Iubirea
Roxandra Georgeta Maniu, absolventă de filologie, limbi germanice, dar şi de ASE, este pe linie maternă urmaşa familiei Oppler şi pe linie paternă a familiei Garoescu. Povesteşte cu farmec istoria strămoşilor săi, care se topeşte în propria sa istorie cuprinsă în cei 90 de ani de viaţă. În seria de interviuri realizate pentru Agenṭia de presă Rador, aflăm detalii despre viaṭa de zi cu zi din România, din vremea principelui Carol până la căderea regimului Ceauşescu.
- În Europa începuse războiul, dar România va mai fi neutră încă un an. Pentru locotenentul Gheorghe Garoescu (numit de prieteni George) şi pentru domnişoara Elisabeta Oppler (dezmierdată Lison) a fost un an important: acela al primei lor întâlniri. S-a născut o dragoste ca în filme, păstrată şi consolidată în anii Războiului nostru de Întregire, când el era pe front, iar ea îl aştepta să se întoarcă. Aveau să se căsătorească abia în 1920, anul încheierii Conferinţei de Pace. Rodul iubirii lor statornice avea să apară în 1928 şi să se numească Roxandra – o combinaţie între două nume la care niciunul dintre părinţi n-ar fi vrut să renunţe, în favoarea celuilalt. Dar iubirea, respectul şi înţelegerea au găsit soluţia.
„În 1915 mama îl va cunoaşte pe tata, […] la Sinaia. Viaţa la Sinaia şi atunci era veselă, pentru că tinerii ofiţeri cunoşteau tinerele fete la Cazino. Cazinoul pe atunci nu era numai un loc de jucat cărţi sau de câştigat bani sau cine ştie ce jocuri. Era şi sală de dans, erau şi concerte de muzică. […] Între timp, apărea şi Hotelul Palace în Sinaia… deci, în acest Cazino şi în parc avea loc fie muzică militară într-un chioşc, fie serate – sigur, nu la ore foarte târzii. Tineretul era într-o permanentă stare de mulţumire, de satisfacţie pentru aceste mici plăceri care se puteau oferi la Sinaia. El se va menţine, acest Cazino, şi printr-o tradiţie, ulterior având şi concerte de ţinută chiar şi piese de teatru, plus evenimente, discuţii, conferinţe. […]
Mama mea deci cunoaşte pe tata în anul 1915 şi tatăl meu, de la început, are o iubire deosebit de adâncă şi de respectuoasă pentru ea, ca şi pentru familie, pentru familia ei care îl adoptă sufleteşte imediat. În memoriile pe care le-am scris despre tată meu, publicându-i propriile memorii scrise între ‘916-‘918, în toate scrisorile adresate în Bucureşti, de pe front, el va aminti de Mom, deci care este bunica mea şi de ceilalţi membri ai familiei de care era foarte legat sufleteşte. Mama mea, de asemenea, l-a iubit pe tată meu deosebit de mult şi de adânc, o iubire care poate astăzi e mai puţin înţeleasă, ca din 1915 să reziste în timpul unui război crud, până în anul ‘920 când, la finele războiului, s-au căsătorit.
În perioada războiului mama va fi evocată permanent în amintirile tatălui meu, de unde cartea de amintiri este intitulată Jurnal de front [dar] şi Vise de iubire. Aicea, toate luptele la care a participat tata, în care s-a evidenţiat dând dovadă de un eroism deosebit, de o dragoste de ţară absolut desăvârşită, va aminti în orice moment, fie că erau în ploaie, în tranşee, fie că erau în perioada de refugiu din Moldova, va aminti permanent de iubita lui Lison. Deci Elise fusese alintată cu numele de Lizon.
În anul 1920 are loc căsătoria şi într-un fel se linişteşte acel zbucium şi acele eterne griji şi suferinţe aduse de război… […] Pot spune că o pomenea pe mama: <Ce-o face Lison acuma în Bucureşti?>, el fiind pe front şi în retragere în Moldova, fie speriat că fusese ocupat Bucureştiul de trupele inamice.
El a fost permanent însoţit, că aşa era în Armata Română, de o ordonanţă care era trup şi suflet devotat lui. Această ordonanţă, Tudor, l-a însoţit în tot timpul campaniei Primului Război Mondial, chiar când a fost rănit şi a fost internat şi i se pierduse urma, tot Tudor a fost acel care a anunţat că trăieşte şi este într-un spital internat, în Oltenia era atuncea; el va aduce şi poşta de pe front, scrisorile scrise de tatăl meu. Scrisorile scrise de tatăl meu, însă, nu-i parveneau direct mamei. Adică Tudor le aducea, dar le ducea întâi la fratele lui, Aurel, fratele cel mai apropiat de tatăl meu. Şi acesta vehicula scrisorile către mama mea. Scrisorile erau extraordinar de frumoase, de respectuoase, de sentimentale. Am exemple de scrisori pe care le transcria unchiul Aurel şi care erau pline de respect şi de afecţiune. […]
Vă citesc una dintre ele, datată 24 aprilie 1917: <Domnişoară Lison, N-am vrut să las să treacă această zi de azi fără o floare, după datină. Primiţi-le dar cu drag, florile acestea albe ca sufletul dumitale şi vezi într-însele gândul celui îndepărtat care azi trebuie să fie pe aci pe aproape.> […]
Deci, în 1920, revin, are loc căsătoria, căsătoria se face la Biserica Domniţa Bălaşa şi vor fi naşi cei apropiaţi de familia unchiului Aurel, care aveau pe atunci şi o funcţie şi tot pe linie juridică, familia Scărlătescu. Aşa cum erau obiceiurile atuncea, nu numai obiceiuri, dar era obligatoriu ca orice militar care se căsătoreşte să ia o fată cu zestre. Zestrea mamei mele a fost casa din strada Semilunei nr. 2, unde aveam să mă nasc şi eu. Casa era aferentă timpurilor, cartierul [Biserica] Armenească – cunoscut cartier de negustori care făceau legătura cu cei de pe malul Dâmboviţei – şi cu o grădină foarte frumoasă unde şi eu mi-am petrecut copilăria.
Anii care au urmat au fost un fel de recompensă pentru zbuciumul anilor de război, întrucât au fost ani liniştiţi, în care fiecare, putem spune, îşi <lingea rănile>. Mama se ocupa – în fine, avea un rost! – de casă, iar tata îşi continua studiile şi pregătitrea militară pe care a făcut-o cu pasiune. […]
Eu am apărut în 1928, pe 25 martie. […] Foarte dorită de tata şi de mama, natural, dar de tata mai ales. În primii ani mi-a spus că sunt <brânzoaica tatii> pentru că, întrucât mai îmi rămânea niţel lapte pe la buze, probabil că mirosea a brânză. Naşterea a fost într-o zi plină de zăpadă şi zi de iarnă. Pe timpul acela se năştea cu moaşa acasă […], deci mama a rugat ordonanţa să anunţe moaşa, iar după ce am apărut se pare destul de bine şi de uşor, i-a spus: <Du-te şi dă telefon la Focşani…> – tata era într-o unitate la Focşani – <…şi anunţă că a sosit Roxandra!> Numele de Roxandra a fost o uşoară dispută, întrucât tata vroia să fie Roxana, mama vroia să fie Ruxandra.”
[Interviu de Silvia Iliescu, 2018]
