Vineri, 2 iunie, este marcată în ţara noastră Ziua Naţională pentru Adopţie, instituită prin Legea 21/2014, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 188/17 martie 2014. Potrivit acestei reglementări, autorităţile publice, instituţiile publice, ONG-urile, reprezentanţele diplomatice ale României, precum şi alte instituţii româneşti din străinătate vor organiza programe şi manifestări de promovare a adopţiei, dedicate acestei zile, manifestări coordonate de Autoritatea Naţională pentru Protecţia Drepturilor Copilului şi Adopţie – ANPDCA.
Scopurile urmărite de această manifestare sunt modernizarea și dezvoltarea sistemului de adopţie din România prin reglementări adaptate nevoilor actuale, dar şi conştientizarea importanţei adopţiei în ţara noastră şi salvarea copiilor abandonaţi, uitați în sistem, prin aducerea subiectului adopţiei în prim-plan la o dată fixă, în agenda publică.
Legislaţie
Principalele reglementări interne care guvernează domeniul protecţiei copilului şi adopţiei sunt Codul Civil, care reglementează adopţia la articolele 451 – 482, Legea nr. 272 din 2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, modificată şi republicată şi Legea nr. 273 din 21 iunie 2004 privind procedura adopţiei, modificată şi republicată.
Adopţia este definită ca operaţiunea juridică prin care se creează legătura de filiaţie între adoptator şi adoptat, precum şi legături de rudenie între adoptat şi rudele adoptatorului.
Adopţia este guvernată în ţara noastră de câteva principii:
– principiul interesului superior al copilului
– principiul creşterii şi educării copilului într-un mediu familial
– principiul continuităţii în educarea copilului, ţinându-se seama de originea sa etnică, culturală şi lingvistică
– principiul informării copilului şi luării în considerare a opiniei acestuia în raport cu vârsta şi gradul său de maturitate
– principiul celerităţii în îndeplinirea oricăror acte referitoare la procedura adopţiei
– principiul garantării confidenţialităţii în ceea ce priveşte datele de identificare ale adoptatorului sau, după caz, ale familiei adoptatoare, precum şi în ceea ce priveşte identitatea părinţilor fireşti.
Situaţia copiilor instituţionalizaţi. Copii abandonaţi. Copii adoptaţi
În prezent, în contextul unor eforturi de reformă în domeniul protecţiei copilului, situaţia instituţională a acestora dar şi a adopţiilor pare pusă pe baze în mare măsură adaptate vremurilor în care trăim, însă, procesul adopţiei a rămas în sine unul extrem de birocratic şi descurajant pentru potenţialii părinţi interesaţi de subiect. Amintirea imaginilor cu situaţia catastrofală a copiilor instituţionalizaţi din centrele de îngrijire de după Revoluţie, care au scandalizat occidentul, par de acum, de domeniul trecutului.
Scăderea semnificativă a numărului de copii aflaţi în servicii de tip rezidenţial publice şi private, a fost consecinţa aplicării politicii de dezinstituţionalizare a copiilor, fie prin reintegrarea lor în familia naturală sau extinsă, fie adopția, fie prin înlocuirea măsurii de protecţie de tip rezidenţial cu una de tip familial, fiind promovată ideea că dezvoltarea armonioasă din toate punctele de vedere (fizic, psihic, intelectual) a unui copil, ca şi posibilitatea integrării lui în societate sunt cel mai bine realizate în cadrul unei familii.
Să vedem însă ce spun cifrele în legătură cu situaţia copiilor instituţionalizaţi.
Evoluţia numărului de copii din sistemul de protecţie specială (1997-2014) arată astfel:
| Total | În servicii de tip rezidenţial | În familii | |
| 1997 | 51468 | 39569 | 11899 |
| 1998 | 55641 | 38597 | 17044 |
| 1999 | 57087 | 33356 | 23731 |
| 2000 | 87753 | 57181 | 30572 |
| 2001 | 87518 | 49965 | 37553 |
| 2002 | 86326 | 43234 | 43092 |
| 2003 | 84228 | 37660 | 46568 |
| 2004 | 82918 | 32679 | 50239 |
| 2005 | 76509 | 28786 | 47723 |
| 2006 | 73976 | 26105 | 47871 |
| 2007 | 71274 | 25114 | 46160 |
| 2008 | 69479 | 24427 | 45052 |
| 2009 | 67181 | 23696 | 43485 |
| 2010 | 64878 | 23103 | 41775 |
| 2011 | 63689 | 23240 | 40449 |
| 2012 | 61656 | 22798 | 38858 |
| 2013 | 60078 | 22189 | 37889 |
| 2014 | 58178 | 21540 | 36638 |
| 2015 | 57279 | 20291 | 36988 |
| 2016 | 56866 | 19369 | 37497 |
Se observă că începând din anul 2000, numărul copiilor instituţionalizaţi din sistemul de protecţie socială din ţara noastră se află într-un continuu trend descrescător, iar anul 2004, al adoptării celor două legi, a adopţiilor şi a protecţiei şi promovării drepturilor copilului, nu a determinat vreo modificare spectaculoasă a situaţiei copiilor din sistemul de protecţie specială, trendul constant descrescător continuând în următorii doi ani.
În România, la o populaţie de 19.870.647 locuitori (1 ianuarie 2015), existau, la 31 decembrie 2016, 3.734.667 milioane de copii sub 18 ani (18 % din total populaţie) din care aveam 56.866, copii în sistemul de protecție specială a copilului (1,6 % din totalul copiilor sub 18 ani). Dintre aceştia, copii în servicii de tip rezidențial sunt 19.369 (34 %) şi copii în servicii de tip familial sunt 37.497 (66 %), date valabile la sfârşitul anului 2016.
Tot atunci, situaţia detaliată arăta astfel: 56.866 de copii în sistemul de protecţie specială (scădere anuală cu 1,05 %), din care:
- un număr de 19.369 copii (34,06 %) beneficiau de măsură de protecţie specială în servicii de tip rezidenţial, din care:
– 15.462 copii se aflau în servicii de tip rezidenţial publice,
– 3.907 copii se aflau în servicii de tip rezidenţial private.
- un număr de 37.497 copii (65,94 %) beneficiau de măsură de protecţie specială în servicii de tip familial, din care:
– 18.664 copii se aflau la asistenţi maternali,
– 14.089 copii se aflau la rude până la gradul IV inclusiv,
– 4.744 copii se aflau la alte familii sau persoane.
Pe regiuni, cei mai mulţi copii din sistemul de protecţie specială, la sfârşitul anului 2016 se găseau în Regiunea de Nord-Est – 13.159, urmată de Regiunea Sud – Est – 8.005 şi Regiunea Centru – 7450, iar cei mai puţini erau în Regiunea Bucureşti – Ilfov – 3619.
Pe judeţe, cei mai mulţi copii instituţionalizaţi erau în Iaşi – 3.591, Bucureşti – 2.989, Vaslui – 2.924, Constanţa – 2.302 şi Timiş – 2.286, iar cei mai puţini în Giurgiu – 595, Ilfov – 630 şi Ialomiţa – 640.
La 31 decembrie 2016 existau 1.127 servicii de tip rezidenţial publice şi 338 servicii de tip rezidenţial ale organismelor private acreditate. Aceste servicii includ: centre de plasament clasice sau modulate, apartamente, case de tip familial, centre maternale, centre de primire în regim de urgenţă, alte servicii (serviciul pentru dezvoltarea deprinderilor de viaţă independentă, adăpost de zi şi de noapte).
Din totalul celor 1.465 servicii de tip rezidenţial, un număr de 321 servicii de tip rezidenţial (303 servicii de tip rezidenţial publice şi respectiv 18 servicii de tip rezidenţial private) erau destinate copiilor cu dizabilităţi. Numărul copiilor care beneficiau de măsură de protecţie specială în aceste servicii destinate copiilor cu dizabilități era la data de 31.12.2016, de 6.023 copii, înregistrându-se o scădere cu 585 copii faţă de aceeaşi perioadă a anului 2015.
La 31 decembrie 2016 în cadrul Direcţiilor Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului de la nivelul judeţelor/sectoarelor municipiului Bucureşti, în departamentul „Protecţia Copilului” erau angajate 32.954 persoane, cu 350 persoane mai mult faţă de 31.12.2015 şi cu 718 (!) persoane mai mult faţă de 31.12.2014.
Din totalul celor 32.954 angajaţi:
- 4.527 (13,74%) erau angajaţi în aparatul propriu al DGASPC-urilor;
- 11.886 (36,07%) erau asistenţi maternali profesionişti;
- 12.640 (38,36%) erau angajaţi în serviciile de tip rezidenţial;
- 3.901 (11,83%) erau angajaţi în servicii de îngrijire de zi.
La 30 iunie 2016, în Registrul Naţional pentru Adopţii erau înregistrați 3.250 copii adoptabili, din care 2.716 erau eligibili pentru adopţie naţională, iar restul pentru adopție internațională. De asemenea, 1.800 familii erau atestate pentru adopție națională și alte 81 pentru adopție internațională.
