Povestiri din ṭara românească (II)

Cum a devenit Sinaia „Perla Carpaṭilor”

de Silvia Iliescu
de Silvia Iliescu

Satele, târgurile şi oraşele ṭării dorm tihnit între văile munṭilor şi luncile râurilor, pe platouri sau înălṭimi. La un moment dat, vine ceva care le înfioară şi le face să tresară, le zguduie, le frământă o vreme – până trece răul sau până se obişnuiesc cu el – şi apoi aṭipesc din nou, pentru un timp. Despre toate acestea sunt Povestirile, cu bune şi rele, aşa cum e viaṭa – un râu cu două maluri…

Ion Pascu s-a născut şi a trăit toată viaṭa în Sinaia. Din actele primăriei, care consemnează naşterile anului 1921, rezultă că băieṭelul meseriaşului Pascu a venit pe lume la câteva zile după copilul Principelui moştenitor Carol al României şi al principesei Elena, născut şi el tot în Sinaia. Ion Pascu şi Principele Mihai aveau să se întâlnească la şcoală, în clasa I. Ion Pascu provenea din familii de oieri şi meseriaşi veniṭi din Transilvania după construirea Castelului Peleş, la începutul secolului XX. A locuit în cartierul Furnica, a avut prieteni la castel, a cunoscut viaṭa interbelică a localităṭii devenită rapid oraşul protipendadei şi al „vilegiaturiştilor” de toate categoriile. Unii şi-au construit frumoase vile de vacanṭă, alṭii au închiriat, vară de vară, camere în casele localnicilor. Îşi aminteşte despre toate acestea, comparându-le mereu cu vremurile de astăzi.

Jocurile copiilor la Castelul Peleş

Hotel Palace, http://miscarea.net
Sinaia – Hotel Palace, http://miscarea.net

„Eu sunt mai mic decât regele Mihai cu patru zile sau aşa ceva…

Tot în octombrie 1921…

Da, amândoi suntem <scorpioni>… A învăṭat la şcoala primară de-aicea, <Carmen Sylva> – că şi acum îi spune tot la fel – îl aducea aghiotantul lui, îl aducea la şcoală, […] un an, şi pe urmă s-a înfiinṭat colegiul ăla al lui. El a avut o clasă a lui, formată din diverşi, din toate clasele [sociale], de la ṭăran şi până la prim ministru, copii bineînṭeles cu un nivel intelectual ridicat. Dar până atunci a făcut la noi, la şcoala primară din Sinaia. […] Vă închipuiṭi că noi, copiii, am făcut [coborâri în] Poiana Castelului… înainte era liberă! Eu, schiul l-am învăṭat în Poiana Castelului şi acolo m-am dat cu schiurile. Şi toată perioada interbelică n-a fost interzis, interdicṭia a început din ’40.

Se putea vizita şi castelul?

Cazinoul; http://miscarea.net
Cazinoul; http://miscarea.net

Cum să nu! Cu o autorizaṭie. Te duceai la arhitectul şef şi-ṭi dădea [permisiunea] şi vizitai, erai însoṭit permanent…

Se plătea intrarea?

Nu ştiu, că eu am fost coleg şi prieten cu băieṭii Soare care erau băieṭii castelanului. Şi vă închipuiṭi că am jucat şi biliard acolo, la etaj. […] Eram toată ziua acolo, […] păi, am fost şi în turnul castelului unde e ceasul! Până acolo am ajuns…”

