Proslaviţa, o cetate bizantină de la Dunăre

Cu 40 de ani în urmă, pe malul drept al braţului Sfântul Gheorghe, la 12 km de Tulcea, doi arheologi începeau săpăturile care aveau să scoată la lumină ruinele unei frumoase cetăţi bizantine construită la sfârşitul secolului al X-lea. Cunoscută din cartografia medievală cu numele Proslaviţa, apoi din alte documente Bruscaviţa, cetatea de formă poligonală întinsă pe 6 hectare avea puternice fortificaţii de piatră, clădiri administrative şi meşteşugăreşti, un port la Dunăre, locuinţe, cimitire. După aproape patru secole de vieţuire, după ce fusese puternic afectată de invazia tătară din secolul al XIII-lea, cetatea avea să cadă cu totul în ruină. Câteva veacuri mai târziu, pe pământul care o acoperise trăia un sat care avea să poarte diferite nume: Prislava, Domniţa Maria, Ada Marinescu, Nufăru.

Se împlinesc aşadar 40 de ani de când arheologii Silvia Baraschi de la Institutul de Arheologie al Academiei RSR şi Neculai Moghior de la Muzeul Militar Central începeau să scoată de sub povara uitării zidurile cetăţii bizantine care controlase odinioară această parte a Dunării. Săpăturile aveau să înainteze cu greu, pentru că trebuiau făcute printre casele oamenilor. Începea o luptă în care trecutul şi prezentul căutau, fiecare, să dobâdească tot mai mult loc în acelaşi spaţiu… Cercetările de astăzi, întreprinse de o nouă generaţie de arheologi, sunt conduse de dr. Oana Damian, cercetător la Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan” din Bucureşti, împreună cu o echipă multidisciplinară de la Muzeul Naţional de Istorie a României.

Nu vom înfăţişa aici istoria Proslaviţei construită în vremea împăratului Ioan Tzimiskes, deşi ea nu este deloc lipsită de interes. Ci vrem să facem cunoscută povestea scoaterii ei la suprafaţă, cu eforturi susţinute, cu multă energie şi profesionalism, din 1978 şi până acum. În această toamnă, la simpozionul care a aniversat 40 de ani de săpături, desfăşurat la Nufăru, această poveste a fost depănată pe îndelete. Am înregistrat-o, pentru Agenţia de presă Rador.

 Am aterizat în faţa primăriei de la Nufăru

Neculai Moghior, arheolog: „Despre cetatea de la Nufăru ştiam din convorbirile pe care le-am avut cu colega mea, Silvia Baraschi. […] Drept care, la propunerea ei, în 1978 am cerut amândoi aprobare de licenţă pentru cercetările arheologice în zona Nufăru-Ilgani. […] Nufăru era pomenit încă de la începutul secolului, [era ştiut] că în zona aceea sunt nişte fortificaţii; apar acolo produse ceramice, apar monede, deci era semnalat ca o aşezare. Era semnalat şi faptul că Nufăru, localitatea, este aşezată peste o civilizaţie anterioară, dar nu se ştia ce. Muzeul Militar era interesat să studieze o fortificaţie dunăreană în nordul Dobrogei, prezenta un mare interes pentru noi, drept care la sfârşitul lunii august 1978 am venit pentru primele investigaţii la Nufăru. […]

Am ajuns în Tulcea cu trenul Pescarul, cum era numit, un personal de noapte care a ajuns la 6 dimineaţa în Tulcea. Necunoscând zona, până am ajuns să văd unde e autogara – e foarte aproape, de altminteri – a plecat autobuzul de Nufăru, următorul fiind la 11. <Ce fac eu în Tulcea atâtea ore ?!… Câţi kilometri sunt ?> 14 kilometri…. 14 kilometri, o nimica toată la vârsta aceea! […] [Am luat] rucsacul în spate şi am pornit, ca un pelerin, cum s-ar spune. Frumos, vară, sfârşit de vară… În zona Malcoci m-a ajuns un tractor din urmă care m-a luat chiar pe cupa tractorului. M-am urcat şi în jur de 7 dimineaţa am aterizat în faţa primăriei [de fapt Consiliului Popular] din Nufăru.”

