„Epoca Nicolae Ceauşescu” – începută cronologic în 1965, dar conturată în 1971 cu ajutorul unei „minirevoluṭii culturale” de tip chinezesc şi nord-coreean – avea să pornească nefast, cu câteva cataclisme naturale care au rămas până astăzi în memoria colectivă. În mai şi iulie 1970 au fost două valuri de inundaṭii care au afectat 37 dintre cele 39 de judeṭe ale ṭării. Numai în mai au fost afectate 85000 de case, dintre care peste 13000 au fost complet distruse! În iulie 1975 râurile au ieşit din nou din matcă în judeṭele Mureş, Buzău, Prahova, Vâlcea, Ilfov şi Argeş, provocând uriaşe pagube materiale şi moartea a 49 de persoane. Capitala, cartierele Crângaşi şi Giuleşti-Sârbi au fost inundate, iar la barajul Buftea apele au crescut cu 35 cm. Nicolae Ceauşescu a umblat prin ṭară, presând lumea „să se aşeze la lucru” pentru ca îndeplinirea sarcinilor cincinalului să nu fie afectate. Doi ani mai târziu natura avea să lovească din nou. La 4 martie, ora 21.22, un cutremur devastator de 7,2 grade pe scara Richter a afectat mai ales Bucureştiul unde s-au prăbuşit 33 clădiri şi blocuri mari. Au fost 1570 de morṭi în ṭară, iar dintre aceştia 1391 în capitală. Mişcarea seismică a durat 55 de secunde, dar, aşa cum se întâmplă în momente de panică, oamenii l-au perceput ca fiind mult mai lung. S-a creat confuzie, spaimă, durere, dar şi o deosebită solidaritate între oameni. Mulṭi ani după aceea, vorbind despre viaṭa lor românii o împărṭeau în două: înainte şi după cutremur.
Arhiva de istorie orală păstrează câteva mărturii despre cutremurul din 4 martie 1977. Vă oferim un fragment dintr-un interviu cu profesorul Dumitru Cioc, inginer hidrotehnician, absolvent apoi profesor şi decan la Facultatea de Construcṭii a Şcoli Politehnice Bucureşti.
„Ne întâlneam, aşa, [cu prietenii] la o masă, seara, mai discutam, în sfârşit, la un pahar de vin. Aveam un fost coleg din promoţia ’40 cu care ne-am [re]întâlnit, am devenit foarte buni prieteni şi mergeam în fiecare duminică noi la ei şi din când în când ei la noi şi jucam bridge – foarte greu l-am convins să joace bridge!.. De fapt, cutremurul din ’77 ne-a prins acolo la ei, jucând bridge. […] Şi eram chiar la ei în vizită, jucam bridge, când a început cutremurul.
Unde eraţi, în ce cartier?
Undeva, pe la Şosea era… pe lângă Biserica Caşin. Şi soţia prietenului, Veronica, s-a speriat: <Cutremur!> şi s-a repezit spre uşă, când de fapt regula la cutremur este să stai acolo, pe loc […] sau sub canatul uşii sau într-o cameră care este mai sigură. Eram prorector la vremea aceea… M-am ocupat şi de refacerea clădirilor, era un cămin pe-aproape de Politehnică, al ASE-ului, în care una dintre studente a ieşit afară şi fost singura care a murit, că i-a căzut o cărămidă în cap.
Am ieşit afară, nu se deschidea poarta, am prins eu un moment când s-a deschis. Cutremurul atunci a fost şi de grad 7 şi ceva […] pe scara Richter, însă a durat foarte mult, a durat 70 de secunde. Atunci au fost victime multe şi s-au prăbuşit în special clădirile făcute înainte de război. De ce? Pentru că erau clădiri în cadre.
Ce înseamnă <clădiri în cadre>?
Adică cu structură beton, stâlpi şi grinzi de beton armat, planşee de beton armat… şi acum se fac asemenea clădiri, dar se fac după normele de cutremur de 8 grade pe scarea Richter. Şi atunci au fost astea noi făcute şi au rezistat. La una dintre clădirile astea betonul era friabil, ceea ce însemna că nu au pus cele 400 de kilograme, cum se cerea la beton armat…
După aceea, ce s-a întâmplat? Aţi ieşit în stradă…
Am ieşit în stradă şi… în sfârşit… am observat la o clădire de vizavi coşurile [care erau căzute]… Şi pe urmă, a doua zi, am aflat dezastrul, adică ce s-a întâmplat [în tot oraşul]. Iar eu, fiind prorector… a fost formată o comisie care s-a ocupat de reconstrucţia, repararea tuturor clădirilor universitare din Bucureşti şi au fost destul de multe care au avut avarii şi care au trebuit reparate. […] Cu bani de la stat, prin Ministerul Învăṭământului…”
[Interviu de Silvia Iliescu, 2009]
