Radio Iaşi este urmaşul postului Radio Moldova care fusese pus în funcţiune în noiembrie 1941 şi închis trei ani mai târziu, la intrarea trupelor sovietice în oraş · 1 ianuarie 1954: se dă în funcţiune un nou emiţător la Iaşi · 1 mai 1956: Radio Iaşi începe să emită ca post teritorial, alături de cele înfiinţate la Cluj, Craiova şi Timişoara în anii precedenţi · la început studioul este necorespunzător din punctul de vedere al volumului şi acusticii, situat într-o casă frumoasă, dar mică · emisiunile au aceeaşi structură ca peste tot: puternic propagandistice în anii ’50, apoi mai „liberalizate” în anii ’60 şi din nou apăsate, de cultul personalităţii lui Ceauşescu · cu timpul, emisiunile culturale se diversifică, având ca obiectiv prezentarea valorilor naţionale · octombrie 1972: Radio Iaşi organizează un concurs de creaţii corale inspirate din poezia eminesciană · octombrie 1982: începe ciclul radiofonic „Momente din istoria teatrului românesc”.
Corneliu Dorneanu s-a pasionat de folclor în anii studenţiei, atras fiind în acest domeniu de profesorul său, folcloristul şi eseistul Vasile Adăscăliţei. După absolvirea cursurilor Facultăţii de Filologie din Iaşi, a continuat să facă interviuri prin satele Moldovei, acum în calitate de redactor la Radio Iaşi. Angajarea s-a făcut cu un examen ce presupunea şi o probă orală pe care Corneliu Dorneanu a trecut-o foarte uşor. L-a ajutat experienţa în realizarea interviurilor, dar şi vocea sa plăcută. În anii „relaxării ideologice” a lucrat cu multă plăcere la emisiunea sa Pe un picior de plai, o emisiune de folclor cu mare succes mai ales la românii din Basarabia şi Bucovina. De altfel, anii 1974-1975 au fost pentru Studioul din Iaşi ani de prosperitate, cu un emiţător nou şi puternic, cu emisiuni variate. Bun profesionist, Corneliu Dorneanu a supravieţuit şi perioadei de înăsprire a regimului, în care s-au făcut dese verificări ale dosarelor personale, iar jurnaliştii se simţeau mereu ameninţaţi „de la partid”.
„Cei care conduceau Radioul, nu numai la Iaşi, ţineau foarte mult cont de autenticitatea de reportaj, de microreportaj, de interviu. Toate aceste elemente de jurnalism erau învăţate, chiar dacă eu nu prea am avut ce învăţa de la cei care au fost înaintea mea… Pentru că, fac o paranteză, noi am intrat în Radio câţiva absolvenţi de facultate, a fost o generaţie foarte reuşită, dar ce era atunci în Radio era sub un anumit nivel care consideram noi că trebuie să existe în Radio. Erau oameni cu [aşa-zise] facultăţi, chestii de partid, cu [Academia] Ştefan Gheorghiu, aşa era moda, după perioada stalinistă încă s-au menţinut aceşti oameni prin Radio. […] Dar erau şi oameni profesionişti de la care am învăţat limbajul uzual intern, lucrul cu tehnica Radioului, asta am învăţat de la ei. Dar jurnalismul adevărat eu l-am învăţat de la dascălii mei din presă, în primul rând la Bucureşti, pentru că ne-au trimis la multe specializări, multe, multe specializări am făcut în jurnalism. […]
Radio Iaşi, din start, după venirea noastră, în momentul în care Radio Iaşi a reuşit să intre pe emisiuni mai mari, pe un flux de ştiri mai puternic… pentru că iniţial n-am avut voie să dăm decât ştiri din zona Moldovei şi uneori ştiri interne. Dar din 1974-75 când s-a dezvoltat foarte mult Radioul şi a fost amplasat la Iaşi acest emiţător puternic care bătea vreo 5-6 000 de km, era făcută special. Iar s-a revenit la ideea românităţii de dincolo de fruntariile ţării şi mă refer în special la Basarabia unde erau cel puţin 5 milioane de vorbitori de română şi primeam mesaje, din Bucovina de Nord, da, dar eram auziţi până în Voivodina de unde primeam [iar mesaje]; [la fel] de la unii români care se găseau imigranţi în Germania şi în Suedia. Am primit scrisori din multe locuri datorită acestui emiţător de la Iaşi.
