În ianuarie 1953 Comitetul de Radio subordonat Consiliului de Miniştri hotărăşte amenajarea Casei Radio din Craiova, pe strada Ştirbei Vodă nr.3 · în mai 1954 clădirea are amenajate câteva studiouri: unul pentru înregistrări muzicale, unul pentru crainici, cabine de regie tehnică, de copiere şi fonotecare, fonotecă · la 6 iunie 1954, la ora 14.00, începe prima emisie care durează o oră · în 1964 Radio Craiova are o maşină GAZ 69 şi o motocicletă cu ataş M 72 pentru deplasarea în teritoriu · în anii ’70 sunt achiziţionate magnetofoanele de studio STM 200 tranzistorizate, care înlocuiesc treptat magnetofoanele MEZ 28, sovietice, pe lămpi · începe înlocuirea pupitrelor de mixaj care aveau tuburi electrice cu pupitre tranzistorizate · în 1971 programul de emisie ajunge la 3 ore.
Scriitor de romane, nuvele şi povestiri, Mircea Pospai a fost mulţi ani realizator (1972-1985 şi după 1990), apoi redactor şef la Radio Craiova (1998-2013) unde colaborase de când era student la Facultatea de Istorie Geografie. Avea 23 de ani când a fost angajat, iar pregătirea pentru meseria de jurnalist de radio şi-a făcut-o cu oamenii experimentaţi din redacţie.
„[M-am angajat] în 1972. Din 1971 începusem colaborarea intensă cu Radioul, chiar cu realizarea de emisiuni. […] Proba a fost anul acela în care am lucrat cot la cot cu oamenii din redacţie. Aveam joia liberă, atunci era o zi liberă la facultate, care se considera zi pentru studiu. La noi era ziua de joi. În această zi de joi mergeam pe teren cu cei care se nimereau să plece în ziua aceea. Vreau să spun că în fiecare zi, cam două maşini cu câte trei-patru reporteri mergeau pe teren. Şi nu era nicio zonă şi niciun domeniu neacoperite pe parcursul unei săptămâni de către reporteri ai Radioului. […]
Eu eram un copil de la ţară venit, care nu am avut absolut pe nimeni în oraş, pe nimeni cunoscut, nicăieri, decât că am bătut la poarta Radioului. Şi m-a primit directorul de atunci şi l-a chemat pe el, pe adjunctul de atunci care este încă un om cu toată vigoarea şi care a lucrat mult, Cornel Sorescu. Şi după ce directorul m-a ascultat, el, câte i-am povestit şi i-am arătat, am venit şi eu cu tăieturile din revistele pentru copii, publicasem câteva notiţe în ziar, mi-a mai pus câteva întrebări şi m-a dat pe mâna redactorului şef adjunct, domnul Cornel Sorescu, care m-a luat la descusut şi peste o săptămână m-a trimis în teren. Nota bene: o bună bucată de vreme, cred că vreo câteva luni, trebuiau făcute materiale scrise, articole, reportăjele şi citite pe post. […] Nu a fost numai cazul meu, aşa se proceda în respectiva perioadă. […]
Cum am venit în Radio, am început să facem, împreună cu încă un coleg, cu Mihai Nicola o emisiune de istorie pe care le mai apoi mi-a lăsat-o mie şi pe care am dus-o din 1972 până în 2014. […] A avut diverse titluri, s-a numit Columna, s-a numit Columna File de istorie, s-a numit şi simplu, File de istorie, s-a numit şi Historia magistra vitae; în diverse perioade, cum ştiţi, se făceau grilele de program, se mai schimbau din când în când denumirile fară mari modificări ale conţinutului. Era o emisiune care practic acoperea toate zonele istorice, de la căutarea arheologilor în teren, pentru a spune mereu ce fac acolo, până la filele de istorie contemporană ale acelor vremuri, care însemnau dezvoltare, să-i zicem de istorie recent, […] ale unor localităţi. Şi toţi profesorii mei, dar şi oamenii de la muzeele din Oltenia, de la Râmnicu Vâlcea, de la Severin, de la Târgu Jiu, de la Slatina au devenit colaboratorii Studioului de Radio, practic oamenii cu care eu lucram acea emisiune. […]
Când am ajuns eu în Radio erau [magnetofoane de înregistrare] Reporter 2 şi Reporter 5… Reporter 2 era cam cât o geantă diplomat, dar atenţie, ca să vedeţi pe ce grad de evoluţie ne aflam, pe ce nivel în acel moment: nu avea cap de ştergere. El făcea doar înregistrarea în teren, făceai o bâlbă, făceai ceva, nu mai aveai posibilitatea să te întorci să ştergi, înregistrai tot şi veneai, copiai şi începeai fonotecarea. Apoi, pentru a pune din nou benzile acelea, care aveau cam 20 de minute, erau benzi mici, mai mici decât la Uher, se ştergeau în studio, la nişte electromagneţi amenajaţi acolo, într-un colţ al atelierului tehnic şi ne tot duceam cu benzile. […]
Cum era echipa de la Radio Craiova?
