Povestiri din ṭara românească (VII)

Curcanii lui Nicolae Dima

de Silvia Iliescu
de Silvia Iliescu

Satele, târgurile şi oraşele ṭării dorm tihnit între văile munṭilor şi luncile râurilor, pe platouri sau înălṭimi. La un moment dat, vine ceva care le înfioară şi le face să tresară, le zguduie, le frământă o vreme – până trece răul sau până se obişnuiesc cu el – şi apoi aṭipesc din nou, pentru un timp. Despre toate acestea sunt Povestirile, cu bune şi rele, aşa cum e viaṭa – un râu cu două maluri…

Într-o zi de septembrie a anului 1878 principele Carol I  s-a dus la Mitreni-Fundeni, plasa Olteniṭa, pentru a împroprietări în acea zonă 800 de ṭărani, pe baza Legii rurale din 1864 a lui Mihail Kogălniceanu. Astfel a luat naştere un nou sat. L-au numit „Curcani” după numele vitejilor dorobanți ai armatei noastre – purtătorii unor căciuli cu pene de curcan -, care îşi făcuseră datoria în Războiul de Independenṭă. Locul era bun pentru grădinărit – era lângă vărsarea râului Luica în Argeş – şi se afla pe drumul care lega Olteniṭa de Bucureşti. Acolo şi-a petrecut copilăria, în generoasa gospodărie a bunicii, profesorul, scriitorul şi jurnalistul Nicolae Dima. Mai târziu avea să-şi petreacă cea mai mare parte din viaṭă în Statele Unite ale Americii, fără a uita însă vreodată de Curcanii din Călăraşi.

Grădina ne oferea tot ce aveam nevoie

„Tata a fost sergent şi a fost decorat în Primul Război Mondial. N-a avut decât o şcoală profesională şi aceea neterminată pentru că i-a murit tatăl, deci bunicul meu, i-a murit când avea 7 ani şi bunica n-a avut posibilităṭi ca să-l întreṭină mai departe. Şi a făcut secṭia de tâmplărie şi sculptură a Şcolii de Arte şi Meserii şi a ajuns un tâmplar şi un sculptor de tâmplărie foarte-foarte apreciat. […] Mama a avut patru clase primare, de la ṭară, însă cu veleităṭi intelectuale; toată viaṭa i-a păcut să citească şi crescând opt copii cu fiecare dintre ei a făcut liceul, cumva. Şi a ajuns să fie o femeie cultivată şi ambiṭioasă.

car cu boiAm fost opt copii care am ajuns la maturitate, dar am trăit timpuri foarte grele în tinereṭe, în copilărie, pentru că pe de o parte a venit ocupaṭia sovietică din 1944, noi eram mulṭi, ne mutasem de la ṭară la Bucureşti, condiṭii precare. Şi după aceea a intervenit foametea din ’46-’47 de care puṭini îşi aduc aminte, în care unii oameni au murit de foame, mai ales în Moldova. În acea perioadă eu terminasem şcoala primară, aveam patru clase, deci 11 ani, şi m-au retras de la şcoală şi m-au trimis la bunica, la Curcani, unde am stat un an de zile şi unde am ajutat-o oarecum pe bunica, dar în principiu n-am făcut nimic, pentru că am refuzat să mă duc la şcoală, nu-mi plăcea să învăṭ şi nu-mi păcea nici drumul până la şcoală, nu-mi plăceau nici colegii. Şi i-am spus lui mam’ mare că, <Uite, mi s-au furat cărṭile şi eu nu mai mă duc!> Şi mam’ mare m-a crezut: <A!>, zice, <ṭi-au furat cărṭile? Nu te mai duce, mamă!> Şi pe urmă, în primăvară, mi-am <găsit> cărṭile, că le ascunsesem. Mi-am adus aminte că le aveam ascunse acolo, pentru că uitasem de ele.

A fost un an cu totul deosebit pentru mine, pentru că, practic, eu am trăit bine acolo, grădina aia de aproape un hectar ne oferea tot ce aveam nevoie şi natura era frumoasă. Argeşul… înotam toată ziua în timpul verii, erau câteva insule, erau oaze de verdeaṭă, păsări, animale. Adică practic acolo, cumva, am deschis ochii.  […] Aceasta a fost prima etapă din viaṭa mea. […] Mă duceam în fiecare vară, toate verile le petreceam acolo, până pe la vreo 14-15 ani când de acuma mă duceam la ştrand, la Obor şi am descoperit fetele. Şi de-atunci nu mi-a mai plăcut la ṭară!… Mă duceam, dar mă duceam pentru că trebuia să mă duc şi stăteam două-trei săptămâni, nu mai stăteam trei luni de vacanṭă.”

