Primul guvern ”de largă concentrare democratică”

de Silvia Iliescu
de Silvia Iliescu

Startul instalării regimului comunist din România a fost dat de numirea unui guvern condus de Petru Groza, la 6 martie 1945. Groza nu era comunist, dar era o bună marionetă pentru sovietici. Miniştrii erau comunişti şi aliaţi ai lor: social-democraţi, membri ai Frontului Plugarilor, ai Uniunii Patrioţilor şi Uniunii Populare Maghiare, chiar şi doi disidenţi  ai partidelor istorice – liberalul Gheorghe Tătărescu şi ţărănistul Anton Alexandrescu. Această amestecătură urma să dea românilor şi Occidentului impresia colaborării tuturor forţelor politice pentru binele ţării. Felul în care sovieticii l-au impus suveranului României pe dr. Petru Groza, prin intermediul lui Andrei Vîşinski, ministrul adjunct de externe al URSS şi preşedintele Comisiei Aliate de Control pentru România, este bine cunoscut, cu detaliile sale tragi-comice. Iată două mărturii extrem de valoroase, din cele mai înalte cercuri politice ale vremii: Regele Mihai şi Nicolae Penescu, ministru în primul guvern de după 23 august 1944.

Regele Mihai si Petru Groza, la Palatul Parlamentul in Dealul Mitropoliei.
Regele Mihai si Petru Groza, la Palatul Parlamentul in Dealul Mitropoliei.

Regele Mihai I

Vîşinski spunea că nu se mai poate continua aşa, că sunt lucruri neclare, că trupele ruseşti care trec şi merg pe front sunt în pericol, fel de fel de prostii de felul ăsta….. şi că trebuie schimbat guvernul [Nicolae Rădescu], să avem o democraţie…. Şi eu am spus că poziţia mea este conform Constituţiei  şi eu nu pot să dau ordin şi să pun pe ăsta şi să schimb pe ăsta. La prima audienţă nu a spus mare lucru. Pe urmă am încercat să pun pe [prinţul Barbu Alexandru] Ştirbei prim ministru. Bineînţeles că n-a mers şi Vîşinski a venit de vreo două – trei ori şi din ce în ce mai obraznic.

Până la urmă a fost ultimatumul pe care mi l-a dat, că-n 24 de ore să schimb guvernul şi că ei <sugerează> – frumos spus! – pe Groza, fiindcă au încredere în el. Când i-am spus că asta nu se poate face aşa imediat, s-a supărat şi-a bătut cu pumnul  în masă şi-a spus că vrea să ştie în 24 de ore rezultatul. A trântit uşa şi-a plecat.

Mie mi-a spus un alt rus pe care l-am întâlnit în Anglia: <Vîşinski nu se supără niciodată. El era un teatral şi făcea asta numai ca să facă mizerie în jurul lui>. Într-adevăr, în aceste patru – cinci zile, a sosit [mareşalul  Rodion] Malinovski aicea, a început să scoată tancurile, aşa-zise manevre pe-aici, prin oraş. Aşa că asta nu era numai vorbărie, era într-adevăr, destul de serios…

[Interviu de Mariana Conovici, 2008]

 

Instalarea Guvernului condus de dr. Petru Groza, la 6 martie 1945.
Instalarea Guvernului condus de dr. Petru Groza, la 6 martie 1945.

Nicolae Penescu, secretar general al Partidului Naţional Ţărănesc; ministru al Afacerilor Interne în guvernul Constantin Sănătescu

În ultimele zile din februarie 1945 miniştrii comunişti şi socialişti refuzau să mai conlucreze cu [Generalul] Rădescu. Imediat, a sosit în ţară Andrei Vîşinski – el mai fusese la Bucureşti în noiembrie. La o masă care i-a fost oferită atunci de ministrul de Externe, Vîşinski  ne-a recomandat cu mare vehemenţă în toastul lui să ne democratizăm. Am ştiut mai târziu ce însemna <democraţia> de tip sovietic.

În februarie, Vîşinski  poruncea. S-a dus la rege, i-a bătut cu pumnul în masă, i-a cerut să schimbe guvernul, să numească pe Groza prim-ministru şi a trântit furios uşa. Rădescu a trebuit să demisioneze. Maniu l-a sfătuit pe rege să nu dea mandat lui Groza pentru a forma guvernul, fiindcă nu va urma indicaţiunile suveranului asupra felului în care acest guvern trebuia să fie compus şi nu va mai restitui mandatul. Se pare că Dinu Brătianu a fost de altă părere.

Regele a dat lui Groza un mandat condiţionat de participarea naţional-ţărăniştilor şi liberalilor. Groza a propus celor două partide miniştri fără portofolii. Maniu şi Brătianu au declinat oferta. Groza a prezentat regelui o listă de guvern cu Gheorghe Tătărescu pentru liberali şi Anton Alexandrescu ca naţional-ţărănist. În acelaşi timp, a organizat aducerea muncitorilor din întreprinderi  în marea Piaţă a Unirii, ca să ameninţe pe rege. În faţa celor două presiuni conjugate, internă şi externă, regele a cedat.

CITIREA IN COLECTIV A ZIARULUI SCANTEIA LIPSA ANGheorghe Tătărescu a fost prim-ministru al ţării în 1940, când a cedat Basarabia. Atunci era în serviciul dictaturii regelui Carol al II-lea. Acum îşi oferea serviciile lui Groza şi comuniştilor care aveau nevoie de firma liberală şi de o prezenţă burgheză  încă o bucată de drum. La 6 martie 1945, guvernul prezidat de Petru Groza depunea un jurământ, pe care îl va călca tot timpul până la 30 decembrie 1947. Era comunistă începea…

Câteva zile după formarea guvernului Groza, Statele Unite şi Marea Britanie făceau cunoscut că nu recunosc acest guvern care nu era reprezentativ, fiindcă lipseau din el cele două mari partide democrate: Naţional Ţărănesc şi Liberal. O rază de speranţă se strecura în sufletele noastre. Aşadar, nu eram abandonaţi de puterile occidentale.

Această nerecunoaştere a guvernului Groza n-a avut pe moment consecinţe. Comuniştii o ignorau pur şi simplu. Încetul cu încetul a început comunizarea forţată a ţării şi interziceau orice activitate politică opoziţiei. Ziarele noastre nu au mai putut apare. Tipografia unde era tipărită Dreptatea a fost devastată şi muncitorii bătuţi. Tipografia Independenţa, a liberalilor, a fost luată samavolnic de Tătărescu.

Legi privind epurarea funcţionarilor şi a profesioniştilor liberi au scos din activitate elemente foarte bune. Armata a fost supusă unui regim politic, s-a creat Tribunalul Poporului şi s-a promulgat o lege specială ce pedepsea crimele de război. Mulţi generali şi ofiţeri au fost judecaţi şi condamnaţi, numai fiindcă luptaseră pe frontul de est. Au fost condamnaţi, de asemenea, foştii miniştrii antonescieni. Totul se făcea sub inspiraţia şi controlul consilierilor sovietici. Ardealul de nord a fost restituit – şi acesta fusese un mijloc de presiune…

[Interviu transmis de Radio Europa Liberă la 1 mai 1970]