iliescu

Cercetător specialist în domeniul biologiei celulare, George Emil Palade a fost printre cei mai cunoscuṭi români din Occident, mai ales după de a devenit laureat al Premiului Nobel pentru Medicină, în 1974.

S-a născut la Iaşi în 1912, într-o familie de profesori. Studiile de medicină le-a făcut la Universitatea din Bucureşti. Până la încheierea războiului, doctorul Palade a făcut parte din Corpul Medical al Armatei, iar în timpul ocupaṭiei staliniste a reuşit să plece din ţară. S-a stabilit cât mai departe, în S.U.A. unde a devenit cercetător şi profesor, mai întâi la Departamentul de Patologie Celulară al Universităţii Rockefeller din New York, apoi la Universitatea Yale. Activitatea sa i-a adus o atât de importantă recunoaştere în lumea întreagă, încât până şi România comunistă s-a mândrit cu un asemenea fiu, primindu-l ca membru de onoare al Academiei în 1975. Cu 10 ani înainte de a se stinge din viaṭă, George Emil Palade a povestit într-un interviu telefonic pentru Arhiva de istorie orală complicata aventură a plecării din ṭara lui aflată în plin proces de comunizare.

sursa: http://www.cunoastelumea.ro
sursa: http://www.cunoastelumea.ro

„În vara anului 1944 am plecat la Istanbul pentru a-mi vedea familia, pe Irina Malaxa care era soţia mea şi pe Georgia Palade, fata Irinei Malaxa şi a mea. Am plecat din ţară de două ori. Prima dată, imediat după intrarea trupelor sovietice în ţară, în Moldova, cu alte cuvinte când încă autorităţile române mai controlau ieşitul din ţară, paşapoartele, punctele de frontieră. Eu, ca persoană privată, am fost la Ministerul de Externe român, am obţinut un paşaport şi am plecat, am plecat fără nici un control. Am trecut frontiera, am ajuns în Bulgaria şi de-acolo în Turcia şi am stat în Turcia nu mai mult de trei săptămâni. Şi pur şi simplu m-am întors în ţară, pentru că aveam obligaţiile mele la universitate, cu speranţa, cu credinţa că lucrurile au să se stabilizeze şi că familia o să se poată întoarce.

După ce m-am întors în ţară lucrurile s-au schimbat radical, controlul frontierelor nu mai era nici pe departe în mâna românilor, era acuma în mâna sovieticilor. Şi eu am făcut cerere la ministrul de externe român [Gheorghe] Tătărescu, m-am întâlnit de nenumărate ori cu el, întotdeauna îmi spunea: „N-ai nici o grijă, o să-ţi obţinem viza, dar trebuie să mai aştepţi…„ Am înţeles că în realitate trebuia să mă duc la Ambasada Sovietică, adică la Comisia Aliată de Control şi de acolo să obţin o viză. La vremea aceea prietenul meu [George] Lesnea, poetul, stătea în casa lui Nicolae Malaxa cu mine şi era perevodcik-ul, translatorul meu. Bun prieten, interesantă persoană…

Într-o bună zi, m-am întâlnit cu cineva care mi-a spus că exista o doamnă, doamna Constantinescu, care are legături cu Ambasada Sovietică şi că din pricina acestor legături foarte bune poate să facă rost de o serie întreagă de lucruri care altfel nu erau uşor de rezolvat, ca de pildă putea să obţină cauciucuri pentru automobile – la vremea aceea un cauciuc nou de automobil era un vis! Şi doamna respectivă a obţinut patru cauciucuri. După aia m-a întrebat dacă nu poate să mă ajute cu viza. Şi eu am spus că, natural, am nevoie de ajutor la viză, pentru că nu făcusem nici un progres după luni şi luni de încercări. La care ea mi-a spus că mă poate ajuta cu viza, dar trebuie să plătesc o sumă oarecare, suma era în lei. Părea foarte mult, în realitate nu era foarte mult. Şi, la indicaţiile ei, m-am dus la Ambasada Sovietică, la Comisia Aliată de Control. Încă o dată forme, încă o dată interogări etc., în permanenţă aceeaşi chestie: „De ce nu vine familia aici? De ce te duci dumneata acolo?„, la care răspunsul meu era: „Unul din membrii familiei mele„ – Irina Malaxa, nevastă-mea – „nu era în bună stare din punctul de vedere al sănătăţii„. Şi acesta era motivul pentru care mă duceam eu acolo, în loc de a veni ea în România. Rezultatul?.. După câteva zile, doamna Constantinescu care vorbea româneşte dar era poloneză sau rusoaică, mi-a adus viza, mi-a adus paşaportul şi, natural, eu am plătit viza.

