Marţi, 2 iulie, se împlinesc 515 ani de la moartea lui Ştefan cel Mare, o personalitate marcantă a istoriei României, înzestrată cu mari calități de om de stat, diplomat și conducător militar, cel mai mare voievod al Moldovei în Evul Mediu (1457-1504), un bun administrator, războinic neînfricat şi protector al culturii. Este considerat apărătorul creştinătăţii – un adevărat „atlet al credinţei creştine“, după cum îl caracteriza chiar Papa Sixt al VI-lea într-o scrisoare redactată chiar în perioada războaielor lui Ştefan cel Mare cu turcii – , al Europei împotriva turcilor şi a islamului, a ctitorit 44 de biserici şi mănăstiri – tradiţia spunând că după fiecare victorie înălţa un lăcaş de cult.
Pe de altă parte, lui îi sunt atribuite poligamia, lăcomia, iuţimea la mânie, pedepsirea fără judecată, răzbunarea, fapte nedemne de un adevărat creştin.
La 20 iulie 1992, sinodul Bisericii Ortodoxe Române proclama canonizarea dreptcredinciosului Voievod Ștefan cel Mare – cu zi de prăznuire la 2 iulie -, cel care ”a cârmuit Țara Moldovei 47 de ani, înarmat cu platoșa credinței în Dumnezeu, cu cea a postului și rugăciunii și cu multe fapte ale dragostei creștine închinate Bisericii și poporului său; a zidit un foarte mare număr de biserici și mânăstiri, înzestrându-le cu cele necesare sfintelor slujbe, ca un purtător de biruință a luptat cu prețul vieții sale până la jertfelnicie pentru apărarea hotarelor țării și a credinței strămoșești fiind numit apărător al creștinătății, a miluit pe săraci și a răsplătit pe luptătorii oșteni, a arătat îndurare și pe cei greșiți i-a îndreptat”, după cum se arată în Tomosul de canonizare.
Ștefan al III-lea s-a născut în anul 1438 sau 1439, la moșia familiei de la Borzești, astăzi în judeţul Bacău, ca fiu nelegitim al viitorului domn al Moldovei, Bogdan al II-lea și al Oltei. Bogdan era la rândul său fiu nelegitim al lui Alexandru cel Bun, iar soția sa, Oltea provenea dintr-o familie de boieri de lângă Bacău, cei doi cunoscându-se în perioada în care Bogdan s-a aflat în exil la curtea lui Vlad Dracul.
Familia a avut încă trei băieți – Ioachim, Ion și Crâstea – și două fete – Maria și Sora.
Despre copilăria lui Ștefan cel Mare nu sunt foarte multe date cunoscute, cel mai probabil acesta și-a petrecut-o la reședința familiei. Ştefan cel Mare s-a născut în focul războaielor civile care au marcat Moldova de la începutul secolului al XV-lea şi până la jumătatea acelui veac, astfel că el a avut o copilărie traumatizantă. Primii ani din viaţă i-a trăit într-o epocă de anarhie, dominată de războaie pentru tron între bastarzi şi fiii ai voievozilor, de asasinate şi crime îngrozitoare. A asistat la decapitarea tatălui său şi, potrivit unor legende, la uciderea cumplită a celui mai bun prieten din copilărie, a umblat mult timp pribeag şi a fost deseori fugar.
Marele voievod a trăit într-un spaţiu idilic, fiind educat se pare şi de bunicul său matern, un oarecare jupân Bogdan, de la Trotuş, în apropierea Borzeştiului. Tânărul ar fi primit o educaţie severă, militară, fiind învăţat de mic cu armele.
Pentru o perioadă, se pare că Ştefan cel Mare a fost dat pe mâna unui călugăr pentru istrucţia sa, iar unele legende arată că acesta ar fi fost dat spre ”pedepsire” adică la învăţătură, timp de doi ani, călugărilor de la Muntele Athos, de la mănăstrirea Zograf, unde ar fi învăţat să scrie, să citească, limba greacă şi, totodată, învăţătura creştină, aşa fiind explicată şi evlavia voievodului de mai târziu.
În anul 1449, la 12 octombrie, tatăl său, Bogdan, sprijinit cu un corp de oaste trimis de Iancu de Hunedoara, învinge armata lui Alexandru al II-lea la Tămășeni, lângă apa Moldovei și se proclamă domn.
