Bucovina părintelui Adrian Făgețeanu
Satele, târgurile şi oraşele ṭării dorm tihnit între văile munṭilor şi luncile râurilor, pe platouri sau înălṭimi. La un moment dat, vine ceva care le înfioară şi le face să tresară, le zguduie, le frământă o vreme – până trece răul sau până se obişnuiesc cu el – şi apoi aṭipesc din nou, pentru un timp. Cam în acest fel le descriu, în Povestiri din ṭara românească, oameni care au aflat pe de o parte bucuria şi tihna locului, dar care au cunoscut şi relele vremurilor: năvala sovieticilor, colectivizarea forṭată, abuzurile conducătorilor, seceta… Aşa este viaṭa, cu bune şi rele, asemeni râului cu cele două maluri ale sale. Aşa sunt şi povestirile păstrate în Arhiva de istorie orală. Vi le oferim, înlănṭuite în câteva episoade care vă vor trezi, sperăm, interesul.
La 8 kilometri de Siret, la graniṭa cu Ucraina, se află satul Vicşani din comuna Muşeniṭa. În documentele medievale ale secolului al XV-lea este pomenit de câteva ori cu numele „Vicşineṭ, pe Suceavă”, iar mai târziu, cu un an înainte de a muri, Ştefan cel Mare îl dăruieşte ctitoriei sale Mănăstirea Putna.
În acest sat bucovinean vechi de peste 500 de ani a copilărit părintele Adrian Făgeṭeanu, născut în 1912 la Deleni, în Hotin. Fiu de preot, absolvent al Facultăṭii de Drept din Cernăuṭi, s-a călugărit în 1943 la Putna. Patru ani mai târziu şi-a încheiat studiile teologice la Suceava şi a plecat la Bucureşti pentru a studia filosofia. Atunci a devenit membru al mişcării culturale iniṭiată la Mănăstirea Antim, cunoscută cu numele „Rugul Aprins”. Ţinut în închisoare de autorităṭile comuniste timp de 12 ani, Adrian Făgeṭeanu a fost după eliberare preot în mai multe parohii, apoi în mănăstirile Viforâta, Surpatele şi Antim. Până la sfârşitul vieṭii sale pământeşti – încheiată în 2011 – părintele Făgeṭeanu a rămas marcat de educaṭia sa bucovineană, iubindu-şi „strămoşii, trecutul neamului şi legea şi credinţa”. O spune el însuşi, într-un interviu din anul 2000.
„Răpirea sabinelor” în Bucovina
„Am copilărit în comuna Vicşani, Suceava, despre care un profesor de istorie din Suceava a spus că e de origine deosebită de a altor comune dimprejur. Spune că un trib [de daci] nu a vrut să se supună romanilor şi romanii l-au urmărit, de lângă Maramureş până în lacurile de lângă Suceava. Acolo, prin iazuri, romanii s-au temut să-i mai urmărescă. […] Dar ei nu s-au retras, au rămas acolo aşteptând un an-doi [până când] au venit romanii şi au imitat gestul furtului sabinelor, au furat fetele din sat şi dimprejur; oamenii din împrejurimi i-au atacat, ei s-au apărat şi de atunci este un fel de vendetă între ei şi satele dimprejur. Adică, dacă intră un tânăr să joace o fată din Bosanci, ajunge la spital.
Până în ziua de astăzi?
Până în ziua de astăzi! Deci ei sunt foarte iuţi, foarte… [Satul] a făcut multe buclucuri şi stăpânilor austrieci. În satul unde am copilărit şi satul bunicilor [veneau] şi Ciprian Porumbescu şi istoricul Dimitrie Onciul, [Ermil] Pangrati şi arhimandritul de la Mănăstirea Sfântul Ioan de la Suceava, alţii care au fost închişi pentru că au luptat pentru unirea cu ţara.”