Furnica vilelor şi Furnica muncitorilor

„Sinaia apare odată cu construcṭia Castelului Peleş în care toṭi, cum să zic, [protipendada] Bucureştiului şi-au făcut vile la Sinaia, împroprietăriṭi de Mănăstirea Sinaia. Şi odată cu ei au fost nişte necesităṭi [utilitare] şi mănăstirea a <racolat>, să spun aşa, din Braşov, din jos, de la Ploieşti sau Breaza sau Comarnic meseriaşi pe care i-a adus în Sinaia. Bunicul meu este fugit din Ardeal şi a venit cu 3000 de oi aici, în Sinaia, şi a fost numit economul de vite al Mănăstirii Sinaia… Avea şi el o stână aici, afară de celelalte stâni care erau ale animalelor – oi şi vaci – ale mănăstirii. Avea stâna din Colṭi. De altfel, aveṭi aici un tablou în care se vede Sinaia şi casa aia mică de sus, de pe râpă [era a bunicilor]… Ăstălalt e primul hotel din Sinaia, <Hotel Regal>, aşa îi spune şi acum. Şi aşa începe Sinaia, că înainte se numea Podul lui Neag, un sat aparṭinând Teşilei, fiindcă aia era comună, nu Sinaia… Sinaia era un cătun! […] Aşa au venit şi bunicii din partea cealaltă, că bunicul meu a fost cizmar – din partea mamei. Şi stătea mai sus, pe o stradă, îi zice Vânători, cartierul Furnica.

Corpul de Gardă; http://miscarea.net
Corpul de Gardă; http://miscarea.net

Cartierul Furnica… vedeṭi, toate vilele – să zicem <ştabii>, nu găsesc alt cuvânt – aparṭineau foştilor miniştri, bogătaşi, cu banca Marmorosch Blank şi aşa mai departe. Toată partea de la… cum aṭi urcat scările, de-acolo în jos era boierimea. În partea de sus a Furnicii erau muncitori, meseriaşi care au venit şi s-au stabilit în Sinaia. Toate lucrările care s-au făcut în Sinaia au fost făcute de Eforia Spitalelor Civile. Tata lui Gică Nistorescu a fost brigadier, conducătorul echipei care făcea străzi, canale şi aşa mai departe, poteci; de jur împrejurul Sinaiei sunt o grămadă de poteci care au fost vizitate de toată lumea. Din… cât să spun eu? din ’40 n-a mai făcut nimeni nimic! Toate sunt în părăsire! Înainte, cucoanele se duceau cu umbreluṭa şi cu pantofi cu tocul înalt pe aleile acestea, alei în munte, cu acces în diverse puncte…  Iar acu’ nu te duci, că te mănâncă ursul!”

Prăvăliile de pe bulevard

Dar jos, în centru, cum era înainte de război? Erau cofetării, erau magazine?

Categoric! Bulevardul, afară de vilele respective… cam din dreptul pieṭei oraşului e o stradă care coboară [de la] Primăria oraşului Sinaia, coboară. De-acolo, în sus, erau magazine. Şi pe lângă partea de sus, cum e <Hotelul Palace>, pe partea asta erau magazine, <Suchard> şi aşa mai departe, cofetării, coaforul celebru <Ionică>. A fost un individ care avea [frizerie]… În fiecare vară el venea, în jur de sfârşitul lui mai-iunie, venea şi deschidea prăvălia. Şi tot coconetul şi toată lumea se ducea şi se coafa şi se tundea la Ionică. Ţinea [deschis] până în septembrie, în jur de 15 sau 1 octombrie, depinde cum era şi vremea.

Era o activitate sezonieră…

Da, o activitate sezonieră, afară de meseriaşii care erau permanenṭi, printre care, […] a fost [un] tinichigiu, a venit ca tinichigiu la Sinaia, pentru reparaṭii la diverşi, pentru că în fiecare primăvară se făceau reparaṭii la toate vilele. [Erau] spoite, zugrăvite; de s-a dărâmat tencuiala o tencuia, ziduri reparate. Sinaia de-aia a şi fost numită Perla Carpaṭilor, pentru că era extrem de curată, nu existau găuri şi gropi pe drumuri, erau pavate cu trotuare… nu cu asfalt sau, ci cu trotuare de pietriş alb de carieră, calcar.”