Era o echipă foarte sudată, extrem de sudată şi cu oameni extrem de uniţi între ei. Nu spun că nu mai exista câte o dicuţie, chiar ţin minte unele dintre ele, dar erau profesionale. După 10 minute se apucau să-şi facă treaba. Şi am găsit o echipă de buni profesionişti la Radio. […] Din fiecare problemă cu care te confruntai, găseai pe cineva care să te sfătuiască şi care era într-un anume fel cel mai bun în zona aceea.
De exemplu, de la un… Gheorghe Dobrescu se numea, lucrase şi la Radio Bucureşti şi, împreună cu Lucian Zatti veniseră la Radio Craiova chiar în momentul când se pornise postul şi au rămas acolo. De la Gheorghe Dobrescu am învăţat faptul că trebuie să asculţi nişte minute bune interlocutorul, după care să-ţi formulezi câteva întrebări şi să-l determini ca în timpul pe care tu ţi l-ai fixat – că sunt 2 minute sau că sunt 3 minute – el să-ţi răspundă coerent şi suficient de argumentat şi documentat la acele întrebări. Deci, să faci interviul scurt şi la obiect. De la Lucian Zatti, care era un reporter de fineţe şi care a şi scris multe cărţi de reportaj, am învăţat că în orice rostire şi în orice emisiune radio trebuie să fie şi o anumită doză de metaforă şi că doar vorbirea aceea simplă, de comunicare brută, nu este suficientă. De la Irina Teodorescu, cea care realizase acel reportaj când eram noi elevi, am învăţat că dacă nu pui un pic de suflet în vocea ta şi în modul de adresare către ascultător, n-ai să-l câştigi niciodată. De la Mihai Nicola am învăţat că trebuie să te documentezi cât poţi tu de mult asupra situaţiei dintr-un anumit loc şi cum anume, de unde se porneşte o documentare, unde s-o închei, cum să sintetizezi cele ce ai aflat. Iar de la Cornel Sorescu faptul că trebuie să ai un sistem foarte bine pus la punct de oameni în zonă, pe preocuparea ta reportericească, pe domeniul tău de preocupări, cu care în orice clipă să poţi să realizezi emisiuni când este nevoie sau să te documentezi asupra obiectelor în relaţia cu terenul […]
Exista o proporţie de politic pe care trebuia s-o acoperiţi? Vizitele tovarăşului, şedinţele, plenarele?…
Da, da, da… se scopereau prin emisiunile de ştiri, prin radiojurnalele care erau atunci, se acopereau prin vreo două, cred, cam una-două emisiuni, erau în fiecare grilă de program. De exemplu, îmi aduc aminte de o emisiune, se numea Forţa marelui vizionar, titlul e edificator şi însemna ce face partidul, ce gâdeşte partidul, era mai mult teoretică.
Şi exista cealaltă chestiune, prin care, la multe dintre emisiuni… nu putea să nu se spună că, ştiu eu, a fost la Electroputere s-a făcut ceva pentru că a fost la indicaţiile tovarăşului Ceauşescu sau datorită politicii înţelepte a partidului. Dincolo însă de aceste formulări care practic deschideau o emisiune, începea să se vorbească despre ce se întâmpla în locurile respective. Adică erau atât de palpabile faptele, încât ele nu trebuiau… politizarea era doar aceea că se spunea că fac parte din <politica înţeleaptă a partidului de construire a unei societăţi multilateral dezvoltate> sau <de dezvoltare a industriei ţării> sau de <intensificare a producţiei>, cum era <agricultură intensivă şi multilaterală> şi cum mai era. După care, n-aveai decât să spui că în ultimele şase luni s-a construit o hală, acum se lucrează la… […] era pusă în evidenţă munca de atunci a oamenilor cu toate rezultatele ei.
Exista o listă cu nume de personalităţi pe care nu aveaţi voie să le pomeniţi?
Nu ştiu cum a fost la centru, dar în regional nu se întâmpla, pentru că, în teritoriu, când unul făcea o boacănă sau ceva, el practic dispărea din schemă şi [primea] undeva o funcţie mai jos, unde nu îl mai căutai pentru Radio sau, de obicei, când cineva făcea ceva, aşa, după amintirile mele, nu mai rămânea în judeţ. Îl ducea în alt judeţ, pe o funcţie mai mititică decât fusese, uneori se reabilita, alteori nu… deci nu mai aveai nevoie… dar oricum asemenea liste nu existau.
Existau, în schimb, cred că pe la fonotecă, nişte liste cu piese care nu mai puteau fi difuzate, fiindcă mai pleca aşa, câte unul peste hotare, mai fugea câte cineva…”
[Interviu de Octavian Silivestru, 2018]