Însă nu s-au terminat formalităţile, că acum aveam nevoie de o viză de tranzit prin Bulgaria. La care doamna Constantinescu şi-a oferit [iar] serviciile, cu alte cuvinte iarăşi o sumă de bani pe care am plătit-o şi astfel mi-a venit şi viza de tranzit bulgară. Apoi doamna Constantinescu s-a oferit să mă ducă la aeroport. În ziua în care am plecat a apărut cu o maşină, eu aveam o valijoară mititică. Am ajuns la aeroport, ea a deschis geamul şi a vorbit cu santinela rusească. Rezultatul a fost că ăla a chemat pe cineva dinăuntru, a venit un ofiţer, un colonel, s-o salute pe doamna Constantinescu şi a salutat-o în stil european, pupându-i frumos mâna. Doamna Constantinescu m-a introdus pe aeroport. La momentul acela, doamna Constantinscu m-a abandonat. Eu eram gata de plecare, aveam bagaje foarte modeste, o valiză, m-am dus la vamă şi am spus: „Uite, domnule, plec… Ăsta e paşaportul meu, asta e valiza mea. Domnule vameş, vrei să vezi ce am înăuntru?„ Şi vameşul foarte plictisit: „Lasă-mă, domnule, în pace! Ce poţi să ai dumneata în valiza aia?! Nimic! Aici, sub nasul meu, toţi fac contrabandă. Singura deosebire este că ruşii fac contrabandă în butoi, iar americanii fac contrabandă în buzunarul de la vestă – totul sub nasul meu! Dar asta este…„

Am ajuns cu avionul la Sofia şi de acolo am luat trenul şi am ajuns în sfârşit la Istanbul unde am stat câteva luni şi de acolo am plecat în America… […]

Pentru mine, Premiul Nobel a însemnat multe lucruri: confirmarea deciziei mele luată devreme, după sosirea în Statele Unite, de a mă ţine departe de politică şi de a mă ocupa înainte de toate de meseria mea care acuma nu mai era de medic, ci cercetător. Cu alte cuvinte, datorită concentrării pe activitatea de cercetare, am ajuns să obţin Premiul Nobel. Şi în procesul angajării în cercetare m-am ţinut deoparte de activităţile politice ale diverselor grupuri româneşti…

sursa: http://www.cunoastelumea.ro
sursa: http://www.cunoastelumea.ro

Am primit vestea Premiului Nobel când eram în Canada, la Halifax, în Noua Scoţie, în o vizită la universitatea locală unde trebuia să fac o serie de conferinţe. Şi făcusem prima conferinţă, urma să fac a doua conferinţă şi, cu câteva minute înainte de a intra la a două conferinţă, gazda mea mi-a spus că secretara mea de la Universitatea Yale este foarte agitată, mă cheamă la telefon, că are ceva foarte important să-mi comunice. Şi am telefonat şi ea mi-a spus foarte agitată: „Doctor Palade, doctor Palade, they say that you get the Nobel Prize!„ La care eu am spus: „Linişteşte-te, verifică, află realmente de unde vine ştirea şi dă-mi din nou un telefon!..„

