PORTRET: Maria Callas – „La Divina”, o voce de excepţie marcată de un destin tragic

de Răzvan Moceanu

Duminică, 2 decembrie, se împlinesc 95 de ani de la naşterea sopranei Maria Callas, cea care este considerată drept cea mai mare interpretă de muzică de operă din a doua jumătate a secolului al XX-lea, motiv pentru care a fost supranumită „La Divina”, „Regina della lirica” sau chiar „Biblia operei”. Ea a dat glas, pe scenă, cu măiestrie, multor personaje interesante, a fascinat generaţii la rând cu vocea ei, cu forţa interioară incredibilă pe care o emana, cu frumuseţea sa şi cu lirismul ei sublim, însă viaţa sa a fost o nesfârşită suită de capricii şi momente nefericite, de pasiuni distructive şi, uneori violente, care au marcat o viaţă tragică, curmată mult prea devreme.

 

Cecilia Sophia Anna Maria Kalogeropoulos, pe numele ei la naştere, a văzut lumina zilei la 2 decembrie 1923, la New York, într-o familie de imigranţi greci, Gheorghiou Kalogheropoulos şi Evangelia Dimitriades.

În copilărie, la vârsta de cinci ani, Maria Callas este lovită de o maşină şi rămâne în comă timp de 22 de zile, însă apoi îşi revine miraculos, accidentul rămâne fără urmări importante, iar copilul creşte normal, dovedeşte înclinaţii muzicale, şi începe să ia lecţii de pian.

Când a împlinit vârsta de şase ani, tatăl ei şi-a schimbat numele în Georges Callas şi a deschis o farmacie, în cartierul Manhattan din New York.

În anul 1937, părinţii săi se despart, iar mama şi fiica se mută în Grecia. Pseudonimul Maria Callas s-a născut pe vasul care o ducea spre Grecia, unde era des invitată să cânte la serbare, pe punte, ca voiajul să nu fie atât de plictisitor pentru călători, căci Grecia era, desigur, tare departe.

În 1938, Maria – pe atunci o fată foarte grăsuţă, purtând ochelari mari pentru miopie -, este admisă la Conservatorul din Atena şi studiază mai departe pianul cu Maria Trivella, o cântăreaţă italiană fără o faimă deosebită, dar cu un talent pedagogic remarcabil, însă, concomitent, ia şi lecţii de canto. Peste ani, Trivella şi-a reamintit prima impresie despre eleva sa: „Tonul vocii sale era cald, liric, intens; se răspândea în jur, strălucind ca o flacără şi umplând aerul cu reverberaţii melodioase, ca un carillon. Era în orice caz un fenomen uimitor, sau mai degrabă un mare talent care necesita control, pregătire tehnică şi disciplină strictă pentru a ajunge să strălucească la adevărata valoare”.

Debutul Mariei Callas a avut loc la 11 aprilie 1938, în sala Parnassos, în încheierea recitalului prezentând un duet din Tosca.

În anul 1939, participă la un spectacol al studenţilor, în care interpretează rolul Santuzza din „Cavalleria Rusticana”, de Pietro Mascagni, pentru care obţine primul Premiu al Conservatorului. Vocea sa răsuna mai degrabă către o soprană dramatică, drept urmare pedagogii cu care a studiat încercau să lucreze cu ea la extinderea razei vocale şi la subţierea timbrului.

Între anii 1942 şi 1945, interpretează diferite roluri pe scena Teatrului Regal de Operă din Atena, în spectacolele „Il Mercante di Venezia”, de Mario Castelnuovo-Tedesco, „Fidelio” de Ludwig van Beethoven, „Der Bettelstudent” de Carl Millöcker şi „Tosca” de Giacomo Puccini.

În anul 1945, revine la New York, unde obţine o audiţie la „Metropolitan Opera Theater”, fără succes însă. Îşi perfecţionează, mai departe, tehnica interpretării, iar în ianuarie 1947 debutează la Opera din Chicago, în rolul principal din „Turandot” de Puccini.

În iunie 1947, este angajată la Arena din Verona, unde debutează în rolul principal în opera „La Gioconda” de Ponchielli, iar un an mai târziu apare, în premieră, în rolul titular din opera „Norma” de Vincenzo Bellini, pe scena teatrului din Florenţa, înregistrând primul succes cu adevărat remarcabil, interpretarea celebrei arii Casta Diva rămânând neegalată până astăzi, conform specialiştilor.

