În anii comunismului naţionalist şi ai cultului personalităţii lui Nicolae Ceauşescu, <tovarăşul> şi <tovarăşa> au ajuns să controleze în mod direct întreaga presă. În acest context a venit „de sus de tot” ideea ca posturile teritoriale Radio Târgu Mureş, Radio Cluj, Radio Iaşi, Radio Craiova, Radio Timişoara să fie închise. O hotărâre venită peste noapte, aşa cum vin toate deciziile dictatoriale. Acest lucru petrecut în 12 ianuarie 1985 a bulversat lumea jurnaliştilor de radio din studiourile regionale, a produs stupoare şi derută şi a lăsat temporar sute de oameni fără slujbă. Au mai rămas doar câţiva tehnicieni pentru întreţinerea aparaturii rămase la studiouri. Acest lucru a făcut posibilă redeschiderea posturilor într-un timp foarte scurt, în ziua de 22 decembrie 1989, imediat după ce Nicolae Ceauşescu a părăsit puterea.
Primele manifestări concrete de nemulţumire faţă de regimul ceauşist s-au făcut simţite în Timişoara încă din 16 decembrie când enoriaşii pastorului reformat László Tökés s-au adunat în Piaţa Maria ca să se opună evacuării acestuia din parohie. S-au scandat primele lozinci anticomuniste; tot atunci au apărut şi primele steaguri cu stema RSR decupată. În zilele care au urmat totul a luat amploare: şi protestele şi represiunea. În 17 decembrie au fost lupte de stradă între civili şi militari, au fost incendiate TAB-uri şi magazine, iar a doua zi protestele au continuat cu tineri, copii şi civili care au strigat lozinci pe treptele Catedralei. La 19 decembrie muncitorii din întreg oraşul au intrat în grevă. 21 decembrie a fost ziua în care revoluţia s-a extins în Arad, Sibiu, Târgu Mureş şi alte câteva oraşe.
La Bucureşti mitingul convocat atunci de Ceauşescu pentru sprijinirea politicii sale s-a transformat într-unul anticeauşist şi anticomunist. Încăpăţânarea sa de a rămâne la putere s-a sfârşit cu fuga din 22 decembrie, ora 12, de pe clădirea CC al PCR.
În entuziasmul acelei zile, foştii angajaţi ai postului Radio Timişoara, care fusese oprit cu aproape cinci ani în urmă, au redeschis emisia după doar câteva ore de pregătiri. La ora 14.00, din studioul de pe Strada Cluj nr. 24 plecau în eter primele cuvinte, rostite de redactorul George Balica: „Aici Radio Timişoara Liberă, primul post de radio din România care emite un program liber, necenzurat”.
George Balica, filolog, fusese angajat la Radio Timişoara în 1972 şi lucrase până la închiderea postului în 1985 la Redacţia economică.
„Reînfiinţarea a fost foarte simplă, într-un fel, văzută aşa, din afară. Poate că a fost aşa, un act providenţial adus de Revoluţia din decembrie. Eu îmi aminesc, în 22 decembrie eram în Piaţa Operei, alaturi de colegi de muncă, de cunoscuţi, practic de peste 100 000 de locuitori ai Timişoarei. Scandam, simţeam… eu, personal, simţeam că mult nu mai poate să dureze până când Ceauşescu avea să fie dat jos de la putere. Şi la un moment dat – era ca un fel de premoniţie – am spus că <s-ar putea ca astăzi să pornească Radioul>, mi-am zis eu mie. Şi am plecat din Piaţa Operei, am plecat spre sediul Radioului. […]
Lucrurile au evoluat foarte rapid, Ceauşescu a plecat cu elicopterul. Sigur, program de televiziune nu mai era, dar mergea radioul şi ne-am dat seama după schimbările de ritmuri muzicale [că se întâmplă ceva]: dacă înainte se difuzau doar cântece patriotice, am văzut că era un program de muzică populară cu melodii foarte săltăreţe. Am zis <Hai să dăm drumul la televizor, să vedem ce e>. Şi atunci am văzut acea transmisie din Studioul 4 al TVR şi am spus: <Ei, uite că a venit şi momentul să-i dăm drumul!> Eu am scris repede un text de început de emisie, am mai căutat ceva muzică – le aveam pe streifuri, pentru că toată fonoteca noastră a fost dusă la Jilava, ziceam eu că a fost <arestată> acolo – am avut doar două streifuri, unul cu muzică populară bănăţeană şi unul cu melodii interpretate de Richard Clayderman.
