Din vremea Unirii – Mărturii de acum un veac (XVI)

de Silvia Iliescu

Unirea cea Mare s-a putut realiza cu sacrificiile celor aproape 800 000 de mobilizaţi pe front, cu efortul diplomatic al câtorva oameni politici și cu voința marilor puteri ale Antantei câștigătoare în Primul Război. Arhiva de istorie orală vă prezintă o serie de mărturii-document cu o valoare excepțională. Sunt înregistrări de patrimoniu, realizate cu mulţi ani în urmă, cu oameni care au trăit în mod direct acest moment strălucit al istoriei noastre.

 

Leontin Gherdaru din Terebeşti, jud. Satu Mare, absolvise în 1915 liceul din Beiuş, urmând a fi încorporat în Armata Austro-Ungară; ca să scape, s-a înscris la Institutul Teologic din Blaj.

„La această adunare [de la Alba Iulia] au luat parte delegaţi ai Consiliul Naţional, ai diferitelor societăţi culturale româneşti, ai reuniunilor şi ai asociaţiilor de tot felul, aleşi de membrii organizaţiilor respective. Se conta pe participarea a circa 1 200-1 300 de delegaţi şi invitaţi. S-a ales un colectiv de încartiruire din care am făcut parte şi eu.

Casina din Alba Iulia, colecția BCU Cluj; sursa foto: dspace.bcucluj.ro

Am sosit la Alba Iulia pe ziua de 29 [noiembrie]. […] Acolo ni s-au repartizat străzile pe care aveam misiunea de a cerceta şi a consemna casele unde locuitorii erau bucuroşi să găzduiască delegaţi şi numărul locurilor respective. Considerând că trenurile circulau neregulat, pentru a nu întârzia de la adunare mulţi delegaţi au început să sosească încă din seara zilei de 29 noiemvrie. Au venit atunci reprezentanţi şi din localităţi, din afara hotarelor de azi ale ţării, pe care consiliul nu conta. Mi-aduc aminte că în sectorul meu a trebuit să-i încartiruiesc pe un oarecare Dunca şi Nagy din Csengerújfalu, apoi pe unul, Mátyas şi alţii, vreo opt inşi din alte comune care nu ştiau româneşte, însă simţeau româneşte şi vroiau să nu se rupă de fraţii lor din România. A fost un gest care m-a impresionat adânc şi un act a cărui importanţă istorică vorbeşte de la sine, fără a avea nevoie de alte comentarii… Rând pe rând, au sosit delegaţii din toate părţile. În oraş era o forfotă neobişnuită, prevestitoare a unui eveniment de importanţă covârşitoare.

În ziua de 1 Decemvrie 1918 era o zi rece de iarnă, bătea un vânt care te pătrundea prin oase. Cu toate acestea, începuseră încă din zorii zilei să sosească cu trenuri speciale, cu căruţe, pe jos, grupuri de oameni care veneau de la depărtări mari, îmbrăcaţi în haină de sărbătoare, purtând steaguri tricolore şi pancarte cu inscripţii, pentru a făptui cea mai importantă acţiune din istoria noastră : Unirea Transilvaniei cu România. Cântau cântece patriotice de răsuna văzduhul de voie bună !

Până pe la ora 9 se umpluse platoul din Cetate, numit Câmpul lui Horea, unde se adunaseră peste 100 000 de oameni. Eram însărcinaţi şi cu paza ordinei, însă n-a fost nevoie de concursul nostru,  pentru că peste tot era linişte şi lumea aştepta hotărârea delegaţilor întruniţi în Sala Mare a Casinei, numită de atunci <Sala Unirii>. Aici s-a desăvârşit una din cele mai importante fapte din istoria Transilvaniei, acea Unire a tuturor românilor din Transilvania. Sufletul românesc înscria prin această unire, în istorie, aspiraţiile neamului nostru de veacuri.

Marea Adunare Naţională a fost prezidată de bătrânul Gheorghe Pop de Băseşti asistat de episcopul ortodox Ioan Pop, de la Arad şi episcopul unit Demetriu Radu, de la Oradea. Vicepreşedinţi au fost, după câte îmi amintesc, Theodor Mihali, Ştefan Cicio Pop şi Ioan Flueraş. Propunerea Unirii a făcut-o, în numele Consiliului Naţional, Vasile Goldiş care, după un frumos, documentat şi însufleţit discurs, a supus Adunării Generale spre aprobare hotărârea Unirii. Aceasta a fost aprobată cu unanimitate şi cu însufleţire de nedescris de cei prezenţi care, prin delegaţiile ce le aveau, reprezentau întreaga naţiune română din Transilvania, fără deosebire confesională şi fără păreri politice. Şi fiindcă pe atunci nu existau megafoane, oratori ocazionali au venit şi-au spus poporului de pe Câmpul lui Horea cele întâmplate şi au citit Hotărârea Marii Adunări Naţionale, pe care cei peste 100 000 de participanţi au aprobat-o cu deosebită însufleţire.

Sala Unirii din Alba Iulia, cladire unde a avut loc Unirea de la 1 decembrie 1918.

Nu se poate descrie tabloul evenimentelor ! Oamenii plângeau de emoţie, de bucurie, se îmbrăţişau unii cu alţii, se cântau cântece patriotice, se dansa Hora Unirii, domnea peste tot atâta însufleţire, că numai cine a fost prezent acolo îşi poate imagina cum a fost ! În inima lor vibra inima întregii ţări, lacrimile lor erau ultima zguduire pentru veacurile de suferinţă şi impilare, iar atmosfera de adâncă vibraţie patriotică era parcă omagiul adus din suflet memoriei înaintaşilor care au făptuit pentru realizarea acestei zile. Pe buzele tuturor participanţilor era un singur cuvânt atunci: <Trăiască România Mare !> Nicicând poate în istoria sa n-a fost atâta solidaritate între români ca în această zi de 1 Decemvrie 1918 !

Se improvizaseră şi texte noi pe melodia cântecelor naţionale mai vechi. Îmi amintesc câteva fragmente, aşa, de exemplu, pe melodia Pe-al nostru steag e scris Unire se cânta în contiuarea poeziei Trăiască România Mare, cu Bucovina şi Ardealul !, iar la Hora Unirii sau cântecul Hai să dăm mână cu mână se cântau după fiecare strofă diferite refrene, ca de exemplu: <Eu sunt roman / Strănepot al lui Traian>…”

Hotărâtă odată împlinirea visului de veacuri a poporului – Unirea -, participanţii la Marea Adunare Naţională s-au retras în grupuri, aşa cum au venit, spre casele lor, mulţumiţi că au realizat visul de veacuri al moşilor şi strămoşilor lor !”

[Interviu de C. Dumitrescu, Radio Cluj, 1972]