Verona îi oferă şi ocazia de a-l cunoaşte pe Giovanni Battista Meneghini, un industriaş bogat şi mare amator de muzică, care era cu 37 de ani mai în vârstă, iar la 21 aprilie 1949, cei doi se căsătoresc, Menghini preluând şi rolul de agent teatral al artistei, asigurându-i contactul cu cele mai importante scene de operă din Italia. Menghini nu ştia să înoate, să danseze, nici nu juca cărţi, vorbea doar despre sănătate, vreme şi mâncare, iar la vremea desertului sforăia tendenţios. Maria avea să afirme: “este calul meu de curse câştigător”.

Pe de altă parte, Maria a avut mereu un apetit aparte pentru mâncare, mărturie stând cele 90 de kilograme ale sale. Brusc, i-a venit ideea să slăbească, însă demersul avea să devină o mare problemă de sănătăate, starea ei generală devenind de nesuportat, după ce a înghiţit o tenie cu şampanie, cu intenţia clară de a o ajuta să slăbească. Parazitul i-a provocat însă reacţii adverse, îi cade părul şi, mai ales, îi tremură vocea la notele înalte, însă totuşi este ferită de consecinţe mai grave ce pot apărea de la un astfel de tratament: meningită, epilepsie sau chiar demenţă. Regimul ei de slăbire a durat mai bine de un an, iar rezultatul a fost pierderea a circa 30 de kilograme.

Decembrie 1951 este momentul unei noi provocări, debutul stagiunii „Teatro alla Scala” din Milano prilejuindu-i apariţia în „I vespri siciliani” de Verdi, un nou triumf epocal al artistei, marcat de aplauze nestăvilite şi nesfârşite „bis-uri”.

Următorii ani îi oferă turnee la Verona, Veneţia, Roma şi Chicago, la „Metropolitan Opera” din New York, prezenţa la „Covent Garden” din Londra, cu „Lucia di Lammermoor”, „Aida”, „Il Trovatore”, „La Traviata” sau „Norma”, însă nu poate obţine, totuşi, rolul titular în „Macbeth” de Verdi, la Scala din Milano.

Maria Callas a cucerit titlul de “prima donna assoluta”, însă mult timp s-a aflat într-o rivalitate totală cu soprana italiană Renata Tebaldi. Ani buni, replicile dintre cele două mari artiste au făcut deliciul presei de scandal. Callas spunea: “Să mă compare pe mine cu Tebaldi ar fi ca şi cum ai compara şampania cu Coca-Cola”, iar Tebaldi răspundea, spre exemplu: “dacă Maria Callas are o voce ca şampania, când ea se trezeşte se transformă în oţet”. Sau: “Tebaldi are un cusur: îi lipseşte coloana vertebrală. O fi, dar eu am ceva ce ea nu are: inimă”.

Maria Callas şi Aristotel Onassis

Dacă în plan artistic aceasta este o perioadă de succes, viaţa particulară a Mariei Callas este extrem de agitată şi nu tocmai fericită, diva trecând prin nenumărate escapade amoroase extraconjugale, cum sunt cele cu regizorul Luchino Visconti, cu Franco Zeffirelli, sau cu tenorul Giuseppe di Stefano.

La 2 ianuarie 1958, primele probleme reale ale vocii artistei aveau să apară în „Norma”, la Roma, un spectacol ţinut în onoarea preşedintelui italian din acea epocă, Giovanni Gronchi, şi a soţiei acestuia. Declinul legendarei cântăreţe de operă nu a fost cauzat de eforturile de a-şi forţa vocea sau de alte cauze externe. La sfârşitul primului act, în urma căruia spectatorii s-au declarat dezamăgiţi, Maria Callas a părăsit scena printr-o ieşire de serviciu. „Acela nu a fost un capriciu, era cu adevărat bolnavă, suferea de traheită, iar muşchii laringelui nu o mai ascultau. Era începutul sfârşitului”, aveau să afirme, peste ani, experţii italieni.

