La 7 nov 1951, în cinstea aniversării revoluţiei socialiste din Uniunea Sovietică, se inaugurează noi trei emiţătoare radio, necesare propagandei comuniste: de 145 kW la Timișoara, de 20 kW la Craiova, de 50 kW la Cluj · în 1952 este dată în funcţiune Casa Radiofoniei din Bucureşti, nou construită după bombardarea celei vechi în perioada războiului · pe 15 martie 1954 începe să emită Radio Cluj, primul post teritorial al Radiodifuziunii · primele cuvinte transmise din studiourile noului post: „Aici Cluj, România. Transmitem pe staţiile cu lungimile de undă…” · primul director este Ludovic Raţiu, din 1954 până în 1969 · primul sediu se află pe strada Rákoczi, într-o casă veche, are două studiouri, cabine de montaj şi birouri · între orele 16.00-17.00 se poate auzi prima emisiune în limba română a postului din Cluj, iar între orele 17.00-18.00 primul program în limba maghiară.
Teodor Mateescu a lucrat la Radio Cluj din 1968 până la închiderea postului, în 1985, apoi a fost crainic sportiv la Radio Bucureşti. A absolvit Facultatea de Istorie şi Filosofie la Cluj, fiind angajat imediat redactor la ştiri într-o perioadă în care postul de radio clujean căuta să aducă tot mai mulţi absolvenţi de facultăţi, în locul redactorilor proveniţi direct „din producţie”. Teodor Mateescu a străbătut cu demnitate, ca un excelent profesionist ce era, anii „dezgheţului ideologic” – anii ’60 – dar şi anii deşănţatului cult al personalităţii lui Ceauşescu.
„[La sfârşitul anilor ‘60] s-au schimbat lucrurile. Între timp, s-a schimbat şi conducerea studioului. La conducerea studioului era un tovarăş, un tovarăş ilegalist, Raţiu Ludovic, […] de altfel un om cumsecade, un om de 1,60 m care făcuse şi Auschwitz-ul, deci trecuse prin experienţe dure de viaţă… […] De la Raţiu a preluat Vasile [Rebreanu], dar Ludovic Raţiu a rămas director adjunct, cum se spune. Era de altfel un tip… un bătrânel respectabil, dar vedeai în el şi teama de a nu greşi, dar şi o anume viclenie de a nu trebui să intre, ca să zic aşa, cu picioarele în treaba făcută de cineva. Deci, într-un fel era un <împăciuitorist> între taberele care, vrând-nevrând… tabara de conducere care era de veghe pentru ca să nu se întâmple nimic – ceea ce ar fi deranjat [partidul] – şi tabăra pălmaşilor care trebuia să producem pentru post, pentru emisiuni. […]
Vasile Rebreanu [era şi membru al Marii Adunări Naţionale şi] prevalându-se de condiţia lui de om cu răspunderi publice şi politice şi-a îngăduit ca să îşi creeze o trecere favorabilă pe la mai marii locului, pentru a include în programele studioului şi subiecte care în alte părţi nu erau abordabile, subiecte şi de istorie naţională, dar şi subiecte de cultură, de cultură chiar din perioada interbelică. Şi chiar care, la un moment dat, se putea spune că ar fi contrazis valori dogmatice ale momentului. […] Şi-a asumat, de ce să nu recunoaştem, şi-a asumat un risc cu care a reuşit ca să dezgheţe mult din ceea ce se difuza în programele studioului. De pildă, o chestie care acuma e o banalitate, nici măcar ştire nu este, el a insistat să se schimbe semnalul studioului… care era ceva cu <înfrăţiţi între popoare> sau aşa ceva şi s-a schimbat cu un mesaj transilvănean de pe vremea Iancului care dăinuie şi astăzi… care a rezistat, cum se spune, vremurilor şi mergem cu el înainte. […]
Competiţiile sportive trebuiau să respecte şi ele dogmatic nişte reguli. De exemplu, la Oradea mi s-a întâmplat [când transmiteam] la un meci, FC Bihor-Steaua Bucureşti… La FC Bihor se schimbase antrenorul, era prin anii ’70, era celebrul Constantin Taşcă. Şi toată lumea îl privea pe Taşcă, Bihorul fiind pe situaţie de retrogradare, toată lumea, în loc să privească la meci, privea pe Constantin Taşcă care se agita, făcea în jurul lui spectacol. Şi am scăpat în transmisie: <Privirile sunt îndreptate mai ales către un personaj din arenă care captează prin ceea ce face şi ceea ce spune toată atenţia tribunelor. Întreaga asistenţăe concentrată pe acest personaj…>, nu i-am spus numele, ca să nu facem cultul personalităţii… Şi a doua zi, Bebe Minoiu, săracul, era exasperat pentru că la şedinţa de dimineaţă a trebuit să dea socoteală ce e cu personajul ăla, ce, era Ceauşescu în tribună ca să… [vorbesc despre el] ?! Nici prin cap nu-mi [trecuse] , numai lui Bebe Minoiu i-a trecut, săracul, pentru că primea totuşi dispoziţii prealabile pe care nu avea timp să le transmită tuturor, ci aşa, pe sărite, pentru că erau unele de ultimă oră.
