Iubit pentru mesajele pe care le transmitea şi respectat pentru ceea ce reprezenta în sine, Radioul public a fost, de la naşterea sa cu 90 de ani în urmă, prietenul apropiat al românilor. Le-a împărtăşit bucuriile şi temerile, i-a informat, i-a amuzat, i-a învăţat. Generaţii întregi de reporteri, redactori, operatori, tehnicieni, ingineri au trebăluit pentru ascultători, în clădirea veche din strada Fântânii şi în cea nouă din strada Nuferilor – apoi General Berthelot – zile, luni, ani, zeci de ani. Priceperea, creativitatea şi puterea lor de muncă au hrănit spiritul românilor aproape un secol. După ce şi-au încheiat activitatea, oamenii Radioului ne-au mai lăsat un dar preţios, pe care noi l-am păstrat în Arhiva de istorie orală: povestirile lor despre vremurile în care lucrau pentru bunul mers al programelor…
Profesorul universitar Valeriu Râpeanu, eseist, editor, critic şi istoric literar este un mare iubitor de radio, ascultător şi colaborator statornic. Mai mult decât atât, Radioul a fost timp de doi ani unul dintre numeroasele sale locuri de muncă. Aceasta s-a întâmplat pe când avea 39 de ani, îşi publicase deja primele studii şi multe articole în Gazeta literară, Luceafărul şi Scânteia. Aşadar, în 1970 Valeriu Râpeanu era numit vicepreşedinte al Radio-Televiziunii. Ce anume l-a determinat să accepte această funcţie şi cum se petreceau lucrurile în Radio în acea vreme, a povestit chiar domnia sa:
„În ce împrejurări aţi fost numit vicepreşedinte al Radioului, cu ce gânduri veneaţi în acest post ?
Doamnă, aş vrea să vă răspund prin ce-am răspuns în 1972, la sfârşitul mandatului meu prematur încheiat, când era clar că nu mai puteam sta. […] Atunci, la sfârşit, eu am spus forurilor superioare următorul lucru: <Eu am acceptat să vin ca vicepreşedinte al Radio-Televiziunii>, cum era atunci, <nu pentru că n-aş fi avut ce face, ci pentru că mie îmi plăcea, mi-e mi-a plăcut şi a fost unul din momentele vieţii mele în care bucuria de a face ceva se [concretiza]… a coincis cu invitaţia de a face ceva pe care îl visam, nu ca post administrativ, ci cu acea dorinţă de a lucra în Radio. […] Invitaţia mi-a făcut-o Paul Niculescu Mizil care era atunci secretarul Comitetului Central care se ocupa de această problemă a Radiodifiziunii şi Televiziunii. Şi am acceptat-o. Dacă nu mi-ar fi plăcut, nu aş fi acceptat-o. Am acceptat-o, pentru că a fost o împrejurare a vieţii mele.
Vedeţi, de la vârstra de 5 ani, tatăl meu care era învăţător într-un sat de lângă Ploieşti, Ploieştori îi spunea, a cumpărat un aparat de radio cum era pe vremea aceea, cu baterii şi cu acumulatori. L-a cumpărat în rate, pentru că leafa lui de învăţător şi leafa mamei ca învăţătoare nu ajungeau pe vremea aceea pentru a-şi cumpăra un aparat de radio, l-a cumpărat în rate şi eu am crescut cu aparatul de radio. L-am auzit pe Iorga la 9 ani. Ţin minte şi acuma cum se spunea la ora 8 seara, la Universitatea Radio <vorbeşte domnul profesor Gheorghe Brătianu>, domnul profesor Victor Papacostea sau domnul profesor Constantin Giurescu sau domnul profesor Silviu Dragomir, Simion Mehedinţi, Ion Simionescu şi mulţi alţii.
Am ascultat concertele orchetrei simfonice, orchestră de salon, orchestră de studio, dirijate de Teodor Rogalski, Alfred Alexandrescu, de Ionel Perlea, de Constantin Bobescu, pe unii am avut onoarea să-i cunosc foarte bine mai târziu. […] Ascultam emisiunile radio, emisiunile teatrului radiofonic: Victor Ioan Popa, Moruzan etc.
