Înregistrare-document din arhivele Radio România
129 de ani de la moartea lui Mihai Eminescu, „cel mai mare poet pe care l-a ivit şi-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc”, cum l-a numit criticul literar George Călinescu. Se spune că Eminescu avea o charismă extraordinară, că impresiona încă de la prima vedere. Dar în ce privește înzestrarea lui deosebită ca poet, prozator și ziarist, aceasta avea să fie recunoscută abia după dispariția sa.
Prima poezie a scris-o la moartea fostului său profesor de la Cernăuţi, Aron Pumnul (1866) şi a fost publicată într-o broşură ocazională, numită Lăcrămioarele învăţăceilor de la Cernăuţi, în 1866. Apoi, alte poezii au fost publicate în Familia, revista lui Iosif Vulcan. Numai o mică parte din opera lui Eminescu a fost publicată în timpul vieţii poetului, cea mai mare parte a creaţiei sale a rămas în manuscris. 46 volume având 14.000 file au fost predate de Titu Maiorescu Bibliotecii Academiei Române, în şedinţa din 25 ianuarie 1902.
De-abia după 15 iunie 1889 când Mihai Eminescu s-a stins din viaţă, oameni de cultură s-au preocupat de adunarea şi publicarea operei sale. Astfel, în 1890 V.G. Morţun a editat un volum de proză şi de versuri, apoi, în 1891, Gr. Păucescu, care fusese o vreme director al ziarului Timpul a adunat într-un volum articolele politice apărute în acest ziar. Manuscrisele aflate deja la Biblioteca Academiei Române au fost folosite de Perpessicius pentru ediţia critică din 1939, de la Editura Fundaţiilor Regale „Regele Carol al II-lea”.
Criticul literar care le-a pus într-o lumină cu totul specială a fost George Călinescu, cel care a recompus imaginea întregii opere eminesciene în Opera lui Mihai Eminescu, un studiu în patru volume editat în perioada 1934–1936. Preocupare pentru opera eminesciană au avut apoi, de-a lungul timpului, mulți poeţi, eseişti şi critici literari: Ion Negoiţescu, Zoe Dumitrescu Buşulenga, Petru Creţia, Tudor Vianu, Dumitru Caracostea şi alţii.
La aniversarea a 105 ani de la naşterea lui Mihai Eminescu, scriitorul Tudor Arghezi a rostit câteva cuvinte, frumos meşteşugite, în faţa microfonului Radiodifuziunii. Astăzi înregistrarea se păstrează și în Arhiva de Istorie orală ca un document de o mare valoare documentară şi literară.
A vorbi despre poet este ca şi cum ai striga într-o peşteră vastă: nu poate să ajungă vorba până la el, fără să-i supere pe ceilalţi. Numai graiul coardelor ar putea să povestească pe harfă şi să legene din depărtare delicata lui singurăte ca slavă. Într-un fel, Eminescu e sfântul prea curat al versului românesc. Din tumultul dramatic al vieţii lui s-a ales un crucificat. Pentru pietatea noastră depăşită, dimensiunile lui trec peste noi, sus, şi peste văzduhuri. Fiind foarte român, Eminescu e universal, asta o ştie oricine citeşte. Cu părere de rău că lacătul limbilor nu poate să fi descuiat cu cheile străine, poezia apaţine limbii mai bine decât proza. Sufletul secret al limbii, jocul de irizări din interiorul ei face vocabulele neputincioase, muntele începe de jur împrejur şi nu are poteci. Unde nu te poţi urca, te uiţi şi te mulţumeşti cu câteva imagini vaporoase. Dacă aş râvni să agăţ de constelaţia lui Eminescu o lumină, ar fi o neinchipuită îndrăzneală: constelaţia fuge mereu, se depărtează, cine ar putea să o ajungă? Aş fi încercat un portret de aspecte, dar cum s-ar putea reda portretul umbrei şi al timpului neistrăvit? Câteva refexe, e tot ce se poate aduna pe oglinda unei lentile. Slovele de faţă sunt numai o laudă de seară…
[înregistrare realizată în 1955]