Mulṭi au fugit, mulṭi au fost bătuṭi

Descrieṭi în cartea dumneavoastră [Călătorie spre libertate] procesul acesta de descompunere a satelor, colectivizarea, cotele. Îl ştiṭi în mod direct…

O, dar ştiu în mod direct! De ce, pentru că am păstrat legătura tot timpul, adică noi dădeam grădina aceea în arendă şi din când în când – şi destul de des! – ne duceam, mai luam nişte alimente, cartofi, mai aduceam câte ceva, ori aveam grijă de bunica pentru că era foarte în vârstă de-acuma şi ştiam, cunoşteam vecinii, ştiam ce se întâmplă. Şi într-adevăr a fost un dezastru!

Când s-a făcut acolo colectivizarea?

soldatPrin anii ’50… deci pe la început […] şi pe urmă a terminat-o Ceauşescu mai târziu. Dar la început a fost dură, erau cote obligatorii, erau oameni care munceau de dimineaṭa până noaptea ca să-şi plătească cotele. Cotele erau puse de aşa manieră ca să nu le poṭi plăti, ca să intri în gospodărie [agricolă de stat]. Şi oamenii sufereau foarte mult! […] Preotul a fost omorât, preotul satului! A fost considerat şi reacṭionar şi burghez. Mai târziu un locotenent de Securitate, ṭigan, care nu era de departe de noi, era pe aceeaşi stradă, să spun aşa, s-a lăudat când era beat cum a scăpat el de reacṭionarul popa… uite nu-mi aduc aminte, în carte cred că i-am spus numele, dar de atunci am uitat. Şi spunea că l-au dus la Argeş şi l-au încecat. Se lăuda cu acest lucru… Şi alṭi săteni care erau mai ridicaṭi.. pentru că, privind acum retrospectiv, retroactiv şi gândindu-ne la ce se întâmplă în lume, când chiar în ziua de astăzi sunt oameni care au câte o sută de hectare, în comuna Curcani cel mai mult aveau doi-trei ṭărani, de 40-50 de pogoane, nu hectare! Şi tot ce era peste 20 de pogoane îi considera <mijlocaşi>, iar mai mult decât atât – nu ştiu care era limita – erau consideraṭi <chiaburi>. Mulṭi au fugit din sat, mulṭi au fost bătuṭi, unii au fost arestaṭi – eu cunosc trei cazuri numai, între care, spun, acest preot.

Pe urmă mai era un individ mai bogat decât alṭii, se numea Nachiu şi a fugit din sat, a fugit şi n-a mai ştiut nimeni ani de zile, că i-a fost frică să nu i se întâmple şi lui la fel. Iar unui vecin care era tânăr la vremea respectivă – mie mi se părea mai în vârstă, avea 21 de ani -… avea 20 de pogoane de pământ şi un loc de casă lângă casa părintească, tatăl lui murise. Persoana se numeşte Petre Mănescu, mai are copii în sat în aceeaşi casă, că i-am vizitat acum câṭiva ani. Şi i-au adăugat acel loc de casă de lângă casa lui, pe care nu era nimica, şi l-au trecut la categoria <chiaburi>, pentru că cel care se ocupa de colectivizarea satului avea ură pe el şi [vroia] să-l distrugă. Şi l-a pus la cote, l-a pus la munci, o dată l-a şi băut, mi-a spus el. L-a bătut pentru că a îndrăznit să treacă cu căruṭa peste miriştea unde ei treierau grâul. Deci… a fost persecuṭie mare! Şi alt vecin, iar mi-aduc aminte, a intrat… avea opt pogoane, n-avea mult şi a intrat în Gospodărie [Agricolă de Stat] după ce i s-a promis că el va rămâne să-şi conducă caii şi căruṭa, să lucreze cu caii şi căruṭa lui  – omul era ataşat de cai! Pentru un ṭăran căruṭa, caii, plugul, erau totul, erau viaṭa lui. Şi după aceea am aflat că pe mulṭi i-au atras în felul ăsta: <Rămâneṭi şi voi sunteṭi proprietarii cailor şi căruṭelor>. Îi aduceau acasă, îi hrăneau, dar cu ei munceau şi erau practic cu pământul la colectiv…”

[Interviu de Silvia Iliescu, 2014]