El Rocío / AFP PHOTO / JORGE GUERRERO

În Cordoba păstrătoare a moştenirii maure, socotită cel mai mare oraş din lume în secolul al X-lea, vestita sărbătoare a curţilor, Fiesta de los Patios, o explozie de miresme şi culori, are loc în primele două săptămâni din luna mai, când localnicii îşi deschid porţile spre tainicele grădini interioare ascunse de ochii necunoscuţilor în restul anului.

Fiesta de los Patios / AFP PHOTO / JORGE GUERRERO
Fiesta de los Patios / AFP PHOTO / JORGE GUERRERO

Florile multicolore par a curge ca o cascadă pe pereţii caselor ascunse în curţile cordobeze, cu moştenirea lor islamică, diferenţiată prin construirea faţadelor orientate spre interior. După cucerirea creştină a oraşului, această structură arhitectonică s-a păstrat şi dă o notă aparte şi multora dintre casele moderne. Fiecare curte are o arhitectură unică, un rezultat al unei evoluţii istorice diferite, distingându-se curţile monumentale şi senioriale ale palatelor vechi ale aristocraţiei locale sau cele ale edificiilor religioase, cum ar fi Patio de los Naranjos, curtea sinagogii sau cea a Sanctuarului Fuensanta.

Între curţile senioriale se numără Palacio de Viana, care integrează 12 curţi interioare, în stiluri arhitectonice diferite, şi care se poate lăuda cu unul dintre cele mai spectaculoase aranjamente florale în această perioadă. În plus faţă de mulţimea de flori plantate în paturi de flori şi vase, atârnate pe ziduri sau plasate pe pavajul tipic cordobez, fântânile înfrumuseţează unele aranjamente, alcătuind adevărate oaze unde se îmbină apa, lumina şi vegetaţia. Pentru a aduce un iz în plus din alte vremuri, proprietarii includ adesea în decorarea curţilor şi piese de mobilier antic, vechi ustensile de bucătărie din fier, sau părţi de colonade, capitele şi alte elemente arhitectonice. În 1980 sărbătoarea a fost declarată de ‘interes turistic naţional’, iar în 2012 a intrat în Patrimoniul Cultural Imaterial al UNESCO. Concursul pentru cea mai frumoasa curte datează, după unii istorici din 1921, după alţii, din 1918, dar popularizarea sa amplă a început abia în 1933, iar după războiul civil spaniol a continuat şi s-a consolidat în deceniul ’40. Vecinii din casele tipice  – cu o arhitectură inspirată de locuinţele romane, modificată apoi de arabi – au tot anul grijă de plante, pentru ca ele să fie perfecte la concursul din luna mai.

În a doua săptămână din luna mai, localitatea Girona, din Catalonia, devine un imens covor policrom, când festivitatea ‘Temps de Flors’ acoperă peste 150 de puncte de amplasare cu decoruri florale. Această veche tradiţie împodobeşte străzile şi clădirile din centrul vechi al oraşului, care se lasă ornate cu magnifice aranjamente florale, însoţite de muzică, lumini, fântâni şi miasme ameţitoare. Rambla de la Llibertat, cu aerul său medieval e inundată de cascade de flori, iar Museo de Historia de la Ciudad, aflat într-o clădire de secol XVIII, construită de călugării capucini, peste o casă seniorială de secol XV, propune un traseu prin istoria Gironei şi a Cataloniei. Sant Pere de Galligants, o mânăstire benedictină în stil romanic, începută în secolul al X-lea şi terminată în secolul al XII-lea, găzduieşte Museo Arqueológico de Cataluña, expune în timpul ‘Temps de Flors’ unul dintre principalele aranjamente florale. În plus, în timpul festivităţii, restaurantele şi localurile din oraş au iniţiative Gastroflors y Flors de Nit, care includ flori comestibile ca ingrediente în meniu şi în cocteiluri.

Cea de-a cincea lună a calendarului Gregorian, luna mai, în care vegetaţia prinde din nou viaţă, debordează şi de festivităţi religioase în Spania, una dintre cele mai mari fiind sărbătoarea Sfântului Isidro/San Isidro, celebrată la Madrid. Un agricultor spaniol vestit pentru compasiunea sa pentru oamenii săraci şi pentru animale, San Isidro (1070-1130) are drept simboluri un hârleţ şi un plug, iar ziua sa de sărbătoare, pe 15 mai, este legată de asocierea dintre sfânt şi apă, căci el era înzestrat cu iscusinţa de a descoperi surse de apă. Pentru a ostoi setea stăpânului său, în timpul unei călduroase amiezi de vară, Isidro a lovit o piatră, pe când lucra pe câmpurile acestuia, şi aşa a dat de un miraculos izvor.

Alături de acesta s-a construit, în Evul Mediu, un modest oratoriu, care imita o umilă casă pătrată. Vestea puterii vindecătoare a apei de aici, care îi oblojea pe toţi cei care ajungeau să bea din el, s-a răspândit şi, în scurt timp, locul a devenit o destinaţie de pelerinaj. Sfânt patron al oraşelor Madrid, Leon, Saragosa şi Sevilla, căruia i-au fost atribuit sute de miracole, el este şi ocrotitor al fermierilor, ţăranilor, al agriculturii în general, şi a fost beatificat la Roma, în 1619, de către Papa Paul al V-lea şi canonizat de către Papa Grigore al XV-lea, alături de sfinţii Ignaţiu de Loyola şi Tereza de Ávila, în 1622. Se spune că Isidro i-a apărut în vis regelui Alfonso al VIII-lea de Castilla şi i-a arătat calea tainică prin care să îi ia prin surprindere pe mauri, astfel învingându-i în Las Navas de Tolosa, în 1212.