În 11 februarie 1450, Bogdan emite, la Roman, un hrisov de recunoaștere a suzeranității lui Iancu de Hunedoara, căruia îi făgăduiește sprijin și ajutor, în orice împrejurare, pentru ca în schimb „iubitul nostru părinte să ne ocrotească sub mâna sa și să ne apere de orice dușmani ai noștri”. La finalul actului, unde sunt enumerați martorii care girau acel document este menționată, imediat după domn, „credința iubitului meu fiu, Ștefan Voevod”, aceasta fiind prima atestare documentară a existenţei viitorului domn al Moldovei.
La 15 octombrie 1451, Bogdan este asasinat, la Reuseni, de către fratele său vitreg Petru, alt fiu nelegitim al lui Alexandru cel Bun și care va domni ulterior sub numele de Petru Aron. După moartea lui Bogdan, familia sa, inclusiv tânărul Ștefan, se vor afla în exil în Transilvania și apoi în Țara Românească, după instalarea ca domn a lui Vlad Țepeș.
În aprilie 1457, Ștefan a intrat în Moldova, înaintând spre Suceava, de-a lungul văii Siretului, în fruntea unei armate de șase mii de oameni, din care un corp de o mie de munteni oferit de Vlad Țepeș, iar restul moldoveni din Țara de Jos. Petru Aron a fost surprins de această acțiune, reușind să strângă în grabă o armată cu care l-a atacat pe Ștefan la Doljești, pe Siret, la 12 aprilie. Petru Aron a fost învins și a părăsit câmpul de luptă, însă a încercat o nouă rezistență la Orbic, la 14 aprilie, în Joia Mare a anului 1457, dar a fost din nou înfânt și silit să ia calea exilului, în Polonia.
După câștigarea bătăliilor și alungarea lui Petru Aron, Ștefan va organiza o mare ceremonie publică de încoronare, într-un loc numit Direptate, pe valea Siretului.
Până la urcarea pe tron a lui Ștefan, țăranii liberi nu erau obligați să presteze serviciul militar, deoarece pământul pe care îl stăpâneau nu era primit de la domn, iar Ștefan avea să facă o reformă radicală în sistemul realțiilor feudale, prin obligarea țărănimii libere la prestarea serviciului militar, conferind astfel acestei clase o funcție politică importantă în viața statului.
Politica dusă de Ștefan cel Mare pe plan intern de-a lungul domniei avea ca scop principal consolidarea puterii centrale a domnului și asigurarea liniștii sociale, iar principalele direcții de acțiune au fost reprezentate de repopularea țării prin împroprietărirea cu pământ – fapt confirmat de numărul mare de hrisoave de împroprietărire cu „loc în pustiu” în diferite regiuni ale țării, preponderent în cele de graniță – și acordarea de privilegii răzeșimii, crearea unei noi clase aristocratice (mica boierime) pe baza meritocrației militare, întărirea puterii militare și a capacității de apărare a țării, reconcilierea cu vechile familii boierești și rechemarea celor plecați în exil, asigurarea loialității Sfatului Domnesc – prin creșterea ponderii dregătorilor militari (pârcălabii) și introducerea unui număr însemnat de membri ai familiei sale.
În primii ani de domnie, Ștefan a căutat să țină sub control puterea boierilor prin menținerea privilegiilor, iertarea celor care l-au slujit pe Petru Aron și trimiterea de cărți de iertare și rechemarea în țară a boierilor fugari, în frunte cu boierul Mihu. Ștefan a schimbat de asemenea și ierarhia boierească, creând imediat sub domn un nivel al conducătorilor administrațiilor locale, pârcălabii de cetăți (ținuturi), cărora le-a acordat puteri lărgite, poziţii de mare raspundere atribuite doar rudelor sale și celor mai apropiați dintre boieri.
Ștefan a avut de înfruntat două conspirații boierești în cei patruzeci și șapte de ani de domnie, cea din 1471 – când au fost decapitați trei mari boieri în frunte cu cumnatul său, marele vornic Isaia și cea organizată în 1504 – cu două zile înainte de moartea sa, care viza îndepărtarea fiului său Bogdan de la tron, terminată identic cu uciderea capilor conspirației.
Sursele de venit importante ale domniei sale erau reprezentate de veniturile încasate din monopoluri și taxe vamale – monopolul exploatării și comercializării sării și argintului, precum și monopolul comerțului cu pește, ceară și blănuri prețioase, iar vămile erau așezate pe principalele artere comerciale.
Alte surse de venit le reprezentatu arenzile încasate de la proprietarii de case si atelierele meștesugărești din orașe, amenzile și taxele de judecată (tretina – a treia parte din lucrul judecat) și veniturile satelor și ocoaleleor domnești.
Ștefan cel Mare a fost unul dintre puținii domni ai Moldovei care au bătut o monedă proprie – gros moldovenesc -, fapt ce reprezenta inclusiv o modalitate de a afirmare a suveranității.