Şi atuncea, sigur că şi-au dat seama conducerile de atunci şi ne-au specializat. Încet-încet lucrurile s-au dezvoltat, am fost trimişi la tot felul de specializări, generaţia închistată a început să plece sau a fost dată deoparte, şefii au ajuns dintre noi, adică şefi de programe, şefi de secţii şi aşa mai departe, cu o altă viziune şi lucrurile s-au mai dezvoltat. […] A fost o perioadă de destindere…
Dar după aia, cam de prin ’80 când lucrurile s-au înrăit, când s-au produs o serie de închistări, s-a produs acea <dosariadă>, în ’81 [de fapt 1983], când iarăşi mulţi oameni au fost daţi afară, când un număr de oameni din Radio iarăşi am fost găsiţi cu <dosarul prost>, cum spuneau comuniştii, şi când am fost înlăturaţi din locurile unde lucram, vreo două luni am avut aşa-numitul <concediu politic>, veneam, semnam condica, ni se spunea să ne găsim servici, 13 oameni am fost din Radio în situaţia asta! […]
Mi s-au făcut trei dosare [incriminatoare] atunci: unul la judeţul Iaşi, care a fost cel mai urât din toate, unul la Radiodifuziune care, mă rog… a venit un cadrist de la Radio România, aproape că m-a mângâiat aşa, prieteneşte, pe cap şi mi-a spus: <Cornel, eşti un băiat foarte bun, capabil, dar uite, tu ai o problemă cu dosarul, trebuie să vezi ce faci>, dar atât! Ăla de la Radio n-a fost prea cumplit, a fost îngăduitor. Şi unul de la CC [Comitetul Central al PCR], în care nu mi s-a spus nimic, doar mi l-au arătat. A venit o doamnă de la Comitetul Central cu o fişă, aşa, care avea vreun metru, luată dintr-o imprimantă de tip vechi, dinţată, şi în care ne-a zis: <Să vă corectaţi datele din dosar>. M-am uitat la tot. scria că tatăl meu a fost funcţionar, dar nu scria nicio interdicţie, nimic. Poate că cel mai ne-rău intenţionat dosar a fost acela. Dar ăsta de la judeţ a fost ceva cumplit, ne-au chemat pe fiecare, ne-au torturat psihic, că noi suntem fii de burghezi, că să plecăm, că să ne căutăm servici, chestiuni de genul ăsta – a fost o tortură!. […]
[În privinţa programelor], noi pentru ştirile zonale, ştirile din Moldova, aveam coresponenţi peste tot, unii plătiţi, salariaţi din Radio, unii colaboratori cu plată.
Adică, mai exact, în toate oraşele mai importante din Moldova?
Nu, în toate judeţele. Deci, aveam corespondenţi în fiecare judeţ din Moldova, în cele opt judeţe existau corespondenţi care <păzeau>, în ghilimele, aveau grijă să reflecte realitatea, noutăţile, li se cereau şi anumite reportaje pentru alte emisiuni, emisiuni economice sau ştiu eu […] sau trebuiau să relateze despre anumite elemente culturale şi atunci intrau şi în alte emisiuni. Dar de regulă intrau la noi, în fluxurile… în radio programe care erau tot la noi, la Actualităţi – nu mai era [Redacţia] ştiri, Redacţia actualităţi era… Aveam fluxul de ştiri care erau din oră în oră, cu emisiunea de seară, Evenimentele zilei, care era o sinteză a întregii zile, de jumătate de oră – s-au reluat toate, după ’90. Şi deci eram pe un flux de ştiri foarte bine organizat şi bine orânduit din punct de vedere… pentru că, dacă nu ai rigoare în compartimentul ăsta, degeaba, nu… n-ai făcut nimic! Dar aceşti corespondenţi erau o sursă.
Altă sursă de [ştiri] erau corespondenţii ocazionali care erau tot la capitolul ăsta, care puneau ei mâna pe telefon şi ne sunau: <Uite ce s-a întâmplat la noi>, sigur, verificam. Sigur, mai dădeau ştiri, era obligativitatea fiecărui redactor care mergea pe teren, când se întoarce, în afară de înregistrările sonore pe care le făcea pentru emisiunea lui, să aducă şi nişte informaţii la noi. […]
Sigur, la un moment dat, prin ’75, am fost racordaţi la Agenţia Agerpres, la <fluxul 0>, <fluxul 0> la Agerpres înseamnă tot, inclusiv ştirile cu embargo, pentru că ei ne dădeau embargo la anumite ştiri. Scria: <Informaţia respectivă are cumva embargo>. Dacă nu se ridica embargoul nu se dădea ştirea, erau informaţii cu embargo. Erau embargouri ocazionale, până la încheierea evenimentului, când puteai să dai ştiri – şi aicea intrau ştirile cu Ceauşescu, cu conducerea de partid şi de stat, nu dădeai decât rar când era în derulare – dar erau şi alte categorii de ştiri, externe. <Fluxul 0> înseamnă ştirile interne, ştiri naţionale, ştiri externe, ştiri locale sau din ţară şi ştiri sportive – deci aveam tot… […]
Existau momente când anumite personalităţi, cel puţin de la Iaşi, veneau în Radio să cunoască anumite ştiri pe care ei n-aveau de unde să le citească, erau momente când Ion Iliescu, care a fost multă vreme prim secretar de la Iaşi şi care era un om cult, la vremea respectivă era considerat o personalitate progresistă în sistemul de partid românesc, de conducere, Venea în Radio, avea casa unde stătea aproape de noi şi vroia să citească anumite ştiri din <fluxul 0> la Rompres [Agerpres], ştiri care, de fapt, unele din ele nu puteau fi difuzate. Existau ştiri din Rompres pe care noi nu puteam să le difuzăm, pentru că aveau embargo. Deci, noi ştiam absolut totul, practic. Sigur, nu pe toate le puteam difuza, asta era o amărăciune a noastră, pentru că această libertate de informaţie până în ’85 a fost îngrădită.”
[Interviu de Carmen Ionescu, 2017]