În transmisii se preconiza ca să se abandoneze, la un moment dat, ce se întâmplă în arenă şi să se facă acolo apologia binefacerilor sportului pentru viaţa noastră, pentru opinia publică. […] Chestii amuzante acuma, dar… sigur că asupra dispoziţiei ăsteia s-a revenit peste câteva etape pentru că era, cum să spun, contondent pentru urechile şi pentru mintea cuiva ca să suporte aşa ceva. […]
Mai ales după iulie ’72 au fost unele momente care au fost cu greu suportate, pentru că şi cei de deasupra noastră trebuiau să dea socoteală, drept pentru care puneau, cum se zice, şaua pe noi: <respectaţi cu stricteţe…> De pildă, chiar când eram corespondent, […] în anii ’80, se primea dispoziţie de la centru ca orice relatare să înceapă cu un citat sau cu o referinţă la cuvântările tovarăşului Ceauşescu, ceea ce era de un ridicol maladiv! Şi dacă se poate şi încheierea să se facă tot cu un citat din… Şi, la un moment dat, sigur că am întrebat pe colegii de la Bucureşti: <Şi voi faceţi tot aşa?> <Asta nu-i treaba ta!>, deci erau mulţumiţi că au transmis mai departe, că se pierdea pe parcurs dispoziţia [de la centru] […]
În vara lui 1971, la un an după marile inundaţii ale verii lui 1970, împreună cu trei colegi de la Radio Cluj, am făcut o expediţie de reportaj pe Mureş, de la Reghin până la Arad, într-o barcă. O barcă furnizată de Combinatul de Prelucrare a Lemnului de la Reghin – făcea Reghinul nu numai viori şi instrumente muzicale, ci şi echipament sportiv, inclusiv bărci pentru canotaj, pentru loturile naţionale de canotaj. Deci, cu donaţia asta din partea Reghinului, cu aprobarea din partea Radiodifuziunii, am făcut această expediţie pe Valea Mureşului greu lovită de inundaţii, pentru a relata despre reconstrucţia pe Mureş după catastrofalele inundaţii ale anului 1970. Şi am parcurs peste 700 km în aproape trei săptămâni, pe Mureş, cu destule păţanii, cu destule întâlniri, cu destule momente <picante>, aş spune şi cu destule învăţăminte pentru ceea ce însemna în vremurile alea un reporter pe frontul păcii… un reporter – acuma îmi vine să râd! – <pe frontul păcii şi întrecerii socialiste>. Pentru că între noi vorbele astea circulau des, deci nu le puteam emite pe post, dar aveam şi noi argoul nostru cu care ne mai relaxam şi ne mai descărcam, la o adică, echilibrându-ne. […] Aveam din start localizate punctele unde s-a întâmplat ceva [în timpul inundaţiilor] şi unde trebuia să vedem altceva acuma, sau în alte locuri unde îţi atrăgea privirea ceva neobişnuit. Şi asta am făcut-o noi, cei patru, amintesc numele lor, deci eu, Mateescu român, Constantin Dumitrescu român, Josef Polaczek maghiar, şi Czek Sándor maghiar. Deci şi atunci respectam, iată, proporţionalitatea etnică, [ba chiar] mai mult decât proporţionalitatea, fiindcă ar fi trebuit să fim trei români şi un maghiar, dar noi, generoşi şi colegi, am mers pe ideea aceasta…”
[Interviu de Silvia Iliescu, 2017]