Bucuriile sinaienilor

„Parcul este proprietatea lui Ghica. În locul Cazinoului actual care e construit în ‘912 sau aşa ceva, a fost casa lui Gica, palatul lui Ghica. El a avut aici o casă foarte mare, iar teritoriul respectiv a fost moşia lui Ghica, pe care a donat-o oraşului Sinaia şi a făcut acest parc, [împreună] cu Eforia Spitalelor Civile – nu primăria, că primăria era păduchioasă, ca şi acum! De unde să scoată bani? N-avea! Pe când Eforia Spitalelor Civile – nu ştiu dacă ştiṭi ce e asta, era administraṭia averilor secularizate de pe vremea lui Cuza, a tuturor mănăstirilor din ṭară. Deci, avea o sursă de venit foarte mare. Şi cu aceşti bani a făcut staṭiunea asta în jurul Castelului Peleş, pentru familia regală. Că pe vremea aia, să ştiṭi că regele se plimba şi prin Sinaia.

L-aṭi văzut vreodată?

Ne întâlneam… pe vremea lui Ferdinand, eu l-am apucat şi pe Ferdinand, eram copil bineînṭeles, aveam câṭiva ani. Cu schimbări de gardă… aicea, una din bucuriile sinaienilor: se duceau la mănăstire, se încheia slujba şi pe urmă se duceau la castel, că era schimbarea gărzii… Şi pentru noi era o distracṭie, o manifestare neobişnuită! Şi lumea se ducea, se plimba pe aleile castelului, că nu era ca acum, oprit să nu intri pe colo şi pe dincolo şi mergeam peste tot. Singurul loc unde nu prea era acces era la [Castelul] Foişor, vechea construcṭie care a ars în ‘930, era o construcṭie de lemn şi unde era iniṭial <cuibul> reginei Elisabeta şi ulterior al reginei Maria şi al familiei regale. Nu prea stăteau ei în Peleş, să ştiṭi, nu era locuit. Numai în ocazii extraordinare când veneau capete încoronate.

Ce alte distracṭii care mai erau?

Muzica… [Apoi], Batalionul 1 vânători de munte a fost înfiinṭat de Carol I pentru paza castelului şi a fost unul din <motoarele> pentru diverse organizări sportive, în perioada de iarnă mai ales. De altfel şi construcṭia pârtiei de bob care a fost făcută de un arhitect, Reich se numea, în Sinaia, a fost tot pentru asta, fiindcă era una dintre marile distracṭii ale orăşenilor, nu a noastră numai, ci [a celor] din toată ṭara: veneau să vadă concursurile de bob la Sinaia. Şi, natural, cu negustoriile respective, cu ṭuică fiartă şi vin fiert şi cu cârnaṭi, cum se vede prin alte părṭi, aşa era şi la Sinaia atunci. Sinaia era extrem de elegantă şi curată, ceea ce la ora actuală nu-mi permit să spun… fiindcă orişicine se duce în Sinaia la ora actuală, vede.

Dar Cazinoul cum arăta?

Cazinoul a fost construit în ‘912. […] A fost deschis şi eu am apucat toată perioada în care a fost deschis permanent, şi iarna şi vara era deschis şi aicea era un pelerinaj, toată lumea venea să joace la Cazino. Şi la unchiul meu aicea… – casa de dincolo a fost a unchiului meu – şi avea o chiriaşă care a fost soṭia lui Blank, un mare bancher care avea şi o bancă în România şi care a divorṭat – sau ea, nu ştiu – şi aveau un băieṭel şi avea o rentă de la acest bancher de 700 mii de lei. În perioada aia, vă închipuiṭi, asta este [în anul] ‘34-’35! Şi când primea banii cumpăra tot ce trebuie şi îşi plătea datoriile şi pe urmă se ducea la Cazino. Venea după trei-patru zile şi începea să strige că pierduse banii! Cazinoul a fost o fabrică de înghiṭit bani, nu de dat câştiguri la toată lumea, e şi normal, ca peste tot, nu numai la noi. […] Vă închipuiṭi că acolo nu se intra decât cu costum, cu cravată, nu intrai cu bocanci şi cu pantaloni scurṭi. Cea mai <slabă> ṭinută [acceptată] era costum negru, cu cravată, cu cămaşă albă. Iar de obicei se îmbrăca în smoking sau în frac.”

