La celebrarea a 400 de ani de la naşterea (1599) lui Francesco Borromini, iscusit plăsmuitor al arhitecturii baroce din cetatea eternă, Roma, mai tânărul său coleg de breaslă, născut în secolul XX, Mario Botta, l-a onorat cu un nepreţuit dar, reconstruind, peste veacuri, la dimensiuni reale, faimoasa operă a lui Borromini, biserica San Carlo alle Quattro Fontane din Roma, care i-a adus recunoaşterea, în prima jumătate a secolului al XVII-lea. Opera omagială a lui Botta, de la finele secolului al XX-lea, are 33 de metri înălţime şi 90 de tone, alcătuită fiind din 35.000 de plăci de lemn, o invenţie îndrăzneaţă, ce se doreşte a fi un gest al memoriei. O diferenţă esenţială dintre biserica-model şi cea omagială este aceea că ultima prezintă doar o secţiune transversală, nu un întreg, fiind separată de contextul urban, situată pe o platformă pe lacul Lugano, înconjurată de munţi, de acele forme de relief pe care Borromini, născut în Elveţia, le admirase în copilărie. Modelul omagial nu a păstrat nici faţada, nici capelele laterale, fiind doar o reprezentare ce te poartă în lumea imaginarului, cu a sa geometrie întreruptă ce obligă la o interpretare subiectivă. Mario Botta, cu modelul său provocator, a realizat o transpunere modernă a unei capodopere a artei baroce, amintind de San Carlino, cum mai este numită biserica din Roma, în contextul şi pe teritoriul unde Borromini şi-a petrecut primii ani ai vieţii.
Biserica subterană din localitatea franceză Aubeterre-sur-Dronne, dedicată Sfântului Ioan, se înscrie într-un dreptunghi de 27 de metri lungime şi 16 lăţime şi este considerată una dintre cele mai mari de acest fel din Europa. Construcţia-monolit primară a fost amplificată în cursul secolului al VIII-lea, iar în secolul al XII-lea, vicontele de Aubeterre a mărit din nou edificiul, la întoarcerea sa dintr-o cruciadă, pentru a adăposti aici relicve, iar instalarea unei comunităţi de călugări benedictini aici a marcat începutul lucrărilor ce au dus la actuala configuraţie. Devenită popas pentru pelerinii aflaţi în drum spre Santiago de Compostela, biserica rupestră din Aubeterre găzduieşte un ansamblu unic cuprinzând un impozant relicvariu de piatră, de şase metri înălţime, giuvaier al artei romanice, inspirat de la Sfântul Mormânt de la Ierusalim, aşa cum fusese el descris de primii cruciaţi.
În apropiere de Gerês, Vieira do Minho, o sobră şi modestă capelă portugheză închinată Fecioarei, Capela da Nossa Senhora da Lapa, domină semeaţă culmea muntelui Penamourinho, ascunsă într-o grotă. După cum spune tradiţia, la începutul secolului al XIX-lea, o copilă din zonă a găsit în această grotă o imagine a Sfintei Fecioare, apariţia fiind interpretată ca un semn că trebuia ridicat aici un loc de închinare. Grota a fost folosită drept altar şi a fost creat un spaţiu de rugăciune pentru credincioşi, mai ales pentru cei sosiţi la festivitatea anuală de la începutul lunii iulie. Apărată de al său enorm acoperiş de stâncă, rudimentara capelă ce pare suspendată, aproape de neatins, în care se intră printr-o uşă impunătoare, păstrează o serie de inscripţii gravate în piatră, ca mărturie a istoriei sale.
Apreciată drept una dintre cele mai frumoase biserici din Grecia, Panagia Kakaviotissa, situată pe insula Lemnos, în nordul Mării Egee, îşi revendică numele de la muntele Kakavos, pe care a fost construită pe la 1416. Ridicată în interiorul unei peşteri, apărată de pereţii acesteia, într-un loc greu accesibil, în mijlocul unor stânci, la o altitudine de 260 de metri, acest lăcaş sfânt are o particularitate unică: nu are acoperiş, interiorul fiind inundat de lumina soarelui mediteranean, care încălzeşte cu razele lui binevoitoare zidurile albe şi icoanele ce le împodobesc. Ea aparţine Lavrei Megisti, din anul 1305, când s-au stabilit aici călugări care au reuşit să scape de invazia turcească a insulei Agios Efstratiosde, devenind apoi un bun adăpost pentru monahi şi pentru pustnici. Această bijuterie arhitectonică oferă o privelişte magnifică asupra mării şi a munţilor din jur, aici oficiindu-se o Liturghie specială în fiecare an, a treia zi de Paşte.
