Iubit pentru mesajele pe care le transmitea şi respectat pentru ceea ce reprezenta în sine, Radioul public a fost, de la naşterea sa cu 90 de ani în urmă, prietenul apropiat al românilor. Le-a împărtăşit bucuriile şi temerile, i-a informat, i-a amuzat, i-a învăţat. Generaţii întregi de reporteri, redactori, operatori, tehnicieni, ingineri au trebăluit pentru ascultători, în clădirea veche din strada Fântânii şi în cea nouă din strada Nuferilor – apoi General Berthelot – zile, luni, ani, zeci de ani. Priceperea, creativitatea şi puterea lor de muncă au hrănit spiritul românilor aproape un secol. După ce şi-au încheiat activitatea, oamenii Radioului ne-au mai lăsat un dar preţios, pe care noi l-am păstrat în Arhiva de istorie orală: povestirile lor despre vremurile în care lucrau pentru bunul mers al programelor…
Alice Perşoiu a fost angajată în 1935 la Societatea de Difuziune Radiotelefonică. De altfel, un an mai târziu instituţia şi-a schimbat denumirea, devenind Societatea Română de Radiodifuziune. O reorganizare a avut loc şi în 1937 când au luat naştere noi structuri: Direcţia generală, Direcţia tehnică, Direcţia programelor, Direcţia contencios, Direcţia administrativă, Direcţia comercială. Alice Perşoiu a lucrat şase ani la Direcţia programe, mutându-se apoi, în 1941, la Teatral.
„În 1935 când am intrat eu, erau două emisiuni pe zi: una la prânz, de la 1 la ora 3, iar a doua de la 6 la 12 noaptea. Mai târziu, prin ’39, ’38 cred, s-a înfiinţat încă o emisiune la ora 7 dimineaţa. Speaker-iţe erau în acea vreme Magdalena Creţoiu Popa, Puia Rebreanu Vasilescu, Eliza Poruşnic, Nadia Ştefănescu şi Aurora Bălăceanu. Fetele anunţau programul, iar radiojurnalul era citit totdeauna de către speakeri; în anul ’35 erau Dan Andronescu, Mihai Zirra, Dumitru Psatta, Gheorghe Soare, ei citeau radiojurnalele.
Erau transmise şi conferinţe, ţinute la radio, ale unor persoane celebre: profesorul Simion Mehedinţi, pe care l-am avut eu – am făcut geografia -, l-am avut profesor şi mi-a făcut o plăcere deosebită când – eram chiar de serviciu – când l-am putut conduce la cabină pentru conferinţă; profesorul Nicolae Iorga, care ţinea conferinţe săptămânal, vinerea; profesorul Bâznoşanu şi toate personalităţile culturale ale ţării s-au perindat prin faţa microfonului.
Serviciul prezentării programelor avea ca sarcină urmărirea sau executarea programului, conform indicaţiilor sau programelor pe care le aveam în faţă. Era o foaie roz în care erau diferite rubrici şi cu ora fixată, cât trebuiau să ţină aceste conferinţe sau manifestări muzicale. De obicei, programul se executa exact, aveam însă uneori şi cazuri când se depăşeau orele stabilite şi trebuia să căutăm să normalizăm programul, să facem anumite ajustări, din numerele care urmau aceluia care depăşea programul.”
[Interviu de Silvia Iliescu, 1994]
Adela Dobrescu a fost timp de 10 ani crainic la Serviciul şi apoi Direcţia prezentare, angajată fiind în 1935. Avea o voce foarte plăcută, era „o prezenţă” şi absolvise Conservatorul din Bucureşti.
„Aici, la prezentare, am fost câteva luni secretară. După aceea, am rămas tot în funcţia aceasta în care trebuia să audiez întregul program, prânz şi seara, iar câteodată noaptea; stăteam până la ora 3.00, dar după ora 0.00 se punea numai muzică de dans şi muzică vocală. Şi, la un moment dat, cel de serviciu de la discuri, de la tehnică, a repetat discul, fără să-şi dea seama – Vasile-l chema. Şi a pus discul din nou. Directorul general care-l asculta de multe ori de-acasă, a dat imediat telefon şi a spus : <Ce s-a-ntâmplat?! De ce ai repetat discul? De ce ai pus a doua oară?> Şi el, repede, spontan, a spus: <Domnule director, nu vă supăraţi, la cererea auditorilor!> Aşa că noi am făcut mare haz de această chestiune şi domnul inginer Georgescu l-a absolvit, văzând ce s-a-ntâmplat…(…)
Am avut un mare noroc să fiu de serviciu când a venit să conferenţieze marele nostru – şi [pe plan] internaţional – psihiatru, neurolog, profesor Marinescu, al cărui nume-l poartă spitalul de astăzi. Acest domn profesor Marinescu era un om de, cred, peste 80 ani. Şi venea îmbrăcat cu pantalon reiat, cu o jachetă superbă, neagră, lungă cum erau jachetele pe vremuri, peste pantalonul reiat şi întotdeauna cu o floare la butonieră. Şi mergea foarte încet şi eu îi ieşeam înainte. Şi el mergea pâş-pâş, trăgea puţin – cum facem noi bătrînii, că ne tragem picioarele… – şi atuncea îi spun : <Domnule profesor, bine aţi venit !> <Bine v-am găsit, stimată doamnă!>, aşa vorbea întotdeauna. Şi eu îi spun: <Domnule profesor, suntem fericiţi că vă auzim şi că aţi venit la noi, dar am o rugăminte la dumneavoastră…> <Spuneţi, stimată doamnă>. Spun: <Domnul profesor, după dumneavoastră avem o transmisie de la Biserica Neagră din Braşov. Şi v-aş ruga foarte mult ca să scurtaţi conferinţa dumneavoastră cu un minut, pentru că în acest minut noi facem legătura cu Braşovul, cu Biserica Neagră. Şi el spune: <Stimată doamnă, va să zică preferaţi braşoavele în locul conferinţei mele !> Eu spun: <Domnul profesor, vă rog foarte mult, cum să spuneţi acest lucru, dar noi nu putem să facem legătura şi nu putem să facem programul, fără acest minut…> Zice : <Bine, stimtă doamnă, iar eu pentru că vă dau un minut, am să vă dau şi un laxativ!> Şi eu atunci îi spun : <Vai, domnule profesor, sunteţi extraordinar de bun, tocmai sufăr de constipaţie!> Şi el se uită la mine, nu zâmbeşte, şi-atuncea-mi spune : <Bine, stimată doamnă, atunci am să vă dau două doze pentru constipaţie!> Şi am spus : <Domnule profesor, sunt fericită pentru că sunt singura, probabil, bolnavă care ascultă sfatul şi primeşte pastilele contra constipaţiei de la marele nostru psihiatru şi neurolog, profesor Marinescu!>”
[Interviu de Silvia Iliescu, 1994]