Situaţia referitoare la abandonul copiilor în unităţi sanitare, la finalul anului 2016, arată astfel, comparativ cu anii precedenţi:
| Numărul copiilor părăsiţi în maternităţi şi în alte unităţi sanitare în perioada ianuarie – decembrie /2008 – 2016 (comparativ), din care: | 1317
(2008) |
1400
(2009) |
1315
(2010) |
1432
(2011) |
1474
(2012) |
1449
(2013) |
1213
(2014) |
977
(2015) |
1000 (2016) |
| părăsiţi în maternităţi | 744 | 800 | 762 | 942 | 918 | 915 | 738 | 624 | 714 |
| părăsiţi în secţii de pediatrie | 423 | 430 | 419 | 391 | 426 | 450 | 441 | 326 | 268 |
| părăsiţi în alte secţii de spital | 150 | 170 | 134 | 99 | 130 | 84 | 34 | 27 | 18 |
| Locul în care au fost externaţi copiii : | 1181 | 1158 | 1079 | 1184 | 1240 | 1274 | 1057 | 885 | 945 |
| reîntorşi în familie | 375 | 454 | 438 | 445 | 486 | 529 | 436 | 388 | 409 |
plasaţi la familia extinsă |
19 | 10 | 8 | 4 | 12 | 7 | 3 | 3 | 6 |
| plasaţi la familie/persoană | 27 | 26 | 22 | 35 | 33 | 49 | 48 | 35 | 29 |
| plasaţi la asistenţi maternali | 608 | 545 | 489 | 542 | 563 | 544 | 448 | 380 | 388 |
| plasaţi în centre de plasament | 50 | 52 | 59 | 67 | 56 | 79 | 45 | 30 | 39 |
| 1. plasaţi în centre de primire în regim de urgenţă | 20 | 28 | 18 | 28 | 35 | 33 | 23 | 16 | 24 |
| 2. alte situaţii | 82 | 43 | 45 | 63 | 55 | 33 | 54 | 33 | 50 |
Situaţia copiilor adoptabili, şi a adopţiilor, aşa cum rezultă din Registrul Naţional al Adopţiilor la data de 30 iunie 2016: totalul copiilor adoptabili la nivel naţional era de 3.250, din care 1504 fete şi 1746 băieţi (54 %).
|
Număr total de copii adoptabili, 3.250 din care: |
Grupa de vârstă | |||
| 0 – 2 ani | 3 – 6 ani | 7 – 13 ani | 14 – 17 ani | |
| 546 | 830 | 1.511 | 363 | |
| copii eligibili pentru adopţia naţională – 2.716 | 546 | 761 | 1.162 | 247 |
| copii eligibili pentru adopţia internaţională – 534 | 0 | 69 | 349 | 116 |
Pe grupe de vârstă, situaţia copiilor adoptabili arată astfel:
Pe categorii de copii adoptabili cu condiţii speciale, statistica arată astfel:
| Număr de copii adoptabili încadrați în grad de handicap | 698 |
| Copii adoptabili care au un frate adoptabil (417 grupuri a câte 2 fraţi adoptabili împreună) | 813 |
| Copii adoptabili care au doi frați adoptabili (38 grupuri a câte 3 fraţi adoptabili împreună) | 636 |
| Copii adoptabili care au trei frați adoptabili (12 grupuri a câte 4 fraţi adoptabili împreună) | 126 |
| Copii adoptabili care au patru frați adoptabili (2 grupuri a câte 5 fraţi adoptabili împreună) | 36 |
| 15 |
În funcţie de provenienţa familiei adoptive, cifrele arată astfel:
|
Total familii atestate, cu atestate în vigoare la data de 30.06.2016 |
din care: | |
| atestate pentru adopţia naţională | atestate pentru adopţia internaţională | |
| 1.881
|
1.800 | 81 |
Situaţia anuală a adopţiilor în perioada 1999-2016 arată astfel:
| Total | Naţionale | Internaţionale | |
| 1999 | 4285 | 1710 | 2575 |
| 2000 | 4326 | 1291 | 3035 |
| 2001 | 2795 | 1274 | 1521 |
| 2002 | 1753 | 1346 | 407 |
| 2003 | 1662 | 1383 | 279 |
| 2004 | 1673 | 1422 | 251 |
| 2005 | 1138 | 1136 | 2 |
| 2006 | 832 | 832 | 0 |
| 2007 | 976 | 976 | 0 |
| 2008 | 995 | 995 | 0 |
| 2009 | 884 | 884 | 0 |
| 2010 | 1051 | 1051 | 0 |
| 2011 | 1041 | 1041 | 0 |
| 2012 | 892 | 892 | 0 |
| 2013 | 758 | 751 | 7 |
| 2014 | 834 | 821 | 13 |
| 2015 | 1084 | 1061 | 23 |
| 2016 * | 318 | 313 | 5 |
* date actualizate la 30.06.2016
Se constată că numărul de adopţii s-a aflat în scădere puternică până în anul 2006, după care a urmat un trend oarecum constant, dar nesatisfăcător, în raport cu numărul de copii instituţionalizaţi, dar şi al celor declaraţi adoptabili, precum şi cu numărul de persoane/famiilii care intenţionează să adopte (inclusiv cu numărul celor declarate apte să adopte).
Procedura adopţiei
Procedura legală care trebuie urmată de către o persoană/familie pentru adopţia internă este următoarea:
► Obținerea atestatului de persoană/familie aptă să adopte
Persoana/familia se adresează la Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului (DGASPC) în a cărei raza teritorială domiciliază sau unui organism privat român autorizat pentru realizarea procedurii de informare prealabilă, apoi depune la (DGASPC) în a cărei rază teritorială domiciliază cererea privind eliberarea atestatului însoţită de următoarele documente:
- a) copie de pe buletinul/cartea de identitate, permisul de şedere pe termen lung sau, după caz, cartea de rezidenţă permanentă;
- b) declaraţie autentică pe propria răspundere cu privire la locuirea efectivă şi continuă pe teritoriul României în ultimele 6 luni anterioare depunerii cererii de evaluare, neexistând absenţe temporare care cumulat să depăşească 3 luni;
- c) copie de pe certificatul de naştere;
- d) copie de pe certificatul de căsătorie sau hotărârea de divorţ/certificatul de divorţ, dacă este cazul;
- e) copie de pe titlul de proprietate sau alt document care să ateste dreptul de folosinţă a locuinţei;
- f) certificatul de cazier judiciar;
- g) adeverinţe de venit sau alte documente care atestă veniturile solicitantului/solicitanţilor;
- h) certificat/adeverinţă medical/medicală eliberat/eliberată de medicul de familie privind starea de sănătate şi eventualele boli cronice, însoţit/însoţită de rezultatul evaluării psihiatrice;
- i) declaraţia soţului care nu se asociază la cererea de adopţie, cu indicarea expresă a motivelor neasocierii;
- j) declaraţie autentică pe propria răspundere din care să rezulte că solicitantul/solicitanţii nu este/sunt decăzut/decăzuţi din drepturile părinteşti, precum şi referitor la faptul că nu are/au copil/copii în sistemul de protecţie specială;
- k) certificatul de cazier judiciar al persoanelor cu care locuieşte solicitantul;
- l) certificat/adeverinţă medicală eliberat/eliberată de medicul de familie privind starea de sănătate a celorlalte persoane cu care locuieşte solicitantul, cu menţionarea eventualelor boli cronice, însoţit/însoţită de rezultatul evaluării psihiatrice.
Documentele prevăzute la lit. f), h), j) şi l) se solicită şi pentru soţul adoptatorului, în situaţia în care acesta nu se asociază la cererea de adopţie.
În pasul următor, DGASPC evaluează garanţiile morale şi condiţiile materiale ale persoanei/familiei care doreşte să adopte şi asigură acestora serviciile de pregătire/consiliere necesare pentru a-şi asuma în cunoştinţă de cauză şi în mod corespunzător rolul de părinte. Etapa de evaluare (socială şi psihologică) şi pregătire (cursuri de pregătire) pentru asumarea în cunoştinţă de cauză a rolului de părinte adoptator, are o durată de maximum 90 de zile de la depunerea cererii de atestare. Etapa de evaluare socială constă în realizarea unui număr de minimum 6 întâlniri cu asistentul social, evaluarea psihologică presupune un număr de minimum 4 întâlniri de evaluare/consiliere realizate de către psiholog, iar pregătirea adoptatorilor are o durată de minimum 12 ore distribuite în 3 sesiuni individuale/de grup.
Sunt exceptate de la parcurgerea etapei de pregătire persoanele/familiile care au deţinut atestat pentru adopţie a cărui valabilitate a încetat sau persoanele/familiile care doresc să adopte copiii pe care îi au în plasament de cel puţin un an.
Persoana/familia care doreşte să adopte beneficiază de timp liber acordat de angajator, fără diminuarea drepturilor salariale, pentru realizarea evaluării şi pentru parcurgerea etapei de potrivire practică în limita a maximum 40 ore pe an.
După ce obţine atestatul de persoană aptă să adopte, persoana/familia urmează să fie înscrisă în Registrul Naţional pentru Adopţii (R.N.A) alături de celelalte persoane/familii atestate din România.
► Potrivirea iniţială
Este realizată de către DGASPC-ul de la domiciliul adoptatorilor şi presupune identificarea şi selectarea din R.N.A. a persoanei/familiei atestate în vederea adopţiei care, din punct de vedere teoretic, corespunde nevoilor copilului.
