O sărbătoare de Paşti memorabilă…

de Silvia Iliescu
de Silvia Iliescu

În Geneză se povesteşte despre Iosif, al unsprezecelea fiu al patriarhului Iacob, supranumit Iosif Visătorul sau Iosif cel Frumos. În copilărie era cuminte şi credincios lui Dumnezeu, era foarte iubit de părinṭii săi, lucruri care ce i-au atras duşmănia fraṭilor până într-atât încât au vrut să îl omoare. Însă temându-se să o facă, Iuda, unul dintre fraṭi, l-a vândut unor negustori egipteni pentru 30 de arginṭi. În Egipt frumosul tânăr a ajuns mai întâi slugă a unui funcṭionar al faraonului, apoi, din cauza stăpânei sale, a fost aruncat în temniṭă. Profeṭiile pe care Iosif le-a făcut acolo unor foşti dregători – aflaṭi şi ei în celulă – s-au adeverit, ceea ce a atras atenṭia faraonului asupra sa. Eliberat, Iosif a ajuns să tălmăcească visele împărăteşti şi să trăiască la palat. După o vreme, foametea i-a mânat pe fraṭii săi, din Canaan tocmai până la palatul faraonului. Iosif, văzându-i, i-a recunoscut şi i-a iertat, fericit că l-a regăsit prin ei pe bătrânul şi mult iubitul său tată. Povestea o prefigurează parṭial pe aceea a lui Hristos şi este amintită în slujbele preoṭilor în fiecare an, în Săptămâna Patimilor.

Şi pentru că acum suntem tocmai în Săptămâna Patimilor, găsim de cuviinṭă să ne amintim şi alte pătimiri, mult mai recente decât povestea din Geneză. Vă oferim o emoṭionantă relatare a unei zile de Paşti trăită în condiṭiile bestiale din penitenciarele României comuniste. Este povestirea lui Alexandru Constantinescu, deṭinut politic în anii ’50, arestat pentru că organizase un grup de rezistenṭă anticomunistă format din 36 de membri. Condamnat la 16 ani de închisoare, a trăit drama deṭinuṭilor de la Jilava, Galaṭi, Aiud, Gherla şi din lagărul de muncă forṭată Periprava. Alexandru Constantinescu a fost unul dintre sutele de mii de români încarceraṭi pentru convingerile lor, în primele două decenii de după război. A fost torturat fizic şi psihic, umilit, supus înfometării şi degradării ca fiinṭă umană. Dar nu şi-a pierdut credinṭa, asemenea lui Iosif, asemenea celorlalṭi deṭinuṭi politici din închisorile comuniste.

iosif visatorul„Am fost luat şi dus la Aiud unde am stat foarte mută vreme singur în celulă, vreun an şi ceva, aproape doi ani de zile, absolut singur! Ştiam că atunci când eşti singur [trebuie] să-ţi găseşti o preocupare. […] Şi am căutat să-mi găsesc de lucru şi aşa, încet-încet, cum am putut, să fac poezii, să nu ştiu ce… […] Şi aşa am compus aici [în celula de la Aiud] un poem, ca să-mi treacă timpul. Şi-l zgâriam pe piciorul de la pat, pe interior. Şi am făcut vreo câteva mii de versuri, bune, rele, cum erau, îmi omorau timpul.

După o vreme sunt scos… îmi spune unul [dintre gardieni] – Vaida, cel mai al dracu’ şi păcătos, şi un tip foarte frumos, dar, domnule, o inimă atât de rea avea omul ăsta, încât depăşea imaginaţia!  – [zice:] <Hai mă, ieşi afară! Ştii ce fac ăia care stau aşa, ca tine, unde ajung?… La balamuc, mă, la balamuc ajung!> Şi mă duce într-o celulă, unde [erau mai mulṭi deṭinuṭi]. Oamenii m-au întrebat: <Cine eşti? De unde eşti?>… Şi eu am întrebat: <În ce zi suntem?> Zice: <Mai sunt cinci zile până la Paşti…> sau patru zile, nu ştiu cât mi-au spus… Domnule, le-am povestit cine sunt, de unde sunt… stăteau şi ascultau. Aveam aşa mâncărime sub limbă, încât nu mai puteam, vroiam să vorbesc mult, vroiam să spun, să… [recuperez cei doi ani de izolare] Aşa m-au ţinut vreo două zile şi, încet-încet, nu mai aveam această logoree, am început să-mi revin.

celula puscarie inchisoareEra ziua de Paşti. La un moment dat, după-masă, cum ar fi pe la orele 2-3, se aud trei bătăi în perete, se pune urechea la perete şi ăla de-acolo spune: <Când vom bate de trei ori în perete, toată lumea îngenunchează, se spovedeşte în sinea lui, îşi face o rugăciune, pentru că undeva, într-o cameră la etajul trei, un preot va face slujba.> Bineînţeles şi ăla tot în genunchi şi tot în sinea lui, tot în gând. <…Transmiteţi mai departe!> Mai departe am transmis… Sigur că la fiecare uşă exista câte o găurică din asta, prin care te uitai şi vedeai ce-i dincolo, iar dacă cumva ăştia o astupau sau o vopseau, cu o sârmuliţă sau cu ceva, cu răbdarea şi cu bunăvoinţa lui Dumnezeu, reuşeai să-ţi mai faci altă găurică, să vezi ce este… Şi când s-a auzit cam după vreo jumătate de oră din nou bătaia în perete, toată lumea a îngenunchiat şi am stat cuminţi, fiecare… am stat în genunchi. În timpul ăsta, afară s-a produs o zarvă nemaipomenită. Vă închipuiţi, o închisoare cu câţiva mii de deţinuţi care, la o comandă, au stat în genunchi! Şi ei nu ştiau ce se întâmplă după asta… şi ce este asta! Au început pe sală santinelele, caralii să alerge, să închidă uşile mari de la intrare, dă-i, s-a bătut alarma, s-a făcut înconjurul închisorii şi aşa mai departe.

După vreo jumătate de oră sau trei sferturi de oră – exact nu mai ştiu – se aude iar bătaia în perete… Ne-am sculat, ne-am închinat şi ne-am văzut de treaba noastră mai departe.

Asta cam prin ce an era?

Cam în ’58… Şi am stat, a venit seara – dormeam cu luminile aprinse – în pat. La un moment dat,  au început să tragă clopotele [în apropiere]. De undeva, de sus, de la o fereastră, printre zăbrelele care erau şi gratiile care erau – jaluzelele erau puse oblic, că nu vedeai decât jos – cineva a strigat tare, cât l-a ţinut gura: <Hristos a înviat!> Toată închisoarea, ca la comandă: <Adevărat a înviat!> şi au început să cânte… Toţi în pat, aşa cum eram, culcaţi, fără să ne ridicăm: <Hristos a înviat din morţi, cu moartea pre moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le…>, de trei ori, după care s-a tăcut, s-a lăsat tăcerea… Ăsta a fost unul dintre cele mai frumoase Paşti din viaţa mea!”

[Interviu de Mariana Conovici, 2000]