Manole Filitti a fost coborâtor dintr-o familie veche, boierească, originară din Epir şi atestată documentar încă din secolul al XVII-lea. Mulṭi dintre strămoşii săi au fost oameni învăṭaṭi: Dositei, episcop de Buzău; Silvestru şi Constantin, doctori faimoşi în Bucureştiul primei jumătăṭi a secolului al XIX-lea; un bunic aghiotant al domnitorului Alexandru Ioan Cuza şi apoi al principelui Carol. Familia Filitti avea case frumoase pe Kiseleff, pe Calea Victoriei şi frecventa saloane la fel de ilustre. Manole a primit o educaṭie deosebită, făcută în spiritul disciplinei, care ce l-a ajutat, se pare, să treacă prin anii dictaturii proletariatului. Tatăl său, istoricul Ioan C. Filitti, era specialist în heraldică şi genealogie, era pasionat în cercetările sale de perioada modernizării Principatelor, iar în primele două decenii ale secolului al XIX-lea avusese acces la Arhivele Vaticanului din care publicase două volume de documente. Pe linie maternă, Manole Filitti descindea din familia Ghica, iar celebra scriitoare Dora d’Istria (Elena Ghica) era mătuşa lui. Pentru că era înzestrat cu calităṭi deosebite stimulate de o educaṭie aleasă, Manole Filitti avea să devină – după încheierea studiilor de drept şi economie – director al fabricii de uleiuri Phoenix, la numai 32 de ani. Acesta este, pe scurt, portretul unui om din vechea elită pe care comuniştii s-au luptat cu îndârjire să o distrugă. Anii de închisoare politică şi vicisitudinile traiului în republica populară sau socialistă nu i-au şters însă amintirea copilăriei petrecută într-o lume cu prinṭi, prinṭese şi boieri…
„Vreau să încep prin a vă spune că a vorbi despre amintirile mele cu tatăl meu nu este treabă prea simplă. Am ajuns la o vârstă foarte înaintată, adică la 84 de ani şi tatăl meu a murit în 1945. S-au scurs, deci, de atunci, exact 50 de ani, fapt pentru care el, ca istoric, ca genealogist, ca academician, a fost comemorat şi va fi comemorat în continuare. Eu socotesc că am încă multe amintiri legate de tatăl meu – poate că nu sunt direct ale mele – şi din această perioadă, de după moartea lui, de 50 de ani de zile, în care aceste amintiri au fost răscolite în sufletul şi în mintea mea de o serie întreagă de împrejurări, pentru că dacă pot face o oarecare socoteală, eu n-am trăit foarte mult în preajma tatălui meu.
Când eram eu mititel, copil, tatăl meu era pe front sau era plecat în diferite misiuni şi atuncea… mama mea era la ţară, unde apăra nişte bunuri ale noastre care erau în Iaşi, şi eu împreună cu fraţii mei – aveam o soră mai mare şi un frate mai mic – am locuit câţiva ani într-unul dintre imobilele anexe ale Palatului Cantacuzino. Şi acolo am făcut şi o şcoală, pentru că la Cantacuzino, tanti Caterine, cum îi spuneam noi, naşa mea, a organizat nişte cursuri la care toţi copiii ăştia adăpostiţi de ea, erau copiii Floresci, erau copiii Cantacuzino, erau copiii Greceanu, cu care am rămas prieten şi acuma… Deci tatăl meu nu era! Şi eram acolo cu teta noastră, care se ocupa de noi şi de sănătatea noastră.
Şi din acel moment am două amintiri despre tatăl meu, foarte clare. Una, când el s-a întors dintr-o permisie. Noi eram chinuiţi în fiecare dimineaţă, ni se dădea să mâncăm griş cu lapte, zis griş cu lapte, dar era mai mult griş cu apă şi erau întodeauna nişte cocoloaşe. Şi le înghiţeam greu şi era o suferinţă cumplită! Ei, apariţia asta a tatălui meu [care] a spus: <Gata! Luaţi grişul cu lapte…> ne-a scutit de a mânca acel griş cu lapte şi asta a rămas în amintirea mea o mare victorie, o mare sărbătoare! Alta, tot de atunci, din perioada aia, când tatăl meu, venind acasă, m-a găsit cu nişte fluturi şi înecându-i într-un canal… asta mă învăţase să fac Ionel Ghica, faimosul aviator de mai târziu, care era un diavol şi ne punea, pe copiii ăştia mai mici, îi învăţa tot felul de drăcii. El fuma şi [ne spunea]: <Să nu spui că m-ai văzut fumând, că o păţeşti!> şi aşa mai departe… Şi tata mi-a spus: <Aşa ceva să nu te mai prind că faci! Tu nu te gândeşti…?!>, mă rog, lecţia de cuviinţă. Au trecut câteva zile, tata m-a găsit din nou asupra faptului şi zice: <Vino sus!> şi m-a luat şi mi-a tras o bătaie pe care iată… – era să zic după 100 de ani! – încă mi-o amintesc.
În continuare, lucrurile s-au întors în aşa fel… am avut câţiva ani când am locuit cu toţii, s-a întors şi mama mea de la Iaşi şi am locuit cu toţii într-o foarte frumoasă vilă la Şosea. Asta era vilă Ghiculească şi locuiam acolo, era tata, era mama, adică era o viaţă normală. Asta a durat numai câţiva ani. Totuşi acolo era frumos, cu toată vila şi cu o grădină frumoasă… Tatăl meu era un şoarece de bibliotecă şi petrecea mai tot timpul citind şi scriind şi aşa mai departe şi nu se ocupa prea mult de noi. Dar, iarăşi am o amintire foarte pregnantă, că de Crăciun se făceau pomi, cei mai frumoşi pomi îi făceau Grecenii, familia Greceanu, care locuiau unde este acuma Poliţia Sectorului 6, pe strada Paul Greceanu… Pomi înalţi, mă rog! Şi la noi acasă, iarăşi, în unul din anii ăştia de care vreau să vă vorbesc, pomul era total lipsit de jucării! Nu era nimic pe el! Consternare, ne uitam unii la alţii ce se-ntâmplă şi, la un moment dat, un zgomot teribil [se aude] şi se prăvale pe scara care venea de la etaj, la picioarele noastre, un sac mare! Vă închipuiţi ce a fost pe noi, şi tata a luat sacul ăsta, i-a tăiat sforile şi a scos de acolo şi a început să ne distribuie cadouri.”
[Interviu de Virginia Călin, 1995]