Un bucovinean frumos educat
„M-a educat mama în iubirea de neam, de lege, de strămoşi – eu cred că mama are un rol mai mare decât tata în educaţie. Şi m-am dus mai de timpuriu la şcoală ca alţi copii, pentru că copiii veniţi erau toţi mai mari ca mine. […] Am făcut pe urmă Liceul internat <Dimitrie Cantemir> unde un director pe care toţi elevii îl admiram ca pe un om deosebit, Leonida Bodnărescu, care aduna de prin satele din Bucovina pe toţi copiii orfani, pe toţi care nu au posibilităţi, şi-a înjghebat el un fel de internat şi cerşea de pe la directorii de fabrici bani ca să le facă uniforme, cărţi şi tot ce cheltuia cu noi. Nu lua de la părinţi. El ne-a făcut iarăşi o educaţie minunată. În fiecare zi lua câţiva elevi la el în casă şi îi învăţa, aşa, să ţie furculiţa, lingura, <aşa să stai la masă, aşa să mulţumeşti, aşa se serveşte>. Mai târziu ne-a învăţat să mergem la baluri, cum să cerem de la părinţi fata cu care mergem la bal, să fim atenţi să nu murdărim rochiţa ei de mătase, cum să facem [în diferite alte situaṭii]. Deci ne-a învăţat de la cum se mănâncă, până la cum să ne comportăm în viaţă. Peste tot avea inscripţii cu vorba: <Omule, să fii om!> Această educaţie, nu numai de la mama, ci şi de la acest director Leonida Bodnărescu din judeţul Storojineţ, pe toţi ne-a influenţat, ca să ne ne iubim strămoşii şi trecutul neamului şi legea şi credinţa.”
Războiul, refugiul…
„Mama îmi citea [când eram mic] un fel de piesă de teatru, convorbirea dintre Irod şi Ioan Botezătorul. Şi mama când îmi citea, eu am fost foarte impresionat – mama ştia că eu nu plâng, chiar dacă mă bate! – şi atunci am plâns, m-a impresionat foarte mult ce citea mama. Am căutat toată viaţa acestă piesă, nu am mai găsit-o. Nu ştiu de unde a luat-o mama. Tata era plecat pe front, mama născuse o fetiţă – doi ani şi jumătate mai mică ca mine -, începuse războiul ăsta mondial şi la noi în sat a venit o ceată de chirghizi, foarte crunţi. Cereau ceva [în limba lor], oamenii nu înţelegeau ce cer şi atunci trăgeau cu arma în ce apucau. Noi nu vroiam să ne opunem şi ne-au luat tot ce era în sat: cai, vaci, porci tot ce era, tot, tot!… La urmă au început să-şi bată joc [de noi], după ce s-au îmbătat, să dea foc la case, la garduri. Şi atuncea oamenii au început să se refugieze. Mama… îl văd pe un vecin, cu o căruţă mare, [văd] încărcaţi saci de porumb, de grâu, haine, tot ce avea în casă, de putea ea să mai reziste doi-trei ani, cât credea ea că mai ţine războiul. Şi pe soră-mea sigur că o ţinea în braţe, că era abia născută şi pe mine m-a dat în seamă unei fetiţe care a vrut şi ea să se refugieze cu mama. Trebuia să ne refugiem la 80 şi ceva de kilometri. Erau aşa de multe căruţe de refugiaţi că nu mai încăpeau pe drumul obişnuit. Mai mergeau, când ieşeau din sate, pe câmp, pe unde puteau, veneau alăturea, iar pe mine mă preocupa foarte mult de ce scârţia roata altfel când trecea peste un morman de prundiş. În Bucovina erau foarte bine întreţinute drumurile, mai bine decât în orice altă parte a ţării şi erau rezerve pe margine, de prundiş, şi ăştia care erau cu drumurile tot timpul luau cu o lopată sau cu o greblă ca să netezească, să nu fie nici o denivelare. Şi când m-am aplecat dinspre căruţă să văd cum trece roata peste [prundiş], probabil că un milimetru a trecut mai mult decât trebuie şi am ajuns sub căruţă şi a trecut roata pe aici… Vă închipuiţi harabaua, cu kilogramele [peste mine]!… Maţele au ieşit, mama a început să ţipe: <Moare copilul!> Ceilalţi oameni o acuzau că <de ce n-ai avut grijă de el?> Ea cum să aibă grijă şi de fetiţă şi de noi?! Şi atunci toţi au sfătuit-o să nu mai meargă cu căruţa zeci de kilometri şi să se oprească în primul sat şi să roage pe preoţi să facă rânduiala de duminică. Preotul era plecat şi el şi-atunci mama m-a dat la un bătrân care era cântăreţ din ăsta, fără şcoală, care cânta în strană. Erau oameni cinstiţi care i-au promis că vorbesc cu preotul. Mama i-a lăsat bani, i-a lăsat cămăşuţă curată, i-a lăsat şi adresa să-i spună unde sunt când se va întorce odată, să facă rânduielile [pentru mine] la cimitir. Bătrânul i-a spus babei să mă spele, să mă cureţe de murdărie, de sânge. Ea mi-a făcut baia şi el m-a aşezat pe o măsuţă, mi-a pus mâna rece, ştiţi, în spirală… m-a strâns sus, a început să-mi citească <Psaltirea> şi spune: <Babo, închide uşa!> <E închisă.> <Închide fereastra!> <E închisă şi fereastra.> <Cum e închisă dacă e curent?> <Unde vezi tu curent?> <Păi, nu vezi că lumânarea clipoceşte?>… Probabil cum m-a spălat, mi-a pus iarăşi în mişcare inima, nu ştiu… Când a văzut că am înviat, a ieşit cu ce i-a lăsat mama, adresa, la drum şi a început să strige: <Băi, care merge în direcţia…?> cutare. După un ceas-două, cineva a spus: <Eu! Dar ce ai?> <Măi, du-te la familia asta, uite adresa şi spune că copilul a înviat.> <Cum a înviat? Cum a înviat, măi, copilul?> <Măi, dă scrisoarea asta!…>
Deci, după o zi sau două ajunge scrisoarea la mama. Mama nu a mai putut să se întoarcă cu căruţa, a venit pe jos, pentru că erau atâţia refugiaţi, că nu puteai să vii în sens contrar. Şi sigur că m-a luat. Acolo nu erau căruţe, m-a pus pe un… [pat] de la spital – şi asta ţin minte, dacă mă credeţi, că m-a luat o doamnă înaltă, o doamnă înaltă, îmbrăcată în alb, înaltă până la cer, şi m-a dat huţa. Probabil era o asistentă din asta îmbrăcată în halat şi ea când mă legăna, că eu plângeam de durere, mie mi se părea că mă dă huţa. Ţin minte că erau brazi împrejurul spitalului – şi asta ţin minte.”