În 1953-’54 era cât pe-aci să lucrez la Radio, la invitaţia unuia dintre profesorii mei de literatură română care era şef de secţie la Radio, profesorul C.C. Niculescu şi care în împrejurările de atunci, vă spun, ‘53-’54, a imprimat vocile marilor noştri scriitori din acea vreme. El este precursorul Fonotecii de Aur pe care o duce la desăvârşire colegul meu de facultate, Iulius Ţundrea. De atuncea am început să colaborez la Radio în domeniul literar, dar şi muzical. Adică, eu eram un om care cunoştea mecanismul Radioului şi, ca să nu vă spun că din ’50, de când am venit la facultate la Bucureşti, unul dintre cei care mergeau permanent la concertele orchestrei radio, care pe vremea aceea se desfăşurau în sala Ateneului Român, iar din ’61, aici, aproape de locul unde noi înregistrăm această convorbire.
În consecinţă, eu mă ocupam în 1970, aprilie, conform schemei de atunci, de emisiunile culturale şi de Formaţiile muzicale radio. Fără îndoială, nu aceste amintiri din copilărie, dar ideea că Radioul are o misiune culturală, pentru mine a fost o călăuză. Noi trebuie să ştim un lucru şi aş vrea să vă spun un lucru că se fac şi foarte multe aproximaţii. Radioul este un post public, deci oficial. A fost în toate momentele istoriei şi va fi Radiodifuziunea naţională. Radioul a suferit, din ’48 mai ales, injuncţiunile unei cenzuri la un moment dat sălbatice. Era aici un director, nu vreau [să-i dau numele, spun] numai aşa, să înseninez atmosfera… [Zicea]: <Cum facem când noi spunem propoziţiunea: noi nu vrem război ? Dacă unul deschide după [un timp] şi apare doar vrem război>?… Vă închipuiţi până la ce stupiditate se ajungea – şi asta în anii ‘53-’54.
Au fost scoşi din fucţii de conducere de la Radio oameni de cultură, precum Alexandru Balaci, C. Niculecu, despre care v-am vorbit, şi mulţi alţii, erau epurări continue. Chiar unul din preşedinţii care avea un loc în viaţa politică a ţării, Ion Pas, a fost înlocuit foarte repede… Trebuie să-i aducem un omagiu lui Ion Pas, a făcut foarte multe cât a fost preşedinte, pentru cultura la radio, pentru eliminarea interdicţiilor, pentu aducerea scriitorilor, pentru ca cei care erau deasupra lui la Comitetul Central să nu dicteze şi să… […]
În consecinţă, al doilea lucru, ce vroiam să vă spun este că aici, la Radio, erau câteva structuri redacţionale foarte bine stabilite. Adică, era structura literară, emisiunile culturale, ele mai căpătau diferite nume. Şef era Iulius Ţundrea, lucrau oameni cu o mare experienţă profesională, tineri, pentru că dintre cei vechi se pensionaseră şi [era] uzura vârstei. Era de exemplu Silvia Kerim una din realizatori, era Ioan Ion Diaconu, era Antohi, era Drăgănoiu, era de asemenea Ion Brucescu. Adică, era o echipă şi nu am spus decât câţiva dintre ei… […]
În consecinţă, structurile erau foarte bine organizate. Sigur că şi pe profilul activităţii mele am dezvoltat foarte mult emisiuni existente Revista literară radio, Memoria pământului românesc, Odă limbii române, Tableta de seară, care priveau trecutul nostru luat în asamblu, nu numai al literaturii. De aceea am avut multe consfătuiri, am avut o primă consfătuire cu istorici, cu istoricii cei mai de seamă din ţara noastră, Giurescu, Zane etc., care au venit aici, în sediul Radioului, şi am avut discuţii multe cum să facem. Deci am dezvoltat aceste emisiuni existente aducând şi noi colaboratori…”
[Interviu de Virginia Călin, 1998]