Calci pe dunga zidului

Neculai Moghior, arheolog: „M-am dus frumos la primărie, era paznicul de noapte prima persoană pe care am găsit-o. <Bună ziua>, zic, <pot vorbi cu o oficialitate?> <Staţi, că e ora 7…> <Foarte bine!>, m-am aşezat în pridvorul primăriei, este şi acuma o bancă acolo… fumam lulea pe vremea aceea, am aprins luleaua şi am aşteptat. 7, 7 şi un sfert… a apărut doamna Elena Chiselencu, primarul de atuncea al comunei. Mă prezint, spun: <Sunt cutare de la Muzeul Militar Central, am venit să vă întreb de posibilităţi de cazare în camera de la primărie…> Eu ştiam atunci  că în fiecare localitate este o cameră de aceasta în care cei în delegaţii, oameni în misiune, pot fi cazaţi pentru o noapte-două… sau să mă pună în legătură cu cineva din localitate. <Staţi un pic… cine sunteţi?> Îi explic încă o dată motivul venirii şi cine sunt. Zice: <Bine, vă rezolv>. Şi a dat telefon la cineva, o persoană cunoscută de dânsa, la familia Schimbeschi, Vasile şi Angelica…O familie admirabilă cu care am devenit bun prieten. Au acceptat să mă cazeze şi acum sunt gazdele mele preferate din Nufăru. Tot timpul, cât am fost în campanie arheologică la Nufăru, la familia aceasta am stat. […]

Am dormit câteva ore, eram obosit, venisem cu trenul de noapte. După aceea, am luat-o pe străzile din Nufăru, să văd satul, să mă acomodez şi aşa am ajuns în punctul numit de noi La Râpă unde zidul – pe urmă am aflat din cercetări – zidul cetăţii traversează şoseaua respectivă şi la suprafaţă e pe stradă, calci pe dunga zidului… După aceea, pe malul Dunării, în punctul numit La Piatră, unde e borna kilometrică 104, la fel, se vedeau nişte cioburi, [erau] nişte semne că ar fi ceva.

A doua zi după ce am ajuns eu, a ajuns şi Silvia Baraschi. […] Am refăcut traseul pe care mersesem în prima zi, ne-am stabilit punctele de lucru şi primul sondaj s-a făcut La Râpă. Ne-am dat seama că e un punct care cere lucrări de anvergură şi am mers să facem următorul sondaj La Piatră, să vedem şi acolo care e situaţia, ca să ştim cum organizăm campania din anul 1978.”

La început, sătenii sunt primitori

Neculai Moghior, arheolog: „Între timp, m-am întâlnit cu preotul satului, părintele Scutaru, o persoană extraordinară, originar de undeva din Moldova, vorbea cu accentul acela plăcut moldovenesc. Îi pun şi părintelui întrebări, am luat legătura şi cu oamenii din sat… Aşa am aflat că, practic, nu există locuinţă, amenajare, la care dedesubt să nu fie <ceva>… Foarte complicat! […]