Ţăranul ajungea la exasperare
„În Galiţia s-a produs o revoltă împotriva evreilor şi toţi au fugit în Bucovina şi Moldova. Şi au venit în Moldova pentru că, moldovenii fiind blânzi, i-o primit şi le-o spus aşa: <Voi nu aveţi obligaţia să luptaţi pentru pământul ăsta… Bine aţi venit! Vă faceţi prăvălii, ce aveţi, fiecare ce ştie şi puteţi covieṭui cu noi aşa cum convieţuiţi şi cu alţii!> Ei ce au făcut?! Ai noştri au plecat pe front, au început şi voluntarii şi copiii şi toţi, din entuziasm pentru ţară, trebuiau să plece. Şi atunci le-au ocupat şi locul de învăţător şi de primar şi de notar şi de… şi de… Păsările, vitele, cerealele [luate] pe nimica toată le vindeau de şapte ori mai mult! Când s-au întors [ai noştri] de pe front şi nu au găsit nici cal, nici vacă, nici bou, nici găină, nici nimica cu ce să [se hrănească]… […]
Ai noştri s-au întâlnit pe front cu ardeleni, cu alţii din altă parte şi au întrebat: <Cum să facem să câştigăm şi noi un ban pentru familia noastră?> Şi au venit unii cu idei noi, să cultive pământul. Şi atunci evreii ce răspunseră? <Bade Arcade, matale ai cinci fălci…> – falca era mai mare decât un hectar – <deci dacă matale vrei, eu îţi propun şi cal şi vacă şi oaie şi tot ce vrei. Îţi aduc din Elveţia, că acolo nu a fost război şi au rasele cele mai bune… dar dacă îmi dai banii la toamnă eu îţi dau numai cu 5%; îmi dai la anul îţi dau cu 20%; dacă îmi dai peste trei ani, îţi dau cu 30-40% şi aşa mai departe, cu cât îmi dai mai târziu, cu atât creşte procentul.> Şi, nevoit şi puţin încurajat, [românul] s-a lăcomit <Apăi, adu-mi tauri, adu-mi şi cutare şi cutare şi cutare…> <Bine, semnează!> Venea cu doi martori şi semna cu el un contract. El, la toamnă, când venea cu cerealele la evreu, [acesta îi spunea]: <Nu am nevoie, nu am nevoie! Uite, hambarele mele sunt pline, magaziile sunt pline, nu am nevoie! Dacă le laşi cu 15 bani sau 11 bani bine, dacă nu pleacă cu ele.> Ăsta, după ce descărca, vedea că tot ce i-a pus în palmă nu ajungea nici măcar pentru procente, sincer vă spun! […] Deci, ţăranul… când îi lua şi grădina şi vaca şi tot, nu numai că plângea: <că uite, copiii nu au ce mânca!>, dar chiar ajungea la exasperare şi spunea <eu mă spânzur, eu nu mai trăiesc!> Eu, întrucât ţineam la vecini, am luat odată nişte pietre şi am aruncat în domnul Hamerling şi tata m-a bătut şi zice: <Măi, băiete, mă faci de ruşine! Eu sunt cineva aici, mă faci de ruşine. Tu ştii în cine ai dat? Ăsta e poporul lui Dumnezeu!…>”
[Interviu de Mariana Conovici, 2000]