Pentru fiecare copil adoptabil se generează în timp real lista cu adoptatorii/familiile adoptatoare atestate, care răspund nevoilor şi caracteristicilor copilului.
Criteriile de potrivire luate în considerare pentru includerea unui adoptator în lista unui copil sunt:
- vârsta copilului;
- sexul copilului;
- numărul de copii pe care familia îi poate ingriji;
- starea de sănătate şi nivelul de dezvoltare al copilului.
Se acordă prioritate la includerea în listă următoarelor persoane atestate:
- rudele copilului până la gradul al patrulea inclusiv;
- persoana/familia alături de care copilul s-a bucurat de viaţă de familie o perioadă de minimum 6 luni;
- persoanele/familiile care au adoptat fraţi ai copilului sau se află în procedură de adopție cu un frate al acestuia.
► Potrivirea practică cu copilul adoptabil
În cadrul etapei de potrivire practică, se realizează întâlniri între copilul adoptabil şi persoana/familia atestată (adoptator).
Prima etapă a potrivirii practice constă în informarea prealabilă a adoptatorului/familiei adoptatoare cu privire la copil, nevoile şi caracteristicile lui, motivele pentru care responsabilul de caz consideră că adoptatorul/familia adoptatoare respectiv/respectivă este potrivit/potrivită pentru acel copil, prezentându-i-se şi fotografii recente ale copilului.
Dacă persoana/familia adoptatoare refuză continuarea potrivirii practice, acest refuz se consemnează şi se motivează în scris.
Dacă adoptatorul/familia adoptatoare acceptă continuarea potrivirii practice, stabileşte împreună cu responsabilul de caz al acestuia/acesteia şi cu cel al copilului, de comun acord, data primei întâlniri cu copilul.
Întâlnirile au drept scop realizarea treptată a acomodării cu adoptatorul/familia adoptatoare şi pot fi realizate atât în mediul de viaţă al copilului, cât şi în afara acestuia. Numărul întâlnirilor necesare pentru constatarea compatibilităţii dintre copil şi adoptator/familia adoptatoare se stabileşte de către cei 2 responsabili de caz (cel al copilului si cel al familiei), în funcţie de particularităţile şi evoluţia cazului. Numărul minim al întâlnirilor este de 4.
Procedura de potrivire încetează dacă pe parcursul potrivirii practice specialiştii constată că nu se realizează acomodarea copilului cu adoptatorul/familia adoptatoare, familia/persoana urmând să aştepte în continuare până ce va fi inclusă într-un alt proces de potrivire practică, cu un alt copil adoptabil.
La finalul potrivirii practice, responsabilul de caz al copilului şi cel al adoptatorului/familiei adoptatoare întocmesc raportul de potrivire şi, constatând că s-a realizat acomodarea copilului cu familia adoptatoare, DGASPC, sesizează instanţa judecătorească pentru încredinţarea copilului în vederea adopţiei.
- Cazul copiilor aflaţi în profilul copiilor greu adoptabili
În procesul de adopţie, un caz particular este cel al copiilor greu adoptabili, adică acei copiii pentru care într-o perioadă de 9 luni de la declararea adoptabilităţii nu s-a reuşit identificarea unei familii potrivite sau, chiar dacă aceasta a fost identificată, nu s-au putut urma paşii care să conducă la finalizarea adopţiei.
Pentru aceşti copii a fost creată în R.N.A. o secţiune specială care conţine profilul celor aflaţi în această situaţie, care constă într-o prezentare succintă a abilităţilor, preferinţelor, nevoilor şi trăsăturilor de personalitate care caracterizează copilul în cauză, fiind însoţit de o fotografie a acestuia sau de o imagine reprezentativă ce poate fi aleasă chiar de copil. De asemenea, pot fi încărcate şi mesaje vocale sau imagini video cu activităţi ale copilului. În cazul fraţilor ce urmează a fi adoptaţi împreună, profilul este comun.
Adoptatorii au posibilitatea de a accesa de la nivelul DGASPC-ului de la domiciliul profilul copiilor greu adoptabili şi, în situaţia în care sunt interesaţi de adopţia unui copil din cadrul profilului pot notifica acest aspect Direcţiei. În termen de maximum 7 zile de la notificare adoptatorul va primi informaţiile complete cu privire la copil şi poate iniţia procedura de potrivire practică.
► Încredințarea copilului în vederea adopției la persoana/familia atestată
Este o masură care se dispune de către instanţa judecătorească de la domiciliul copilului şi constă în încredinţarea acestuia la adoptatori (la domiciliul lor) pentru o perioadă de minim 3 luni.
În perioada încredinţării copilului în vederea adopţiei se monitorizează evoluţia copilului şi relaţiile dintre acesta şi adoptator prin vizite bilunare la domiciliul copilului ale reprezentanţilor DGASPC. Dacă în această perioadă se constată neadaptarea copilului se poate propune instanţei judecătoreşti prelungirea încredinţării sau revocarea acesteia.
Pe perioada încredinţării în vederea adopţiei, copilul şi adoptatorii beneficiază de servicii de sprijin (informare şi consiliere/ organizare de cursuri pentru dezvoltarea de abilităţi parentale/ grupuri de suport).
În vederea facilitării acomodării copilului în noul mediu de viaţă şi stimulării dezvoltării unei relaţii de ataşament între copil şi viitorii săi părinţi, după punerea în executare a hotărârii de încredinţare în vederea adopţiei a copilului este acordat concediul de acomodare. De acest concediu cu o durată de maximum 1 an de zile beneficiază adoptatorul/unul dintre soţii familiei adoptatoare care realizează venituri supuse impozitului pe venit şi care în perioada concediului va primi şi o indemnizaţie în un cuantum de 3,4 ISR (indicator social de referință, cu valoarea de 500 lei în prezent).
La finalul perioadei de încredinţare în vederea adopţiei, când se constată că, cel mic s-a adaptat noului mediu de viaţă, DGASPC întocmeşte un raport final referitor la evoluţia relaţiilor dintre copil şi adoptatori, ce urmează a fi comunicat instanţei judecătoreşti care soluţionează cererea de încuviinţare a adopţiei.
Încredinţarea în vederea adopţiei nu este necesară în cazul în care copilul adoptabil urmează a fi adoptat de către tutorele său, ori de către persoana/familia la care se află în plasament de cel puţin 6 luni.
► Încuviințarea adopției
Această etapă se derulează tot în faţa instantei judecătoreşti după trecerea termenului stabilit pentru perioada de încredinţare în vederea adopţiei. Acţiunea este scutită de taxă de timbru.
Cererea de încuviinţare a adopţiei va fi introdusă fie de către adoptator sau familia adoptatoare, fie de către direcţia de la domiciliul acestora la sfârşitul perioadei de încredinţare în vederea adopţiei sau, după caz, la împlinirea termenelor prevăzute pentru adopţia copilului aflat în următoarele situații:
- copilul pentru care a fost deschisă procedura adopţiei şi care se află în plasament la unul dintre soţii familiei adoptatoare sau la familia adoptatoare de cel puţin 6 luni;
- pentru adopţia copilului de către tutorele său, dacă au trecut cel puţin 6 luni de la data instituirii tutelei
Cererea de încuviinţare a adopţiei este însoţită de următoarele acte, după caz:
- certificatul de naştere al copilului, în copie legalizată
- certificatul medical privind starea de sănătate a copilului, eliberat de către unităţi publice nominalizate de către direcţia de sănătate publică
- raportul de consiliere a copilului care a împlinit vârsta de 10 ani, în vederea exprimării consimţământului
- atestatul valabil al adoptatorului sau familiei adoptatoare
- hotărârea judecătorească definitivă de încredinţare în vederea adopţiei
- certificatele de naştere ale adoptatorului sau ale soţului şi soţiei din familia adoptatoare, în copie legalizată
- certificatul de căsătorie al adoptatorului sau al soţilor din familia adoptatoare, în copie legalizată
- cazierul judiciar al adoptatorului sau, după caz, al fiecărui membru al familiei adoptatoare
- certificatul medical privind starea de sănătate a adoptatorului, eliberat de medicul de familie pe lista căruia este înscris
- hotărârea judecătorească definitivă de deschidere a procedurii adopţiei copilului
- declaraţia notarială pe propria răspundere, prevăzută la art. 6 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 273/2004 privind procedura adopției (r3).
La momentul încuviinţării, adoptatorii îşi exprimă în faţa instanţei judecătoreşti consimţământul la adopţia copilului.
Termenul în care se poate formula apel împotriva sentinţei de încuviinţare a adopţiei a fost redus de la 30 la 10 zile.
În cazul adopţiei copilului de către o familie adoptatoare (atât în cazul adopției interne cât și în cazul adopției internaționale), unul dintre soţi poate să dea mandat încheiat în formă autentică celuilalt soţ să îl reprezinte în faţa instanţei judecătoreşti pentru exprimarea consimţământului. În cazul adopției internaționale, mandatul este prezentat instanţei judecătoreşti însoţit de traducerea autorizată în limba română dacă acesta a fost încheiat într-o limbă străină.
După rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti privind încuviinţarea adopţiei, adoptatorul dobândeşte drepturi şi obligaţii părinteşti întocmai ca şi faţă de un copil biologic şi încetează definitiv rudenia copilului faţă de părinţii săi fireşti; se emite un nou cetificat de naştere pentru copil, în care adoptatorii sunt înregistraţi la rubrica “părinţi”).