În predica din prima duminică care a urmat după venirea noastră, a Silviei şi a mea, aici, în comună, în predica sa preotul a cerut credincioşilor care au fost în biserică să ne acorde toată încrederea, i-a informat că a venit o echipă de arheologi să vadă ce este cu ruinele astea, cu urmele de locuire de aici, <…să le daţi tot sprijinul, să-i lăsaţi să intre în curte să studieze, pentru că se pare că e ceva important în comuna noastră şi ar fi o mare bucurie şi onoare pentru noi să se ştie ce e aicea, ce s-a întâmplat> şi aşa mai departe… […] Mi-aduc aminte că… nu mai ştiu cum o chema, o persoană din comună [zicea]: <Dom’le, noi ştim că a fost aicea o cetate, de la bătrâni>. Nu exista să sapi o pivniţă, o fântână, să construieşti o coşmelie, o magazie, să nu dai peste ceva. Iar după ploaie, străzile satului erau pline de monede. Şi mi-aduc aminte că, într-o discuţie cu un sătean, el zicea: <Domnule profesor, dacă aş şti că sub casa mea e poarta cetăţii, eu v-aş lăsa s-o dărâmaţi, dom’le, ca să scoateţi poarta, să vadă lumea ce e aicea la noi, frumos!>. Aşa a fost la început.”

Angela Schimbeschi, prima gazdă din sat: „Doamna Chiselencu, fostă primăriţă, îmi zice: <Nu am spaţiu, nu am nu ştiu ce…[nu am unde să cazez un arheolog]> – noi fiind prietene şi rude. Domnul [Moghior] era acolo prezent, avea o lulea, pufăia aşa din ea tot timpul. […] Şi el îmi zice: <Uite, vreau o gazdă, chiar pot să stau oriunde, într-o magazie cu fân, să miroasă a fân…> Aşa s-a exprimat, n-am să uit niciodată!… Bun, a stat perioada cât a fost anul acela. Al doilea an, a venit [la noi şi] doamna Silvia [Baraschi] cu mama şi cu băiatul Alexandru. Aceeaşi poveste, [au stat la noi], că erau trimişi de domnul Nicolae. Şi ne-am împrietenit, cu vorbe frumoase, făceam câte o masă cu toţii.”

Vin studenţii…

Neculai Moghior, arheolog: „A intervenit cercetarea din 1979 la care am solicitat sprijinul armatei, în sensul delegării unei echipe de ostaşi marinari, de la o unitate din zonă. Muzeul Militar avea posibilitatea aceasta de a solicita prin raport un efectiv militar pentru o  perioadă. A fost pentru o lună de zile prima echipă solicitată, cu care am putut face cercetările mai serioase, că aveam mână de lucru. Ne-am dat seama – Silvia, ea a fost şi iniţiatoarea cercetărilor serioase, Silvia Baraschi – că ne trebuie efective puternice, numai  cu copii şcolari nu putea să se execute o cercetare ca lumea. […]

Însă, aveam nevoie şi de ajutoare din punct de vedere ştiinţific. Silvia Baraschi s-a adresat Universităţii, Facultăţii de Istorie de la Bucureşti şi a găsit un colectiv de patru studenţi, doi băieţi şi două fete, care s-au arătat decişi [să vină] pe un şantier arherologic. Şi a discutat Silvia cu studenţii respectivi… [Oana Naum, Paul Damian, Corneliu Andonie şi Silvia Iliescu]. […]

În vara lui ’82, aveam echipă militară, echipă de soldaţi, aveam o maşină cu care făceam aprovizionarea şi pentru că am venit cu soldaţii am făcut tabără militară de corturi în curtea şcolii, pe terenul de sport, aveam bucătărie de campanie, aveam o maşină cu care făceam aprovizionarea cu alimente. […] Şi într-o dimineaţă de august m-am dus la gară şi am aşteptat pe cei patru studenţi care veneau în practică, cu dubiţa. Şi au venit doi băieţi şi două fete, cu un morman de bagaje, noroc că aveam TV-ul militar!… I-am încărcat în dubiţă şi hai la Nufăru! Pusesem soldaţii să înceapă să ridice un cort, rezervasem pentru cazarea lor, fiind şi fete, zic mai am corturi, ridic şi al doilea – cort militar, tip grupă. Au fost cam pleoştiţi când le-am arătat, zic: <Uite aicea veţi fi cazaţi voi!> În timpul acesta, directorul şcolii, domnul Răileanu, care ne dăduse permisiunea să amenajăm tabăra în curtea şcolii, vede [şi zice]: <Dom’le, şi fiu-meu e student la Bucureşti, apăi ce, astea sunt condiţii să doarmă studenţii, în cort ?!> şi nu ştiu ce… <Domn’ profesor>, zice, <eu vă dau permisiunea să-i cazaţi în clasele din şcoală, e vacanţă… şi dumneavoastră mă ajutaţi la zugrăvirea şi pregătirea şcolii pentru începutul anului şcolar>. <Nicio problemă!> Şi au fost cazaţi şi am început săpătura, cu două puncte de lucru şi două echipe, având studenţii care puteau să conducă echipele respective… Deci, atuncea s-a lucrat La Piatră, o echipă şi sus, La Râpă, cealaltă echipă.”