Restaurante „cu separeu” şi alimentare

„Erau magazine peste tot, restaurante, şi aici pe Furnica erau trei-patru restaurante cu separeuri, ştiṭi, care separau pe cei care se duceau să bea o ṭuică de ăia care vroiau să ia masa şi erau mai gomoşi. Naşul meu a fost la Restaurantul <Europa>, era celebru pe vremea aceea. Construcṭia există şi acuma, e un magazin de mâna a doua… S-ar putea ca ei să continuie şi să facă ceva, că văd că tot lucrează.

El era proprietarul restaurantului?

Sigur că da! El avea vie la Valea Călugărească şi aducea vin de-acolo şi produse, diverse lucruri… şi avea separeu. Cei care veneau pentru o bere sau o ṭuică stăteau într-o parte, iar dincolo erau oamenii care, bine îmbrăcaṭi, ca lumea, luau masa. Dincolo era alimentară, casa aceea care nu este nici azi tencuită, a fost a unui negustor pe nume Verbancu şi în care găseai tot ce vrei, tot ce-ṭi dorea inima aveai acolo, în magazinul ăla.

De unde îşi luau proviziile?

Aveau sursele lor, în general din jos, Ploieşti, Valea Călugărească spre Buzău, că acolo era porṭiunea mai bogată… […] Eu, de exemplu, dacă mă duceam la restaurant aicea să-mi facă o omletă, să spunem, mă costa 20 de lei şi la cabană mă costa 15. Era mai ieftin, cu toate că cărai [proviziile] cu spinarea sau cu măgari sau cu căruṭa, după posibilităṭi – era mai ieftin acolo decât aici. Or, acolo, la noi, în Sinaia, e un fel de jecmăneală, au ajuns la ora actuală roşiile 18 lei!

Şi de la alimentara ce puteaṭi să luaṭi?

Zahăr, caşcaval, costiṭă, pulpe de porc afumate, în general material care rezista în timp, nu se altera. Măcelării erau vreo patru-cinci aici, pe Furnica – ceea ce nu mai există la ora actuală. Brutăria, aveam o brutărie la Strassman, nu mai e, acum a cmpărat fiecare pe bucăṭi… Casa era construită pe cuptoare, că iarna n-avea nevoie să se încălzească, că erau cuptoarele care radiau.

Pe Furnica închiria toată lumea

gara sinaia si hotel palasExista sistemul acesta de a primi în gazdă, vara?

Cum să nu, toṭi care aveau o casă pe Furnica închiriau. În perioada de vară, două luni, câte erau, trei, închiria toată lumea! Şi părinṭii mei au închiriat permanent. Se retrăgeau într-o cameră – că noi avem aici cinci camere – se retrăgeau într-o cameră cu tot neamul, adică tata, mama şi cu [subsemnatul] şi restul închiria. Noi am avut ani de zile o familie care se numeşte Gelber, evrei. […] Asta rotunjea foarte bine venitul familiei respective, vă închipuiṭi că preṭurile… erau ca un fel de ghid preṭurile de le hoteluri. Sigur, poate erau chiar pe jumate din preṭurile respective, era la bună învoială sau cum vreṭi să-i spuneṭi.

Deci se poate spune că Sinaia era un oraş prosper în care şi locuitorii o duceau bine…

Foarte bine! Îşi permiteau să se ducă la restaurant, nu ca acum când nu îndrăzneşti să te duci la un resaurant, că n-ai milioane ca să… […] Eu însumi, eram un prăpădit de salariat la început, la leafă şi la avans [mă duceam la restaurant]… Era un restaurant aici, cu terasă, <Bucegi> – nu ăsta care-i acuma, a fost altul înainte, – şi ne duceam, [luam] două fripturi, o sticlă de vin pe care de-abia o beam, că nici eu nu-s mare băutor, nici soṭia, ea bea un pahar de vin, eu beam două şi de cele mai multe ori rămânea acolo. Nu ne costa mai mult de 25 de lei! Da’ acu’…”

[Interviu de Silvia Iliescu, 2002]