Adoptatorii sunt obligaţi să informeze gradual copilul că este adoptat, începând de la vârste cât mai mici, cu sprijinul specialiştilor din cadrul compartimentului de adopţii şi postadopţii al direcţiei.
► Monitorizare și activități post – adopție
Monitorizarea postadopţie reprezintă etapa ulterioară încuviinţării adopţiei prin care se urmăreşte evoluţia copilului adoptat şi a relaţiilor dintre acesta şi părinţii adoptatori în vederea integrării depline a copilului în familia adoptatoare şi identificării precoce a eventualelor dificultăţi ce pot să apară în această perioadă.
Monitorizarea post – adopţie se realizează de către DGASPC de la domiciliul copilului, care are obligaţia întocmirii unor rapoarte trimestriale (şi efectuarea de vizite la domiciliul copilului) pe o perioadă de cel puţin 2 ani după încuviinţarea adopţiei.
În perioada de monitorizare postadopţie, adoptatorii au obligaţia de a colabora cu direcţia pentru a înlesni realizarea rapoartelor trimestriale şi de a o informa cu privire la schimbarea domiciliului ori la modificările intervenite în structura familiei.
Atât în perioada de monitorizare postadopţie cât şi ulterior, adoptatorii şi adoptatul pot participa la activităţi post – adopţie.
Acestea se realizează planificat şi vizează acordarea de suport şi asistenţă de specialitate adoptatului şi adoptatorilor, care să răspundă nevoilor identificate în timpul perioadei de monitorizare post – adopţie sau semnalate direct de către cei adoptaţi ori de către persoana/familia adoptatoare.
Obligaţia realizării activităţilor post – adopţie revine direcţiei de la domiciliul solicitantului (solicitant fiind familia/persoana adoptatoare sau adoptatul). Aceste activităţi pot fi realizate şi de către organisme private, precum şi de către cabinete individuale, cabinete asociate sau societăţi civile profesionale de asistenţă socială şi/sau de psihologie, care au încheiat convenţii cu ANPDCA.
Activităţile post – adopţie pot consta în:
- informare şi consiliere pentru copii şi părinţi;
- organizarea de cursuri pentru dezvoltarea capacităţilor parentale;
- constituirea de grupuri de suport pentru copii şi părinţi;
- sprijinirea adoptatorilor în vederea informării copilului cu privire la adopţia sa.
Pe perioada monitorizării post – adopţie, participarea la activităţile post – adopţie este obligatorie pentru adoptatori dacă rapoartele întocmite pe această perioadă consemnează o propunere motivată în acest sens. O astfel de propunere poate fi formulată în situaţiile în care se apreciază că există riscul compromiterii relaţiei dintre părinţi şi copilul/copiii adoptaţi ori ar putea determina, în timp, eşecul adopţiei.
În situaţia în care adoptatorii, în mod nejustificat, refuză să dea curs propunerii de a participa la activităţi post – adopţie sau refuză să informeze copilul cu privire la adopţia sa, responsabilul de caz poate propune prelungirea perioadei de monitorizare post – adopţie peste termenul minim de 2 ani.
Nu este necesară realizarea monitorizării post – adopţie în cazul adopţiei copilului de către soţul părintelui său firesc sau adoptiv şi nici în cazul adopţiei copilului de către tutore sau rude.
Studii de caz: prezentare comparativă a sistemelor de adopţii din mai multe ţări ale lumii
Atât în România cât şi în majoritatea ţărilor lumii, adopţia înseamnă favoarea pentru copil, interesul superior al copilului la încheierea unei adopţii fiind prioritar pentru că cel mai important element din toată aglomerarea de acte şi reglementări este copilul.
Legislaţiile naţionale ale statelor lumii comportă diferite atitudini în legătură cu adopţia, ţinând cont de tradiţiile familiale, concepţiile religioase, istoria, contextul social şi politic al acelor state.
Trebuie spus că adopţia are o tradiţie destul de recentă în Europa, în comparaţie cu SUA, unde legislaţia adopţiei în beneficiul copilului a fost introdusă la mijlocul secolului al XIX-lea, cu zeci de ani mai devreme decât pe continentul nostru.
Spre exemplu, prima lege din Suedia – Swedish Adoption Act a fost adoptată în anul 1917 dar abia în anul 1959 copilul adoptat a devenit membru de drept al familiei adoptatoare, iar în RF Germania, legile moderne ale adopţiei nu au fost implementate decât în anul 1977.
Un studiu apărut în publicaţia „Iurisprudenţia”, a Universităţii Babeş – Bolyai din Cluj, arată că, deşi multe din legile SUA au fost inspirate din dreptul englez, în anul 1851, în Massachusetts, a fost adoptat primul statut al adopţiei, în timp ce Marea Britanie, Scoţia şi Ţara Galilor au adoptat legi ale adopţiei cu mai bine de 75 de ani întârziere.
Este de menţionat că adopţia era făcută în trecut doar între rude, iar ulterior, datorită imigraţiei şi industrializării, s-a realizat şi între persoane care nu erau rude.
O mare parte din prevederile legislative referitoare la adopţie sunt foarte asemănătoare cu cele din ţara noastră, unele state impunând, pentru o perioadă, ca şi România (până la adoptarea Legii 273 din 2004) un moratoriu al adopţiei internaţionale.
În unele state, adopţia este realizată prin hotărârea instanţei de judecată (Slovacia, Rusia, Ucraina), în altele ia forma unui contract (China, Austria), sau a unui act administrativ (Ungaria), fiind de menţionat cazul Bulgariei unde adopţiile se încheiau cu ceva timp în urmă prin negocierea familiei adoptive cu directorii de orfelinate.
În majoritatea statelor analizate există servicii sociale care sunt responsabile cu selecţia şi evaluarea adoptatorilor (Marea Britanie, Danemarca, Irlanda), în alte state aceste responsabilităţi revin organismelor private implicate în adopţie. În Italia în schimb decizia de evaluare şi atestare a potenţialilor adoptatori revine instanţei de judecată pe baza evaluării serviciilor sociale.
Pot adopta în general persoanele căsătorite (în Italia trebuie să fie căsătorite de cel puţin 3 ani), dar şi persoanele singure. În privinţa cuplurilor formate din persoane de acelaşi sex, în Olanda, Marea Britanie este acceptat acest lucru, în schimb în Germania sau Austria poate adopta doar unul din partenerii cuplului de acelaşi sex, iar Danemarca, Italia, Cehia acceptă doar cuplurile căsătorite. Persoanele singure pot adopta în majoritatea statelor analizate.
Etapa potrivirii copilului cu familia adoptatoare apare explicit în câteva state în privinţa adopţiei interne (Italia, Marea Britanie, Germania). Plasamentul copilului în vederea adopţiei variază de la 3 luni în Cehia, Marea Britanie, la 6 luni în Irlanda, 1 an în Olanda, 3 ani în Italia în cazul persoanelor singure.
► În Canada adopţia este considerată o măsură subsidiară şi se face doar în interesul copilului adoptat luând în considerare elemente ca: aspectele emoţionale, intelectuale, nevoile fizice şi psihice, vârsta, starea de sănătate a copilului.
Autorităţile statale consideră că adopţia internaţională îşi va avea punctul de plecare pornind de la nevoile copilului şi nu din dorinţa unor părinţi de a avea copii. Copii care au discernământ sunt îndreptăţiţi să-şi exprime opiniile faţă de adopţie.
Părinţii care vor adopta vor trebui să facă dovada că sunt capabili să ofere copilului un mediu propice permanent pentru dezvoltarea sa fizică, intelectuală, emoţională. Un părinte adoptiv poate adopta în câteva luni sau puţini ani, iar procedurile administrative s-au modificat şi simplificat foarte mult în Quebec după anul 1990. Reglementările procesului sunt date de Codul civil, Codul de procedură civilă şi Legea de protecţie a copilului.
Codul civil stabileşte că persoanele care doresc să adopte trebuie să utilizeze una din următoarele metode:
- printr-o organizaţie care se ocupă de adopţiile internaţionale autorizată de Ministerul Sănătăţii şi Serviciilor Sociale;
- adresându-se serviciilor care acţionează în numele acestui minister;
- direct, fără intermediari – aşa numita adopţie privată.
Orice procedură s-ar folosi, este necesară o anchetă psihosocială în ceea ce-i priveşte pe părinţi, făcută sub supravegherea directorului protecţiei copilului, de un psiholog sau un lucrător social care este membru al ordinului său profesional.
Tribunalul copilului (Youth Court) se ocupă de adopţia copilului, judecătorul numit să pronunţe adopţia fiind necesar să analizeze dacă legea a fost respectată.
► În S.U.A. legislaţia prevede că nici o altă instituţie nu poate interfera cu drepturile şi obligaţiile familiei faţă de copii. Se consideră că părinţii sunt cei care acţionează întotdeauna în interesul superior al copilului (astfel, dacă un părinte alege ca un copil să nu meargă la şcoală ci să lucreze la ferma familie de exemplu, acest lucru este respectat). În ultima perioadă însă legislaţia a început să permită şi altor instituţii să intervină în familie pentru a apăra interesele superioare ale copilului.