Şi am plecat să fac conferinţa. Gazda mea era foarte îngrijorată, nu ştia ce se întâmplă. Cum am terminat conferinţa însăşi gazda îmi îmi spune că secretara este mai agitată, că trebuie să vorbesc cu ea pe loc. De data asta secretara mea verificase: într-adevăr ştirea era oficială! Şi atunci a trebuit să-i spun gazdei mele că acesta este motivul agitaţiei şi, natural, i-am spus că trebuie să plec în Statele Unite cât se poate de repede. Şi cum mai aveam o conferinţă de făcut, am negociat cu ei şi am renunţat la ultima conferinţă. Şi ei pe loc au organizat o recepţie la care a venit corpul profesoral, administraţia universităţii, ziarişti etc. Şi, natural, a trebuit să dau un interviu… Am dat unul la presa canadiană căreia i-am spus că-i dau un interviu dacă îmi găseşte un bilet de avion – [era greu] din pricină că era Thanksgiving Day în Canada şi nu se găseau bilete la avion. Şi, în sfârşit, ca preţ al interviului, mi-au găsit un bilet şi cu biletul ăsta am venit la Boston şi de la Boston am luat o maşină şi am venit la New Haven, la Yale, unde lumea era în plină agitaţie. La 10 octombrie se anunţă premiul…

Apoi, m-am dus cu a doua mea soţie, la Stockholm. Premiul se decernează cu deosebit fast, este onorat de prezenţa regelui şi a familiei regale suedeze. În afară de asta, există un grup oficial care este reprezentat de administraţia Fundaţiei Nobel, ca şi de specialişti care fac parte din juriile de alegere ale laureaţilor premiilor Nobel. Şi aceştia sunt profesori de la Facultatea de Medicină din Stockholm care se cheamă „Korolyuskaia Institute„, de la Academia de Ştiinţe şi de la Academia de Litere.

sursa: http://www.cunoastelumea.ro
sursa: http://www.cunoastelumea.ro

Prin urmare, pe scenă, pe podium, sunt toate grupurile astea care la un loc însumează circa 60 – 70 de oameni. În spatele lor este o orchestră, în spatele orchestrei, dacă este cazul, e un cor. În faţa corpului profesoral, al juriilor şi în faţa familiei regale sunt laureaţii. Şi în teatru sunt familiile laureaţilor, pe de-o parte corpul diplomatic, pe de altă parte invitaţii speciali. Şi, pentru fiecare laureat în parte, un reprezentant al juriului face prezentarea şi după ce un reprezentant al juriului face prezentarea, laureatul e chemat în faţa regelui. Regele vine la mijlocul scenei; şi el şi laureatul se opresc la mijlocul podiumului unde este o literă mare ,,N’’. Regele felicită pe laureat şi îi înmânează o diplomă şi o medalie. Laureatul mulţumeşte regelui şi se întoarce la locul lui şi pe urmă ceremonia se repetă pentru fiecare laureat.

Apoi, în seara respectivă, este un dineu de gală la Palatul Primăriei oraşului Stockholm la care ia parte regele, toţi laureaţii, toate rudele lor, vreo 500 de persoane şi la care participă studenţii, corul studenţilor. E ceva de un fast cu totul aparte! Cu totul special… Pe urmă urmează un bal. A doua zi, un dineu la Palatul Regal. A treia zi şi a patra zi, un dineu la Casa Studenţilor. A patra sau a cincea zi este Sfânta Lucia şi cu ocazia asta nişte fete suedeze blonde şi arătoase apar în dormitoarele laureaţilor dimineaţa, la ceasul 7:00 sau 7:30, cântând Santa Lucia şi purtând nişte lumânări aprinse în coroană pe cap. Şi sunt fel de fel de festivităţi. Între aceste festivităţi trebuie să te duci să prezinţi o conferinţă la „Karolynskaia Institute„ şi după aia trebuie să te duci la altă universitate suedeză unde trebuie să faci o conferinţă… toate activităţile astea la un loc durează circa 10 zile, dacă nu mai mult!”

[Interviu realizat de Octavian Silivestru, 1998]