La ora 14 totul era pregătit pentru intrarea în emisie. Să nu credeţi că a fost simplu! [Nu s-ar fi reuşit] dacă n-ar fi existat Serviciul tehnic care a rămas pe loc să aibă grijă de cele două cabine de emisie care au rămas funcţionale în eventualitatea că se poate întâmpla vreo catastrofă, vreun cataclism, vreun război, Doamne fereşte, să existe posibilitatea comunicării rapide. Deci, cu colegii respectivi, dar în primul rând datorită lui Ioan Olaru care era şeful Tehnicului pe atunci, am reuşit să intrăm în emisie la ora 14. El a făcut ce a făcut, a vorbit cu cine trebuia la Bucureşti şi a reuşit să primească nu doar staţia noastră de emisie, respectiv de 630 kHz, care emitea din Timişoara, ci şi alte trei staţii din ţară. Şi la ora 14 am intrat în emisie cu anunţul :<Aici Radio Timişoara Liberă! După aproape cinci ani de tăcere impusă de dictator, postul nostru de radio îşi reia activitatea. Peste câteva momente vom transmite un buletin de ştiri>. Acesta a fost anunţul de început pe care l-am făcut eu.
Sigur, au urmat benzi muzicale, din Piaţa Operei s-a auzit foarte repede că Radio Timişoara emite din nou, s-a spus şi în Piaţa Operei. Din Piaţă au venit câţiva reprezentanţi ai revoluţionarilor şi au adus un fel de manifest al Partidului Democratic Român care s-a înfiinţat în 20 decembrie, la Timişoara. Şi am citit împreună cu colegul meu, Mircea Muntean, care venise ulterior, am citit acel text şi de atunci încolo Radio Timişoara a intrat deja în legătură cu oameni care au fost în balconul Operei la Timişoara.
Au venit foarte mulţi oameni din stradă, şi-au manifestat bucuria că emitem din nou. Culmea aeste că după acel anunţ nu ştiu dacă a durat o oră şi s-au prezentat la sediul studioului aproape toţi colegii de care ne-am despărţit în 1985. Şi fiecare a venit cu o personalitate din oraş, cu cetăţeni de pe stradă, le luau interviuri şi toată treaba asta a durat până seara la ora 22, când am închis programul, în ziua de 22 decembrie. […] În 22 decembrie am emis de la ora 14 până la ora 22, cu o pauză de o oră între 17 şi 18 pentru că nu aveam decât o singură cabină de emisie şi aparatura trebuia să se mai răcească, să se odihnească. Nu aveam aparatura care este astăzi. […] A doua zi am emis mai mult, am emis de dimineaţa de la ora 6 până seara, la 22. […] Câteva zile mai târziu am emis în limba germană, am emis în limba sârbă şi s-a înfiinţat şi o redacţie în limba maghiară. […]
Colegii toţi au fost primiţi înapoi şi după aceea, mă rog, s-au mai limpezit apele, unii dintre ei au fost refuzaţi pentru că au lucrat la Comitetul Judeţean de Partid, imediat după defiinţarea studioului, dar cu timpul au fost reprimiţi şi ei în redacţie.”
Ioan Olaru, inginer, a lucrat la Radio Timişoara din 1983 până la închiderea postului, iar în decembrie 1989 era şeful Serviciului Radio în Direcţia RadioTV.