Şi în S.U.A. există proceduri ale adopţiei diferenţiate în funcţie de state.
În 19 noiembrie 1997, preşedintele Bill Clinton a semnat The Adoption and Safe Family Act care a devenit Legea 105-89, act care a înlocuit casele de copii „foster care”, adopţia fiind considerată soluţia cea mai bună pentru copiii aflaţi în nevoie. Adopţia devenea astfel o măsură care permitea acestor copii să aibă o casă şi o familie pe care le meritau.
În SUA Adopţia poate fi de trei feluri:
- deschisă, când adoptatul are acces la dosarul său;
- semideschisă, când părinţii biologici pot întâlni părinţii adoptivi, pot fi schimbate scrisori, poze ori direct ori printr-o agenţie specializată în adopţii;
- închisă, când informaţiile între părinţii biologici şi cei adoptivi nu mai circulă după ce adopţia a fost încheiată.
Spre exemplu în California dacă adopţia a fost finalizată după 1 ianuarie 1984, adoptatul de 18 sau peste 18 ani poate cere şi primi informaţii despre părinţii săi. Părinţii fireşti pot obţine informaţii despre copilul lor doar dacă adoptatul are peste 21 de ani şi numai dacă el şi-a dat acordul scris. Dacă adoptatul are mai puţin de 21 de ani agenţia de adopţii sau agenţia guvernamentală care s-a ocupat de adopţie poate accepta acest lucru numai pentru motive excepţionale ca de exemplu starea de sănătate.
Există regula că părintele adoptator trebuie să fie cu cel puţin 10 ani mai în vârstă decât copilul şi poate fi adoptat doar un copil minor necăsătorit, iar copilul care are peste 12 ani trebuie să consimtă la adopţie.
Nu este cerut consimţământul părinţilor dacă aceştia sunt decăzuţi din drepturile civile sau dacă şi-au părăsit copilul, dacă nu au mai intrat în contact cu copilul şi nu l-au mai întreţinut o perioadă mai mare de un an.
Texasul a stabilit că un copil peste 12 ani trebuie să-şi dea acordul la adopţie cu excepţia cazului când instanţa consideră că adopţia este în interesul celui adoptat. Nu este necesar acordul părinţilor în cazul în care copilul s-a născut ca urmare a supravieţuirii unui avort, în urma abuzului, neglijenţei, abandonului, pierderii drepturilor civile, renunţării la drepturile civile sau dacă părintele sau părinţii sunt bolnavi mintali.
În state în care adopţia privată este ilegală, ca de exemplu Massachusetts, agenţiile intermediare cer pentru o adopţie circa 4.000 dolari doar pentru „home study”.
Criteriile alegerii unei familii adoptatoare pot fi legate de aria geografică, vârstă, statutul marital, nivelul de educaţie, religia.
În statele în care adopţia privată este permisă, avocatul poate fi un intermediar între viitorii părinţi şi mama naturală. În California, a cărei legislaţie permite astfel de contacte sunt foarte multe adopţii în comparaţie cu alte state.
În ceea ce priveşte adopţia copilului de către rudele sale de sânge în literatura de specialitate americană, se consideră că acest lucru prezintă avantaje, unul dintre ele ar fi că pe termen lung adoptatul poate creşte alături de rudele sale biologice şi şi-ar cunoaşte bine trecutul genetic. În acest caz ar fi mai simplu ca acel copil să aibă legături cu mama sa naturală, mai ales pentru a-i cunoaşte trecutul medical. Dezavantajele sunt legate de mama naturală care, în cazul în care este rudă foarte apropiată cu părinţii adoptatori şi chiar locuieşte foarte aproape, ar putea interveni chiar brutal în creşterea şi educarea copilului şi ar dori să-l influenţeze, ceea ce ar dăuna chiar scopului încheierii adopţiei.
În perioada anilor 1980 numărul adopţiilor internaţionale a crescut de la 5.700 în 1982 la 10.000 în 1987. În anul 1992 cca. 6.500 de copii au fost adoptaţi din alte ţări. O statistică din anul 2003 arăta că în SUA au fost adoptaţi din China 6859 copii, din Rusia 5209 copii, din Guatemala 2328 copii şi din România 200 copii, iar ca un total al copiilor adoptaţi în anul 2003, 20443 copii, faţă de 15774 copii adoptaţi în anul 1998.
► În Brazilia – părinţii adoptivi trebuie să aibă vârsta cuprinsă între 22 şi 55 de ani, pot adopta atât persoanele căsătorite cât şi persoanele singure divorţate anterior, se pot adopta atât băieţi cât şi fete.
Din 30 mai 2007 pot fi adoptaţi în Brazilia numai copiii peste 5 ani cu excepţia fraţilor şi a copiilor cu handicap.
„Autoritatea Centrală Federală Administrativă pentru adopţia internaţională” este în subordinea Ministerului Justiţiei, iar comisiile judiciare de adopţie sunt situate în fiecare din cele 27 de state ale Braziliei în subordinea Ministerului de justiţie.
Pot adopta majorii peste 21 de ani indiferent de starea lor maritală, dar trebuie să existe o diferenţă de minim 16 ani între părinţi şi copii, iar copilul trebuie să consimtă la adopţie, dacă are peste 12 ani.
Procedura poate dura până la 2 ani şi jumătate, iar după analiza dosarului li se trimite părinţilor o autorizaţie de adopţie („lando”) care are o valabilitate de 2 ani.
Persoanele care doresc să adopte vor primi poze ale copilului şi date despre starea lui de sănătate, acestea trebuind să confirme în scris acceptul lor. Chiar dacă este vorba despre o adopţie locală sau una internaţională, este necesară efectuarea unor analize acasă la părinţii adoptivi, referitoare la condiţiile de viaţă, financiare, sociale. De asemenea este analizat trecutul acestora, solicitându-li-se cazierul judiciar. Părinţii trebuie să fie asistaţi de un avocat şi să se deplaseze în Brazilia pe durata procedurii. După ce judecătorul examinează acceptarea dosarului de către comisiile judiciare este fixată o dată a procesului. Copilul poate fi încredinţat o durată de la 15 zile dacă are până la 2 ani, 30 de zile dacă are peste 2 ani. Ulterior este eliberat un nou act de naştere al copilului.
► Marea Britanie – a adoptat această cale a adopţiei pentru prima oară după primul război mondial când a fost devastată de o mare epidemie de gripă. La început scopul nu era de a crea o familie pentru un copil ci acela de a găsi un copil pentru familiile rămase fără copii. Încă de pe atunci, pentru că erau foarte mulţi părinţi care doreau să adopte un copil se impunea o limită de vârstă pentru adoptatori.
După anul 1970 în Marea Britanie datorită scăderii numărului de copii adoptabili au fost adoptaţi foarte puţini copii – câteva mii, anual.
Studiul Universităţii Babeş – Bolyai din Cluj menţionează că, în Marea Britanie organismul responsabil cu adopţia este „Departamentul pentru educaţie”, iar legea care reglementează adopţia este Legea adopţiei şi copilului din 2002.
Structurile responsabile cu adopţia sunt agenţiile autorizate pentru adopţie, adică acele societăţi voluntare care sunt parte a serviciilor sociale ale autorităţilor locale iar la nivel decizional structurile responsabile sunt comisia independentă de adopţii a agenţiei şi instanţa judecătorească.
Pot adopta persoanele peste 21 de ani, căsătorite sau singure. Chiar dacă nu există o limită superioară de vârstă multe agenţii cer ca să nu existe o diferenţă de vârstă mai mare de 45 de ani între copil şi părinţii adoptatori.
Practica a dovedit că nu sunt luate în considerare la adopţie persoanele sub vârsta de 25 de ani datorită lipsei de maturitate.
Candidaţii care doresc să adopte copii cu vârste foarte mici condiţiile sunt foarte restrictive, fiind preferaţi cei cu vârste cuprinse între 26 şi 35 de ani care nu au probleme de sănătate, ce locuiesc în aceeaşi zonă de multă vreme. Persoanele care doresc să adopte trebuie să aibă domiciliul stabilit în U.K. de cel puţin 1 an înainte de data depunerii cererii de adopţie.
Nu există costuri cu privire la adopţie, iar părinţii trebuie să prezinte rezultatele anchetelor sociale şi psihologice, certificatele medicale, cazierele judiciare.
Instanţa nu poate să încuviinţeze adopţia decât după ce copilul a locuit cu familia cel puţin 13 săptămâni, copilul trebuind să aibă cel puţin 6 săptămâni. Solicitarea de încuviinţare a adopţiei se adresează instanţei de judecată care numeşte o persoană – „Reporting Officer” care va verifica dacă părinţii naturali îşi dau consimţământul în cunoştinţă de cauză.
► Franţa – adopţia a fost recunoscută în Franţa încă din 18 ianuarie 1791, când Adunarea Naţională a emis un decret cu scopul de a include în legile civile pe cele referitoare la adopţie. Codul lui Napoleon a fost cel care a stabilit condiţiile, formele şi efectele adopţiei, iar abia în 25 ianuarie 1973, s-au luat unele măsuri legislative importante, de exemplu s-a decis ca adoptaţii să vină la succesiunea părinţilor adoptatori.