Pe parcursul domniei, Ştefan a dus peste 40 de războie sau bătălii, marea lor majoritate victorioase, cele mai semnificative fiind victoria de la Baia asupra lui Matei Corvin în 1467, victoria de la Lipnic împotriva tătarilor, în 1469 sau victoria din Bătălia de la Codrii Cosminului asupra regelui Poloniei Ioan Albert, în 1497. Cel mai mare succes militar l-a reprezentat victoria zdrobitoare din Bătălia de la Vaslui împotriva unei puternice armate otomane conduse de Soliman-Pașa – beilerbeiul Rumeliei, la 10 ianuarie 1475. În urma pierderii acestei bătălii, în anul următor sultanul Mehmed al II-lea va conduce, personal, o expediție în Moldova încheiată cu înfrângerea armatei Moldovei, în bătălia de la Valea Albă-Războieni.
La urcarea pe tron a lui Ștefan, contextul geopolitic făcea ca Moldova să fie obiectul încercărilor de hegemonie a celor doi mari vecini, regatele Poloniei și Ungariei, iar în urma perioadei de instabilitate generată de luptele pentru domnie dintre urmașii lui Alexandru cel Bun, poziția ei față de cei doi vecini rivali se degradase considerabil, de unde obligaţia pentru tânărul domn de a duce o politică externă realistă și echilibrată.
Ștefan a acordat o atenție dezvoltării deosebite a instituției însărcinate cu acest domeniu, Marele logofăt avea să devină cel mai important dregător al țării. Ștefan și-a ales cu grijă colaboratorii din acest domeniu, în lunga sa domnie demnitatea de logofăt fiind îndeplinită doar de trei boieri: Ioan Dobru (1457-1468), Toma (1468-1474) și Ioan Tăutu (1475-1503). Abilitatea sa pe plan extern a dus la rezultate remarcabile: în perioada 1462-1465, Ştefan se luptă cu muntenii și e în pace cu turcii, ungurii și polonii, în 1467 se luptă cu ungurii, e în pace cu turcii și polonii intervin în favoarea lui, protestând la Buda; în anii 1469-1479 e în luptă cu muntenii – ungurii și turcii nu intervin, în 1475-1476, luptă cu turcii – polonii și ungurii îi trimit mici ajutoare; la 1477-1480 luptă cu muntenii, ajutat de unguri; la 1481-1487 luptă cu turcii, fără intervenție polonă și ungurească; la 1497-1499 luptă cu polonii – ungurii, turcii și rușii intervin în favoarea lui Ștefan, iar cu tătarii lui Mengli Ghirei a avut mult timp relații bune.
În 1473, Ștefan a renunțat la plata tributului către Poartă, a condus două campanii majore antiotomane – cele din 1475 și 1476, alte patru campanii minore – cele pentru apărarea Chiliei și Cetății Albe din 1475 și 1484, precum și luptele împotriva oștilor turcești conduse de Ali Hadâmbul, beilerbey-ul Rumeliei și Malcoci, pașa de Silistra, din 1485-1486.
Ștefan cel Mare a acordat o atenție deosebită realizării unui sistem de fortificații permanente ca element central în strategia sa de apărare a țării. În acea epocă, cetățile jucau un rol politic și militar major, asigurând celui ce le stăpânea controlul teritoriilor adiacente, dar și având de multe ori un rol decisiv în câștigarea campaniilor și bătăliilor. Rezistența cetăților Neamțului, Sucevei și Hotinului a determinat retragerea lui Mahomed al II-lea, în 1476, iar rezistența cetății Sucevei, la 1497, a determinat retragerea regelui polon Ioan Albert.
După cucerirea de către turci a Chiliei și Cetății Albe și în noul context extern european, Ștefan decide în 1487 să încheie pacea cu Imperiul Otoman, acceptând reluarea plății tributului în schimbul garantării de către aceștia a statalității și independenței Moldovei.
După încheierea păcii cu Imperiul Otoman și securizarea frontierei sudice, în ultima parte a domniei, Ștefan își va focaliza politica externă pentru rezolvarea chestiunilor în dispută de la frontiera nordică. În acest sens a dezvoltat un sistem de alianțe cu Cnezatul Moscovei (1491), Hanatul Crimeii și Marele Ducat al Lituaniei (1499), în scopul îngrădirii influenței polone. După victoria din Bătălia de la Codrii Cosminului din 1497 și expediția militară în Galiția din 1498, a încheiat pacea cu Regatul Poloniei.