„Situaţia era [cum era] în Timişoara, nu o s-o descriu acuma, dar se cam cerea pornirea Studioului de Radio şi încă din 20 [decembrie] am început preparativele. [Eram] un grup, fiindcă nu aveam încredere [în oricine], cum era atunci, nu mai ştiai în cine să ai încredere. Un grup ne-am ocupat – doi oameni de fapt, câţi eram în grupul ăla – şi cei de la Direcţie, fiindcă trebuia să capacităm şi pe cei de la emiţătoare – cam şase de toţi. Şi prin 20 [decembrie] am început preparativele, am revizuit aparatura, Controlul [Tehnic] General. Problema era că nu aveam circuit între Strada Cluj unde era studioul şi emiţătorul care era pe Calea Aradului. Dar, bun, astea până la urmă s-au rezolvat… Până la urmă am vorbit cu cineva pe care-l cunoşteam la masa de verificare, că pe acolo treceau circuitele, şi–am rugat să întregească circuitul cu emiţătorul. Mai aveam un circuit cu emiţătorul Televiziunii, urgent, şi-am încercat pe acolo să mergem dar nu s-a putut, aşa că abia în 22 pe la ora 11 am dat heterodină, cum se numea, la emiţătorul de 400 kW, la 630 kHz, întrerupând Radio Bucureşti care avea program de muzică simfonică sau ce era… […]
Şi aţi început să emiteţi în 22 decembrie… Ce aţi dat la emisie?
Pot spune exact, mă rog, cât se poate de exact după atâţia ani… Deci, la ora 11 noi am dat heterodină pe emiţătorul despre care am vorbit mai înainte şi urmând să mergem în Piaţa Revoluţiei de azi, Piaţa Operei de atunci. Şi ni se părea corect, noi fiind primii cenzori, ni se părea corect ca atunci să intre în emisie cei care erau în balconul Operei, aşa ni se părea nouă că era normal. Şi eu şi cu Iulian Toma am plecat cu o maşină după dânşii.
Între timp, la 11 jumate au dat băieţii muzică şi a intrat corespondentul de atunci al Radioului, Bogdan Herzog, împreună cu George Balica. Au intrat în emisie după 12, 12.20, 12.15, aşa, au intrat în emisie şi au anunţat: <Aici Timişoara Liberă!>… şi aşa mai departe…”
Agneta Victoria Nica, realizator, a lucrat la Radio Timişoara din 1967, mai întâi reportaje social-economice şi apoi emisiuni de ştiinţă.
„Cu reînfiinţarea postului a fost evenimentul cel mai neaşteptat din viaţa mea! Niciodată n-am crezut că voi mai sta în faţa unui microfon. 22 decembrie, după ce ascultasem… văzusem la televizor pe Iliescu, Caramitru, Dinescu şi ai lor, am umblat şi pe la radio şi am auzit Radio Timişoara. Era pe la 12 şi ceva, ne-am suit în maşină cu soţul şi cu copilul şi ne-am dus la Radio, erau deja vreo doi-trei colegi acolo. Au intrat prima dată la ora 12, a durat cam… nu ştiu, jumătate de oră, o oră. Pe urmă, la ora 2, am intrat şi eu. Tot de atuncea tot încerc să-mi amintesc ce am spus atunci – nu ştiu! Habar n-am care au fost primele lucruri pe care le-am spus atuncea, în 22 decembrie.
Ei, şi cu timpul s-au strâns toţi foştii colegi şi de capul nostru, fără conducere, fără multă organizare, am început să vorbim. Chemam oameni care credeam [că au ce spune] sau veneau ei singuri, care aveau ceva de spus. Era otova, în toate limbile se vorbea atunci, a fost o perioadă aşa, puţin nebună, dar au fost nişte zile foarte frumoase!”
[Interviuri de Octavian Silivestru, 2018]