În anul 1995 Franţa a aderat la Convenţia de la Haga, deşi doctrina franceză a considerat că această Convenţie nu a rezolvat conflictele care pot să apară între legile statului adoptatului şi cele ale statului adoptatorului. Legea din 6 februarie 2001 a avut meritul de a introduce instituţia adopţiei în Codul civil. Astfel, art. 370-3 stabileşte legea aplicabilă condiţiilor de adopţie. Ele sunt raportate în principiu la legea naţională a adoptatorului sau în cazul adopţiei făcută de doi soţi la legea care guvernează efectele căsătoriei lor. Dacă legea adoptatului interzice instituţia adopţiei, minorul nu poate fi adoptat decât dacă acesta s-a născut sau are domiciliul în Franţa. Instituţia adopţiei a trecut de la natura contractuală la cea judiciară, iar legea cere ca adopţia să fie făcută pentru motive întemeiate, judecătorul verificând nu numai ca adopţia să fie conformă legii ci şi dacă este respectat interesul superior al copilului şi drepturile sale fundamentale.
Un copil francez nu poate fi adoptat decât începând cu vârsta de 3 luni până la 15 ani, iar L´Aide Sociale a l´Enfance încredinţează copilul în plasament o perioadă minimă de 6 luni înaintea finalizării adopţiei.
Adopţia este, în prezent, gratuită şi este recunoscută după ce un judecător pronunţă adopţia. În trecut, adopţia era un contract juridic încheiat între două persoane care puteau fi străine una de alta prin care se stabileau raporturi asemănătoare cu cele existente între un tată şi o mamă uniţi printr-o căsătorie legitimă şi copiii lor naturali. Adopţia era de două feluri, cea de drept comun şi cea privilegiată. Această ultimă formă permitea ca în condiţii particulare prevederile legii să nu se aplice în totalitate în privinţa condiţiilor şi formei adopţiei.
Acum, un cuplu care doreşte să adopte trebuie să fie căsătorit de cel puţin de 2 ani şi să aibă cel puţin 28 de ani. O persoană singură poate adopta doar dacă are peste 28 de ani. Nu există limită minimă de vârstă dacă un soţ doreşte să adopte copilul celuilalt soţ şi, de asemenea, nu există limită maximă de vârstă.
Există însă regula ca părinţii să fie cu cel puţin 15 ani mai în vârstă decât copilul (10 ani dacă adoptă copilul celuilalt soţ).
► Germania – legislaţia în vigoare privind adopţia este prevăzută în Codul civil, Legea privind intermedierea adopţiei din 1989 modificată în 2001 şi Legea privind procedura necontencioasă.
Aici nu există o autoritate centrală care să reglementeze adopţia, ea se poate face doar prin biroul local pentru tineri „Jugendamt”, care are lista copiilor adoptabili din acel oraş şi este în măsură să asiste şi să pună la punct detaliile legale în ceea ce priveşte o asemenea procedură. Mai există unele agenţii independente care sunt o punte între părinţii biologici şi cei adoptatori.
Vârsta adoptatorilor trebuie să fie obligatoriu peste 25 de ani şi nu este impusă o diferenţă de vârstă între copil şi părinţii adoptatori.
Însă conform unui „Ghid privind problematica adopţiei” realizat de către Grupul de lucru al autorităţilor de tineret, cu caracter orientativ, diferenţa de vârstă dintre adoptat şi adoptator e bine să nu fie mai mare de 40 de ani, iar legea germană cere ca părinţii adoptivi să fie căsătoriţi, heterosexuali, în cazuri rare acceptându-se şi cererea unor persoane necăsătorite.
În Germania, copilul adoptabil trebuie să aibă cel puţin 8 săptămâni, în schimb se poate adopta şi persoana majoră doar dacă se justifică din punct de vedere moral.
Cererea pentru a adopta un copil din Germania trebuie depusă prin intermediul unui notar public, iar înţelegerea legală trebuie făcută între persoanele care doresc să adopte, copil (dacă acesta are mai mult de 14 ani) sau reprezentantul legal al copilului (dacă acesta are mai puţin de 14 ani) şi părinţii biologici.
Cererea de adopţie se procesează fie la serviciul de adopţie al unui oficiu pentru tineret unde îşi are domiciliul solicitantul fie de către un liber profesionist recunoscut. Este determinată capacitatea persoanelor de a adopta, cu referire la stabilitatea relaţiei, concepţiile privind educarea şi disciplinarea copilului sau motivaţia de a adopta, vârstă, sănătate sau condiţii de locuit.
Procesul de potrivire constă în încredinţarea copilului pentru o perioadă de probă familiei adoptatoare, fără a exista o limitare a acestei perioade. Dacă adoptatul şi adoptatorul sunt rude până la gradul 3 nu este necesară perioada de încredinţare. Actul care confirmă adopţia este eliberat de curtea competentă pe baza aplicaţiei persoanelor care doresc să adopte. Curtea va audia şi agenţia implicată în procesul de adopţie.
În cazul adoptatului minor autoritatea tutelară poate cere anularea adopţiei, în baza unor motive care ţin de interesul adoptatului. Anularea adopţiei atrage după sine ruperea legăturilor de rudenie, încetând toate obligaţiile dobândite, fiind reluate legăturile de rudenie cu familia biologică.
De asemenea, o încercare de a intermedia o adopţie contra obţinerii de foloase de orice fel se asimilează cu infracţiunea de trafic de copii, persoanele implicate primind o pedeapsă cu închisoare până la 10 ani sau amendă în funcţie de gravitate.
► În Spania sunt foarte puţini copii adoptabili, iar adopţia internaţională este foarte rară, mai ales că părinţii trebuie să-şi stabilească rezidenţa legală în ţară şi trebuie să rămână acolo până la finalul procedurii de adopţie.
În Spania există 17 Comunităţi Autonome care sunt responsabile cu procedura de adopţie, inclusiv cea internaţională. „Direcţia Generală pentru minori şi familie” („Direccion General del Menor y Familia”) este responsabilă cu transmiterea cererilor posibililor viitori părinţi din cel mai apropiat teritoriu. Agenţiile de binefacere pentru protecţia minorilor din comunităţile autonome unde este adoptat copilul sunt responsabile în totalitate de adopţie. Acestea sunt singurele care pot da aprobarea pentru ca un judecător să autorizeze o adopţie.
Cererea părinţilor trebuie însoţită de următoarele documente: certificatele de naştere, certificatul de căsătorie, cazierele judiciare, certificatele medicale, dovada situaţiei financiare.
După ce acestea sunt depuse, o echipă de la aceste agenţii va face o anchetă psiho-socială a viitorilor părinţi analizând capacitatea lor de a adopta şi de a fi părinţi. Agenţia va prezenta toate acestea instanţei de judecată ce are jurisdicţie în acea comunitate. Aprobarea agenţiei nu se cere atunci când un părinte adoptă copilul celuilalt părinte, atunci când copilul a fost crescut de viitorii părinţi în perioadă de pre-adopţie sau a avut grijă de copil cel puţin 1 an, sau dacă este minor.
Părinţii trebuie să aibă cel puţin 25 de ani şi să fie cu cel puţin 14 ani mai în vârstă decât adoptatul. Dacă sunt căsătoriţi numai unul dintre părinţi trebuie să aibă peste 25 de ani. Adoptatul trebuie să aibă sub 18 ani. O excepţie este copilul ce a fost crescut de viitorii părinţi cu continuitate de dinainte de vârsta de 14 ani.
Adopţia în Spania a suferit importante modificări. Adopţia copiilor sănătoşi a devenit o excepţie, în timp ce copiii cu nevoi speciale sunt prioritari în procesul de adopţie.
► În Italia – se ocupă de realizarea adopţiei la nivel judiciar tribunalele locale de minori, iar la nivel administrativ serviciile sociale publice şi organismele private.
Legile care guvernează adopţiile în Italia sunt Legea 184 din 4 mai 1983 modificată de Legea 149 din 28 martie 2001 (Disciplina dell’adozione a dell’affidamento dei minori), Decretul 492 din 01.12.1999 (Decreto del Presidente della Republica – Regolamento recante norme per la constituzione, l’organizzazione e il funzionamento della commissione per le adozioni internazionali), Legea 476 din 1998.
La nivelul Ministerului Justiţiei a fost organizată după modificarea legii adopţiei din 2001 o bază de date care cuprinde informaţii despre copiii adoptabili şi despre potenţialii adoptatori.
Copilul este adoptabil dacă are sub 18 ani şi pot fi adoptaţi şi copiii care nu au o sentinţă judecătorească de declarare a adoptabilităţii doar dacă sunt rude cu copilul sau părinţii până la gradul IV inclusiv sau dacă au avut o relaţie îndelungată cu aceştia, dacă soţul adoptă copilul natural sau adoptat al celuilalt soţ şi când plasamentul pre-adopţie se dovedeşte imposibil.
Părinţii trebuie să aibă cel puţin 18 ani şi nu mai mult de 45 de ani (de exemplu dacă mama are 47 de ani iar tatăl 56, aceştia nu pot adopta decât un copil cu vârsta mai mare de 2 ani, dacă mama are 50 de ani iar tatăl 68, nu pot adopta decât un copil mai mare de 13 ani).
Condiţia vârstei este impusă pentru a asigura copilului adoptat condiţii similare cu cele ale unei familii naturale.