Unul dintre studenţi continuă şi astăzi săpăturile

Dr. Oana Damian, arheolog: „Cercetările desfăşurate timp de patru decenii au dezvăluit un sit extrem de important pentru istoria centrelor urbane din epoca bizantină de pe malul drept al Dunării, suprapus în totalitate de aşezarea contemporană. […]

Dacă pătrundem în satul Nufăru venind dinspre Tulcea, putem vizita un turn al zidului de incintă vestic, suprapus de barul Prislav, sau putem vedea în vecinătatea dispensarului curtina de est a cetăţii, cu urmele unui turn. […] Dacă vom înainta pe strada Bisericii, vom păşi chiar pe zidul ce marchează marginea de sud a aşezării fortificate. Sunt ziduri de 2,70 m grosime, cu înălţimi ce depăşesc 3 m, […] cu paramente aspectuoase, lucrate din blocuri de calcar bine fasonate, legate cu mortar alb, rosturile zidăriei fiind umplute cu mortar hidrofug roz. Au fost cercetate două dintre turnurile masive ale cetăţii, de formă rectangulară. Legătura dintre aceste turnuri şi cetate se realiza prin culoare de acces înalte de circa 2 m şi late de 1 m, cu intrări/ieşiri îngrijit lucrate, având plafoane sprijinite pe bârne de lemn, ale căror urme se păstrează în mortar. […]

Până în toamna anilor 2002-2003, când au fost extrase din mediul lor originar, un gen insolit de complexe atrăgea privirile călătorului ajuns pe una dintre uliţele satului care coboară spre Dunăre. Pe o proprietate particulară, în apropierea zidului de incintă vestic, a ieşit la iveală un adevărat <cartier> de locuinţe medieval, impresionant prin densitatea şi continuitatea ocupaţională. Ansamblul, datând probabil din secolul al X-lea, prezenta cel puţin două faze de funcţionare, conţinând elemente constructive, amenajări şi obiecte din lemn bine păstrate, conservate la o adâncime de peste 4 m de la actualul nivel de călcare. Complexele, aliniate la o uliţă podită cu lemn, se păstrau doar la nivelul fundaţiilor şi la nivelul de călcare (podele din scânduri), având o destinaţie de locuire şi gospodărească. Insolitul descoperirii constă în starea bună de conservare a materialului lemons care a servit la ridicarea construcţiilor. Este un fapt rar întâlnit în solurile şi climatul specific ţării noastre. […] Complexele pot constitui o mărturie peste timp a prezenţei pe aceste meleaguri a unor populaţii nordice, vikingii. Prin zonă trecea vestitul <drum de la varegi la greci>, care lega nordul continentului de Marea Neagră şi Peninsula Balcanică. Recunoscuţi navigatori ai epocii medievale, inclusiv în regiunile gurilor Dunării, vikingii se puteau stabili aici în peregrinările lor comerciale sau în calitate de mercenari în armatele bizantine, cele care au înălţat fortificaţia cercetată pe teritoriul satului Nufăru.”

 

Silvia Iliescu – RADOR