În septembrie 1959, primeşte invitaţia bogatului armator grec Aristotel Onassis la o croazieră pe yacht-ul său „Christina”, alături de alte personalităţi din protipendada internaţională, cei doi se cunosc îndeaprope şi încep o poveste de dragoste de o pasiune nebună, sau mai exact „distructivă şi violentă”, aşa cum explica ea, mai târziu. Era momentul despărţirii de soţul ei, şi începutul unei relaţii în care Onassis îşi manifesta gelozia în cele mai distructive modalităţi, una din principalele consecinţe fiind că Maria era ţinută departe de activitatea artistică.

Era perioada unei vieţi de lux, cu prieteni bogaţi, localuri elegante, bijuterii scumpe, haine strălucitoare, iar în spatele „scenei” se derulau fluxul şi refluxul unui comportament agresiv, care se înrăutăţea de la o zi la alta. Apar ştiri despre toanele şi crizele ei, s-a aflat că, prin culise, îşi pălmuia partenerii, că devenise maniacă a proceselor şi că se năpustea, efectiv, asupra poliţiştilor care îi prezentau citaţiile pentru a se prezenta la tribunal. Unele ziare au numit-o, simplu, „Tigroaica“.

În 1964, apare în „Tosca”, la „Covent Garden” şi apoi în „Norma” la Paris, dar lunga perioadă de inactivitate îşi pusese deja o puternică amprentă asupra calităţilor ei vocale.

Ultimul ei succes poate fi considerat apariţia, în anul 1965, în „Tosca”, la New York.

Au urmat anii de declin artistic, iar viaţa avea să fie la fel de neîndurătoare cu ea, în momentul în care Onassis se căsătoreşte cu Jacqueline Kennedy, văduva fostului preşedinte american John F. Kennedy, asasinat la Dallas, în 22 noiembrie 1963. Era lovitura de graţie pentru viaţa ei artistică şi sentimentală, iar puţină consolare venea din faptul că Maria şi Aristotel continuau să se întâlnească, ca într-un sfârşit joc al dragostei şi al nervilor …

În anul 1973 pleacă într-un turneu mondial de concerte, alături de tenorul Giuseppe di Stefano – însă Maria Callas era o umbră a artistei de succes de pe vremuri -, periplul fiind încheiat în anul 1974, la Sapporo, în Japonia, aceasta fiind ultima ei apariţie în public.

În 1975, Aristotel Onassis a ajuns pe patul de spital, răpus de o boală rară de care suferea de ceva vreme: miastenia gravis, o afecţiune cronică, ce provoacă slăbiciunea progresivă a muşchilor voluntari. Jackie i-a stat alături câteva zile, interzicând prezenţa amantei. După plecarea ei, Maria s-a furişat, însă, înnebunită de durere, la capul patului lui. Sfârşitul magnatului a venit, însă, mult mai repede decât s-ar fi aşteptat, din cauza unei pneumonii, o complicaţie a bolii care îl măcina.

După acest moment, Maria Callas se retrage la Paris, în uitare, în apartamentul din Avenue Georges-Mandel, printre depresii, cu mulţi căţei şi servitori, cu toate că, în 1976, reîncepuse repetiţiile, în secret, la Teatrul “Champs-Eysées”.

A trecut la cele veşnice la 16 septembrie 1977, la doar 54 de ani, în condiţii care au rămas până astăzi neelucidate pe deplin, vorbindu-se inclusiv despre o posibilă sinucidere, sau despre o moarte „din dragoste”. Varianta oficială este că a murit în urma unui atac de cord, însă n-a fost permisă nicio autopsie şi a fost imediat incinerată. Cenuşa ei a fost răspândită, doi ani mai târziu, în Marea Egee, locul străbătut de toţi marii armatorii ai lumii, care este menţionat în toate tragediile, de la cele antice, până la cele moderne.

La mulţi ani distanţă de la dispariţia Mariei Calls, experţii Franco Fussi şi Nico Paolillo au prezentat rezultatele unui studiu, realizat în colaborare cu Universitatea din Bologna, cu ocazia unui seminar ştiinţific, în care au demonstrat că celebra soprană a suferit de dermatomiozită, o maladie care afectează muşchii şi ţesuturile, inclusiv laringele. Această maladie este tratată de obicei cu cortizon şi medicamente imunosupresoare, care, pe termen lung, pot declanşa insuficienţă cardiacă, care avea să reprezinte şi cauza decesului sopranei.