Pot adopta numai cuplurile căsătorite de cel puţin 3 ani şi cu rezidenţa în Italia. De asemenea, cuplul nu trebuie să aibă în curs de derulare nici un fel de acţiune de separare legală.
O adopţie în Italia poate dura aproximativ 3 ani şi costă cam 5000 euro, iar pentru aceasta părinţii vor depune o cerere numită „Dichiarazione alla Disponibilita per l´ Adozione” la Tribunalul de minori în a cărui jurisdicţie îşi stabilesc rezidenţa.
Pe baza informaţiilor primite de la părinţi Tribunalul va alege copilul care se potriveşte cel mai bine dorinţelor cuplului, apoi copilul este încredinţat părinţilor o perioadă de 1 an.
Instanţa va putea dispune prelungirea plasamentului cu încă un an din oficiu sau la solicitarea adoptatorilor. În această perioadă Tribunalul monitorizează şi oferă suport părinţilor adoptivi, iar la finalul anului Tribunalul confirmă sau revocă adopţia.
Ca stimulente pentru cei care adoptă se poate aminti acordarea concediului similar cu concediul de maternitate.
► China – a adoptat Convenţia de la Haga în anul 2006, alte reglementări interne în domeniul adopţiilor fiind Legea adopţiilor din 1991, Reglementarea din 10.11.1993 referitoare la adopţia copiilor chinezi de către străini.
Adopţia are forma unui contract scris între adoptat şi persoana care consimte la adopţie, autentificat de notar.
În China legea adopţiilor impune ca viitorii părinţi să aibă cel puţin 30 de ani, iar cei peste 55 de ani sunt arareori luaţi în calcul pentru a adopta. Este permisă adopţia atât persoanelor singure care trebuie să aibă venituri adecvate creşterii unui copil şi un plan pentru creşterea acestuia dacă lucrează în afara casei, cât şi persoanelor care mai au copii. În acest ultim caz se permite adopţia doar persoanelor care mai au maxim 4 copii, rare fiind cazurile în care se aprobă adopţia într-o familie care are mai mult de 5 copii.
Art. 8 din Legea adopţiilor arată că persoanele adoptatoare nu pot adopta decât un singur copil, indiferent că este fată sau băiat, iar art. 11 precizează că adoptatul ce are peste 10 ani trebuie să consimtă la adopţie.
O statistică arată că sunt aproximativ 900 de orfelinate în întreaga ţară. Sunt adoptabili copiii sub 14 ani, orfani, abandonaţi şi ai căror părinţi sunt lipsiţi de capacitatea de exerciţiu a drepturilor civile. Copilul peste 10 ani trebuie să consimtă la adopţie.
Cuplul trebuie să fie proprietarul unui imobil de minim 80000 dolari, să-şi justifice veniturile şi să aibă un depozit de 30000 dolari anual plus 10000 dolari pe copil.
De asemenea, părinţii trebuie să depună o scrisoare de motivaţie în care să precizeze sexul şi vârsta copilului dorit. Dosarul trebuie să conţină şi cazierele judiciare, evaluările sociale şi psihologice, actele de naştere şi căsătorie, cartea de muncă, dovada situaţiei financiare, copia paşaportului, 6 fotografii ale adoptatorilor şi familiei acestora. Dosarul este trimis Centrului naţional pentru adopţii din Republica Populară Chineză.
Dacă autorităţile legale desemnează un copil ce va putea fi adoptat familia va primi o poză a acestuia şi date despre starea sa de sănătate. În cazul în care din orice motive familia nu doreşte să adopte respectivul copil trebuie să notifice acest lucru în scris oficialităţilor chineze care vor decide dacă vor mai prezenta sau nu alţi copii spre adopţie familiei respective. După ce părinţilor li se prezintă un copil pe care-l acceptă aceştia primesc apoi un document oficial de adopţie valabil 3 luni. Adoptatul este dat în grija părinţilor după ce contractul este încheiat. Părinţii trebuie apoi să meargă la „Biroul afacerilor civile” pentru a înregistra adopţia, iar aceasta îşi produce efectele odată cu predarea actului notarial de adopţie.
Costurile totale se ridică la 700 euro la care se adaugă circa 3000 euro care vor fi utilizaţi pentru îmbunătăţirea condiţiilor din instituţiile în care sunt ţinuţi copiii.
Elemente privind adopţia la nivelul Uniunii Europene
Până în prezent, Uniunea Europeană nu s-a implicat în realizarea unei legislaţii comune pentru toate statele membre, lăsând dreptul de reglementare fiecărei ţări membre, atât în privinţa adopţiilor interne cât şi al celor internaţionale.
Totuşi, la 2 februarie 2017, Parlamentul European a aprobat Rezoluţia 2015/2086(INL), care cuprinde recomandări adresate Comisiei privind aspectele transfrontaliere ale adopțiilor, inclusiv o Anexă ce propune un Regulament privind recunoaşterea transfrontalieră a hotărârilor de adopţie.
Exercitându-și dreptul la liberă circulație, din ce în ce mai mulți cetățeni ai Uniunii decid în fiecare an să se mute într-un alt stat membru al Uniunii, un fapt ce creează o serie de dificultăți legate de recunoașterea și rezolvarea pe cale legală a situației juridice personale și familiale a persoanelor mobile. Uniunea a început să se ocupe de aceste situații problematice, de exemplu, prin adoptarea Regulamentului (UE) nr. 650/2012 al Parlamentului European și al Consiliului privind competența, legea aplicabilă, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești și acceptarea și executarea actelor autentice în materie de succesiuni și privind crearea unui certificat european de moștenitor, precum și prin aplicarea cooperării consolidate în ceea ce privește recunoașterea anumitor aspecte legate de regimurile matrimoniale și efectele patrimoniale ale parteneriatelor înregistrate.
Pe de altă parte, Convenția de la Haga din 29 mai 1993 asupra protecției copilului și cooperării în materia adopției internaționale, este în vigoare în toate statele membre. Actul vizează procedura adopției transfrontaliere și prevede recunoașterea automată a acestor adopții, însă nu acoperă situația în care o familie cu un copil adoptat în temeiul unei proceduri pur naționale se mută apoi într-un alt stat membru. Acest lucru poate duce la importante probleme de natură juridică dacă raporturile juridice dintre părinte/părinți și copilul adoptat nu sunt recunoscute automat. Este posibil să fie necesare proceduri administrative sau judiciare suplimentare, iar în cazuri extreme recunoașterea poate fi chiar refuzată.
Rezoluţia Parlamentului Europen arată că, pentru a proteja drepturile și libertățile fundamentale ale acestor cetățeni ai Uniunii, este necesar să se adopte un regulament care să prevadă recunoașterea transfrontalieră automată a hotărârilor de adopție. Temeiul juridic adecvat al unei astfel de propuneri este articolul 67 alineatul (4) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, care privește recunoașterea reciprocă a hotărârilor judecătorești și a deciziilor, și articolul 81 alineatul (3) din Tratat, care privește măsurile din domeniul dreptului familiei.
Acest Regulament urmează să fie adoptat de Consiliu după consultarea Parlamentului European.
Regulamentul propus prevede recunoașterea automată a hotărârilor de adopție pronunțate într-un stat membru în temeiul oricărei alte proceduri decât cea în baza Convenției de la Haga. Întrucât familiile europene pot, de asemenea, avea legături cu o țară terță sau au trăit poate într-o țară terță în trecut, regulamentul prevede ca, odată ce un stat membru a recunoscut o hotărâre de adopție pronunțată într-o țară terță în temeiul normelor sale procedurale naționale relevante, hotărârea de adopție să fie recunoscută în toate celelalte state membre.
Cu toate acestea, pentru a se evita căutarea instanței celei mai favorabile sau aplicarea unor legi naționale necorespunzătoare, recunoașterea automată se supune, în primul rând, condiției ca recunoașterea să nu contravină vădit ordinii publice a statului membru de recunoaștere, subliniind totodată că aceste refuzuri nu pot conduce niciodată la discriminări de facto, interzise de articolul 21 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, și, în al doilea rând, condiției ca statul membru care a pronunțat hotărârea de adopție să fi avut această competență judiciară în temeiul articolului 4 din propunere.
Numai statul membru în care părintele/părinții sau copilul au reședința obișnuită poate avea această competență judiciară. Cu toate acestea, în cazul în care hotărârea de adopție a fost luată într-o țară terță, competența judiciară privind recunoașterea inițială în Uniune a adopției în cauză poate, de asemenea, să îi revină statului membru de cetățenie al părinților sau al copilului. Acest lucru este necesar pentru a asigura accesul la justiție al familiilor europene cu reședința în străinătate.
Sunt necesare proceduri specifice pentru a decide cu privire la orice obiecții privind recunoașterea în cazuri specifice. Aceste dispoziții sunt similare celor întâlnite în alte acte ale Uniunii în domeniul justiției civile.
Ar trebui creat un certificat european de adopție pentru a accelera orice demers administrativ privind recunoașterea automată, iar modelul de certificat urmează să fie adoptat sub forma unui act delegat al Comisiei.
Propunerea vizează doar relația individuală părinte-copil şi nu obligă statele membre să recunoască un anumit raport juridic între părinții unui copil adoptat, deoarece legislația națională referitoare la cupluri diferă considerabil.