Mica biserică din piatră a Sfintei Teodora din Vasta, Peloponez, datând din secolul al XII-lea, a fost binecuvântată cu miracolul apariţiei a 17 copaci, nimeni nu ştie în ce fel crescuţi, pe al său acoperiş. Cei mai mulţi au peste treizeci de metri înălţime, iar unii, peste un metru în diametru. Istoria locului spune că Teodora, hotărâtă să îşi apere satul de invadatori, s-a deghizat în soldat, pentru a putea lupta. Ea nu a supravieţuit, dar înainte de a muri s-a rugat ca trupul ei să devină biserică, sângele ei să devină râu, iar părul ei să se transforme în copaci. Impresionaţi de vitejia ei şi de moartea prematură, pe locul în care trupul i s-a stins sătenii au ridicat o biserică, pe sub care trece un râu, iar deasupra ei au crescut copaci. Specialiştii nu au putut explica acest fenomen, biserica fiind menţionată în Cartea Recordurilor ca miracol. Şi mai există o minune aici – izvorul rece ca gheaţa, de pe vârful muntelui Tetrazion, despre care se spune că ar fi fost apa în care zeul Apollo obişnuia să se răcorească.
Construită în jurul anului 1352 şi abandonată spre sfârşitul deceniului al şaselea al secolului XX, mica biserică cu hramul Sfântului Gheorghe din Lukova, Cehia, multă vreme părăsită de enoriaşi, este de ceva timp ocupată de „fantome”, care i-au adus şi un nou nume – Biserica fantomelor din Lukova. Legendele locului spun că, în 1968, în timpul unei ceremonii funerare, s-a prăbuşit o parte din acoperiş, iar acest incident a fost văzut ca un semn de primejdie. Istoria s-a răspândit cu repeziciune în zonă şi, în scurt timp, biserica a fost considerată blestemată, a fost baricadată şi slujbele s-au ţinut afară. Închisă şi abandonată, abia în 2014 a fost readusă la viaţă de un tânăr artist, Jakuv Hadrava, care a transformat spaţiul cu un proiect inedit. Hadrava a conceput o lucrare cu nouă fantome de ipsos, în mărime naturală, înveşmântate în pânză albă, plasate la întâmplare în spaţiul de rugăciune, ca şi cum ar participa la o slujbă perpetuă. Intenţia lui Hadrava a fost de a aduce un omagiu germanilor sudeţi care au trăit în Lukova înainte de cel de-al Doilea Război Mondial; ei se rugau aici în fiecare duminică, la începutul secolului XX, dar au fost expulzaţi după război. Curios este că interesul reînnoit al enoriaşilor şi al turiştilor pentru acest loc nu a fost generat de comemorarea celor care s-au rugat între aceste ziduri, în vreme de război, ci de aspectul straniu al siluetelor albe instalate şi rămase aici de veghe.
În hăţişurile pădurilor dense din insula indoneziană Java, dominând copacii din jur, se înalţă un edificiu abandonat, în ruină, în forma unei găini uriaşe, cu ciocul deschis. Denumită Gereja Ayam (Biserica-găină) de către localnici, această clădire bizară atrage anual nenumăraţi vizitatori, iar povestea ei este la fel de bizară ca structura însăşi. La sfârşitul anilor ’80, un localnic, Daniel Alamsjah, a susţinut că a primit un mesaj divin, care îi cerea să construiască o casă de rugăciune sub forma unui porumbel. Bărbatul a ales un deal, nu departe de Magelang, oraşul natal al soţiei sale, ca loc al proiectului său insolit. Împreună cu alţi 30 de localnici, el a început construcţia în anii ’90, în ideea de a primi credincioşi din toate religiile. Aşadar, mulţi creştini, musulmani şi budişti s-au adunat sub acoperişul straniului edificiu. Lăcaşul şi-a închis porţile în anul 2000, din cauza costurilor prea mari de construcţie, rămânând neterminat, dar continuă şi aşa să îi fascineze pe cei ce răzbat până la el. Această fantezistă clădire, considerată de proiectantul ei o casă de rugăciune, a căpătat diverse denumiri: Biserica-Pui, Biserica-Pasăre, Biserica-Porumbel sau Dealul Guguştiucului.
(Cristina Zaharia)