La peste trei sute de ani distanţă, vindecat fiind de o boală grea, după ce a atins moaştele sfântului, regele Filip al III-lea al Spaniei a înlocuit vechiul relicvar cu altul nou din argint şi a iniţiat procesul de beatificare. Sărbătoarea populară a sfântului are loc la Pradera de San Isidro, o vastă zonă verde din Madrid, descrisă în 1788 de Francisco de Goya, în tabloul său ‘La Pradera de San Isidro’. La festivitate, participanţii se întrec în a bea apa ce izvorăşte lângă Schitul San Isidro. Izvorul datează din secolul al XII-lea, la el venind pentru a se vindeca mama regelui spaniol Filip al II-lea şi soţia lui Carol Quintul, în secolul al XVI-lea.

Festivitatea asociată sfântului, înainte de construirea schitului, consta în a bea din apa miraculoasă. Din anul 1407, este pomenit aici un aşa-numit ‘Viaje de Agua’, un voiaj al apei, care aducea pelerinii până la izvor. Scriitorul Benito Pérez Galdós notează în ‘Mayo y los Isidros’ că oamenii făceau pelerinaje la Madrid la această sărbătoare. Din secolul al XVI-lea se obişnuieşte organizarea unui picnic aici, unde se vând tradiţionalii covrigi numiţi ai sfântului, mere caramelizate, murături şi delicatese din peşte, ‘escabeches’, şi neapărat apetisantele ‘torraos’ şi ‘garrapiñadas’, un fel de dulciuri cu alune caramelizate. Se vând, de asemenea, ulcioare specifice, ‘coloraos de Alcorcón’, şi coloratele fluiere artizanale numite ‘pitos del Santo’. Se bea vin, bere cu lămâie şi limonadă. Participanţii pregătesc nişte gustări speciale pe care le pun în gura sfântului şi aşteaptă până ce acestea dispar. Şi, nelipsit, la schit se încinge un dans cu tineri îmbrăcaţi în straie ţărăneşti.

El Rocío / AFP PHOTO / JORGE GUERRERO
El Rocío / AFP PHOTO / JORGE GUERRERO

În Huelva andaluză, pelerinajul El Rocío este o manifestare religioasă în cinstea Fecioarei del Rocío, la cinci săptămâni după Paşte, în luna mai, dedicată în mod tradiţional de romano-catolici sfintei Fecioare Maria. Legenda spune că, în secolul al XV-lea, un vânător din Villamanrique de la Condesa a ajuns la aşezarea Las Rocinas, pentru a creşte vite şi a vâna. Acolo, el a descoperit o imagine a Fecioarei, impregnată pe un măslin bătrân, iar localnicii au decis să ridice un templu în onoarea ei. În interiorul Schitului Nuestra Señora de El Rocío se află statueta din lemn a Fecioarei del Rocío, la care vin pe jos, călare sau în căruţe mii de pelerini, pentru ceremonia la care Fecioara, numită şi ‘Blanca Paloma’, este scoasă în procesiune şi purtată pe umeri pe străzi. Pelerinajul la Schitul El Rocío este unul dintre cele mai renumite, cu participarea a peste 100 de frăţii, iar dintre persoanele de vază care au vizitat localitatea se numără Papa Ioan Paul al II-lea, în 1993. Prima referinţă la un loc de cult marianic în zonă datează din prima jumătate a secolului al XIV-lea, în Libro de la montería de Alfonso XI, unde se face referire la un schit numit Sancta María de las Rocinas. În 1587, Baltasar Tercero Ruiz fondează la schit o capelă, iar în 1653 Fecioara de aici este proclamată ocrotitoare de Almonte, tot de atunci începând să se răspândească numele de Fecioara de Rocío, înlocuindu-l pe cel anterior, Santa María de las Rocinas.

Un adevărat spectacol, Feria del Caballo de Jerez (Târgul de cai de la Jerez), una dintre cele mai vechi sărbători din Spania, consemnată oficial din 1491, dar existând ca piaţă de animale de prin 1284, cuprinde parade cu splendide exemplare pursânge, petreceri stradale printre şiruri de ghirlande colorate şi dansuri nocturne. Jerez este căminul cailor andaluzi pursânge, numiţi şi cartuzieni, de când călugarii cartuzieni, desprinşi din ordinul benedictin, au început să se ocupe de creşterea cailor pe domeniile dăruite lor pentru construcţia unei mânăstiri, în secolul al XV-lea, la Jerez de la Frontera. Când Coroana spaniolă a decretat că spaniolii trebuie să crească rasa andaluză de cai împreună cu altele central europene, călugării au refuzat să se supună şi au continuat să îşi aleagă cele mai bune specimene pentru a dezvolta invidiata rasă veche de sute de ani. Creată în 1973 în Jerez de la Frontera, Andaluzia, Şcoala Regală Andaluză de Artă Ecvestră (Real Escuela Andaluza del Arte Ecuestre) promovează dresajul ecvestru specific spaniol şi rasa adaluză. Fiind recunoscută de regele Spaniei, la acea vreme Juan Carlos I, în 1987, şcoala de la Jerez este comparabilă cu faimoasa Şcoală Spaniolă de Călărie de la Viena. O altă  instituţie ecvestră faimoasă din Jerez este Yeguada Militar de Jerez de la Frontera, ferma militară spaniolă dedicată creşterii cailor pursânge andaluzi şi arabi, fondată în 1847, care a devenit oficial fermă a armatei spaniole în 1893. Deşi în zilele noastre Yeguada Militar nu mai creşte cai pentru armată, ea şi-a păstrat misiunea de a rezervor genetic pentru caii pursânge andaluzi, având în paralel şi iniţative ecologice, mai ales privind protecţia vulturului imperial care trăieşte pe aceste meleaguri. (autor: Cristina Zaharia)