În cele din urmă, propunerea conține dispozițiile tranzitorii și finale obișnuite întâlnite în instrumentele în materie de justiție civilă. Recunoașterea automată a adopțiilor se aplică numai hotărârilor de adopție pronunțate începând cu data punerii în aplicare a regulamentului și, de asemenea, începând de la această dată, tuturor hotărârilor de adopție anterioare dacă copilul este încă minor.
Propunerea respectă principiile subsidiarității și proporționalității, deoarece statele membre nu pot acționa singure pentru instituirea unui cadru juridic pentru recunoașterea transfrontalieră a hotărârilor de adopție, iar propunerea nu depășește ceea ce este strict necesar pentru asigurarea stabilității situației juridice a copiilor adoptați. De asemenea, propunerea respecă dreptului familiei din statele membre.
Aspecte practice şi concluzii
Atunci când o femeie se confruntă cu o sarcină venită într-un moment nepotrivit al vieţii ei, sau în mod neprogramat, decizia de a-şi lăsa copilul spre a fi adoptat trebuie să fie o opţiune educată şi ţinând cont de toate alternativele cunoscute. O femeie care plănuieşte abandonarea copilului său adeseori face acest lucru crezând că în felul acesta va oferi copilului o viaţă mai bună decât aceea pe care ea ar fi capabilă să i-o asigure. Pe de altă parte, unele femei nu fac nici un plan, ci sunt pur simplu atât de împovărate de experienţele lor proprii de viaţă, încât îşi vor abandona copilul, fără a se gândi la consecinţe. Aici vorbim despre o relaţie abuzivă cu partenerul de viaţă, de unele probleme de sănătate mentală, de comportamente dependente de alcool sau droguri, de trauma unui viol care a avut ca rezultat sarcina, de practicarea prostituţiei şi, după ce rămân însărcinate fără a-şi dori copilul, unica lor soluţie este de a-l abandona după naştere.
De partea cealaltă, o analiză a datelor prezentate şi a categoriilor de părinţi apţi să adopte arată că majoritatea familiilor adoptatoare/părinţi adoptivi nu au copii biologici, cu excepţia familiilor de asistenţi maternali profesionişti care, în ipoteza mutării copiilor la alte familii, aleg să-i adopte, chiar dacă este vorba despre copii cu dizabilităţi ori mai au alţi copii.
Adopţia este un „aranjament” complex şi de succes al familiei, peste tot în lume, un mod pozitiv de a crea sau a extinde familia, dar, în egală măsură, este un proces pe viaţă de confruntare cu probleme diferite, comparativ cu cele care apar atunci când o anumită persoană este născută în familia respectivă.
Diferenţa nu înseamnă, însă, deficit, ci, pur şi simplu, că există anumite aspecte unice ale acestui tip de familie care trebuie recunoscute şi care s-ar putea să reclame un ajutor profesional pentru rezolvarea lor, măcar din când în când.
Atunci când un copil intră în procesul adopţie, admitem sau nu, el mai are legături cu familia biologică chiar dacă este, să spunem, doar sugar. Există legătura genetică, psihologică şi emoţională cu familia biologică, şi asta chiar dacă copilul adoptat nu a ajuns să-i cunoască niciodată. De aceea e important să recunoaştem această legătură chiar în absenţa unui contact. Copilul adoptat are două familii – familia care l-a născut şi familia care l-a crescut – iar copiii adoptaţi ar putea să aibă dificultăţi în confruntarea cu faptul că au fost lăsaţi de familia lor biologică. Principala problemă este legată de controlul asupra trecutului lor, iar lipsa sau pierderea controlului în legătură cu familia de care sunt legaţi genetic şi biologic poate contribui la sentimentul abandonului, al separării şi pierderii, în momente critice ale dezvoltării lor şi de-a lungul întregii lor vieţi.
Ne place sau nu, procesul de adopţie este unul îndelungat şi excesiv de birocratic, cu mici diferenţe, în orice parte a lumii, primordială fiind asigurarea unui viitor cât mai potrivit pentru copilul adoptat.
În majoritatea cazurilor, iniţiativa adopţiei aparţine soţiilor, dar de cele mai multe ori soţii îmbrăţişează foarte curând ideea de a deveni părinţi adoptivi, iar în cazurile de infertilitate masculină, soţul care are probleme sugerează adopţia ca modalitate de reducere a sentimentului de vinovăţie asociat cu incapacitatea de a a avea copii.
Majoritatea familiilor care doresc să adopte au studii medii sau superioare, vârste medii de peste 38 de ani, sunt cupluri stabile cu o durată între 5 şi 20 de ani, locuiesc în zona urbană, un factor important în decizia de a adopta apare în majoritatea cazurilor după încercări repetate de a avea copii proprii, iar înaintarea în vârstă sau incapacităţile biologice scad şansele de a mai avea copii naturali.
Concret, conform unui studiu realizat în anul 2011, de UNICEF şi Oficiul Român pentru Adopţii, adoptatorii provin în cea mai mare parte din mediul urban (73,4%), sunt de etnie română (91,7%), de religie ortodoxă (73,4%), locuiesc la bloc (54,4%), în 3 sau mai multe camere (64,8%) şi nu au copii biologici (86,4%).
Un criteriu important în alegerea preferinţelor pentru copiii adoptabili îl reprezintă vârsta: în mod ideal, vârsta la care ar putea fi adoptat un copil este între 0 şi 3 ani, puţini fiind cei care sunt dispuşi să accepte copii mai mari. La această condiţie se adaugă încă două, cvasiunanime: să nu fie de etnie romă şi să fie sănătos, familiile temându-se în majoritate de potenţiale suferinţe genetice sau congenitale ale copiilor adoptabili.
Persoanele care adoptă copii, chiar dacă mai au sau nu proprii copii biologici se tem de faptul că alţi membri ai societăţii (colegii de la şcoală, profesorii, vecinii) tind să-l privească diferit pe copilul adoptat. Aceste reacţii contribuie la teama părinţilor de a
vorbi deschis despre adopţie, chiar şi cu copilul, chiar şi în cazul în care acesta a fost adoptat la o vârstă la care conştientizează că nu este copilul biologic al familiei. Există în continuare o rezistenţă evidentă din partea societăţii faţă de ideea de adopţie, perceptibilă mai ales în cazul copiilor greu adoptabili sau a familiilor care au deja copii biologici. Există părerea universal-valabilă că aceasta este una dintre principalele bariere în decizia unei persoane/familii de a adopta.
O altă barieră importantă în decizia de a adopta este însăşi procedura de adopţie, care poate fi descurajantă prin birocraţia şi, uneori, lipsa de transparenţă din sistem.
Aşa cum aminteam, în majoritatea cazurilor iniţiativa aparţine soţiilor, dar de cele mai multe ori soţii îmbrăţişează foarte curând ideea de a deveni părinţi adoptivi. Decizia este discutată şi cu familia extinsă sau prietenii, uneori cu duhovnicul, iar sprijinul moral al acestora este important în punerea în practică a deciziei de a adopta, mai ales în cazul cuplurilor care nu pot avea copii.
O altă concluzie este aceea că între imaginea „copilului ideal” şi cel pe care îl adoptă în cele din urmă pot exista diferenţe mari (ex. în privinţa vârstei), dar acest fapt nu pare a fi de natură să afecteze relaţia pe termen lung între copil şi părinţii adoptivi.
Pentru a determina punerea în practică a deciziei de adopţie, un rol important îl joacă existenţa/cunoaşterea unor exemple de persoane care au adoptat fără a întâmpina probleme deosebite, iar sursele de informare despre procesul de adopţie sunt variate – de la internet, până la accesarea serviciilor specializate din DGASPC-uri.
E foarte adevărat că cei mai mulţi părinţi adoptivi găsesc birocratice, greoaie şi lungi procedurile existente în cazul adopţiilor.
Conform statisticilor, marea majoritate a părinţilor adoptivi au adoptat un singur copil, în timp ce în jur de doar 5 % au adoptat 2 sau 3 copii, cunoscut fiind faptul că pentru copii – fraţi adoptabili este căutat procesul de adoptare a acestora împreună.
Deşi majoritatea familiilor adoptive nu-şi doresc să adopte un al doilea copil, în cazul în care, totuşi, ar decide altfel, criteriile care ar ghida alegerea sunt în mare măsură legate de copilul pe care l-au adoptat deja – un alt sex decât al copilului adoptat, sau vârsta apropiată.
Să mai adăugăm şi faptul că familiile adoptatoare menţionează câteva motive pentru care nu sunt adoptaţi copii din categoria celor greu adoptabili, printre care: presupusele probleme de sănătate ale copiilor adoptabili, teama de reacţiile celor din jur, incertitudini legate de copil şi de evoluţia viitoare a acestuia, lipsa de informaţii reale, ruşinea ori lipsa motivaţiei.
Dincolo de cifre, statistici, legislaţie sau studii seci de caz, problema copiilor instituţionalizaţi comportă aspecte extrem de sensibile, iar existenţa unei Zile naţionale pentru adopţie nu poate oferi cadrul unic pentru a dezbate şi a găsi soluţii mulţumitoare pentru soarta acestor copii, ci doar preocuparea reală, permanentă, a instituţiilor statului pentru soluţii solide, pe termen lung, în acest domeniu.