Epoca lui Ștefan cel Mare a însemnat şi construcţia de biserici și mănăstiri şi fortificarea unor cetăți. Deși tradiția îi atribuie lui Ștefan construcția a câte unei biserici după fiecare din luptele purtate, din pisaniile păstrate din epoca sa, el este atestat drept ctitor cert al unui număr de 21 de biserici: Putna (1469), Milișăuți-Bădeuți (1487), Pătrăuți (1487), Sfântul Ilie-Suceava (1488), Voroneț (1488), Vaslui (1490), Iași (1492), Biserica Sfântul Gheorghe din Hârlău (1492), Borzești (1494), Huși (1495), Dorohoi (1495), Popăuți (1496), Valea Albă (1496), Tazlău (1497), Neamț (1497), Piatra Neamț (1498), Volovăț (1502), Dobrovăț (1504), Reuseni (1504), bisericile de la Râmnicu Sărat (pisanie din 1704) și Scânteia (pisanie din 1846). De asemenea, tradiția îi mai atribuie construcția unui număr de biserici, fără a exista însă documente care să ateste acest fapt: Scheia, lângă Roman, Florești, lângă Vaslui, Cotnari, Ștefănești (județul Botoșani), mănăstirea Căpriana, Cetatea Albă, Cetatea Chilia, precum și paraclise în cetățile Hotin și Neamț. În Transilvania, îi sunt atribuite bisericile de la Vad, pe Someș și Feleacu, lângă Cluj.
Numărul mare de biserici și mănăstiri ctitorite în timpul domniei lui Ștefan cel Mare a generat o creștere semnificativă a cererii de cărți necesare serviciului divin. În acest scop, au fost înființate o serie de scriptorii pe lângă mănăstirile principale, în plus față de singurul atelier de acest fel, înființat de Alexandru cel Bun la mănăstirea Neamț.
Cel mai important a fost scriptoriul Mănăstirii Putna, înființat în anul 1466, prin transferarea de la Neamț a egumenului Ioasaf, împreună cu alți monahi specializați în arta caligrafiei și a miniaturii, formați la școala lui Gavril Uric.
Cele mai importante cărți manuscrise care au fost lucrate în epoca ștefaniană au fost Tetraevanghelele, lucrări somptuoase, caligrafiate pe foi de pergament, cu un repertoriul bogat de elemente decorative specifice.
Ștefan cel Mare a fost căsătorit de patru ori, prima dată cu Maruşca, alături de care l-a conceput pe Alexandru, primul fiu al lui Ştefan cel Mare.
Următoarele trei soții au fost principese ortodoxe din țări vecine: Evdochia, fiica lui Simeon Olelkovici de la Kiev, cu care s-a căsătorit la 5 iulie 1463, casătoria a durat doar patru ani iar rodul iubirii l-au reprezentat cei trei copii, doi băieți și o fată – Bogdan-Vlad născut în 1466, Petru născut în 1467 (morţi amândoi de tineri în anul 1479) şi Elena; la 14 septembrie 1472, Ștefan se recăsătorește cu Maria, din familia domnitoare din micul regat grecesc pontic Mangop-Theodoro, din Crimeea, o căsătorie care a durat doar trei ani. În anul 1475, Ștefan s-a căsătorit cu doamna Voichița, fata lui Radu Vodă, căsătorie din care au rezultat doi copii, un băiat, viitorul domn Bogdan al III-lea și o fată, Maria.
Ștefan a avut și un număr de concubine, cele mai cunoscute fiind Călţuna din Brăila, femeie căsătorită şi de moravuri uşoare, şi Maria Rareș din Hârlău, mama viitorului domn Petru Rareș, şi un posibil fiu nelegitim, a cărui mamă nu este cunoscută, viitorul domn Ștefan Lăcustă. Restul aventurilor, despre care se spune că au fost cu sutele, nu au putut fi dovedite.
Ștefan cel Mare a murit la 2 iulie 1504 în urma infectării unei răni mai vechi, fiind înmormântat la Mănăstirea Putna.
La moartea sa, Ștefan lăsa țara într-o situație politică favorabilă, având tratate de pace încheiate cu toți vecinii săi, iar ultimul sfat de politică externă dat fiului său Bogdan al III-lea înainte de a muri a fost de a menține pacea cu Imperiul Otoman.
Fiindcă Ștefan cel Mare a fost un mare sprijinitor al culturii și al bisericii, ctitorind un număr mare de mănăstiri și biserici atât în Moldova, cât și în Țara Românească, Transilvania sau la Muntele Athos, a fost canonizat de Biserica Ortodoxă Română, cu numele de Ștefan cel Mare și Sfânt, la 20 iunie 1992.
