PORTRET: Ernest Hemingway – unul dintre cei mai mari scriitori din istorie

de Razvan Moceanu

Duminică, 21 iulie, se împlinesc 120 de ani de la naşterea lui Ernest Hemingway, romancier, nuvelist, prozator, reporter de război, unul dintre cei mai apreciaţi scriitori americani din istorie. Scrierile lui s-au bucurat de un succes imediat încă din timpul vieţii, iar multe dintre scrierile sale au fost ecranizate la scurt timp după apariţie. În anul 1953, Hemingway a fost laureat al Premiului Pulitzer, iar un an mai târziu a primit Premiul Nobel pentru Literatură.

(Photo by AFP)

Ernest Miller Hemingway s-a născut la 21 iulie 1899, la Oak Park, Illinois, o suburbie a orașului Chicago, fiind cel de-al doilea copil al familiei Clarence Edmonds Hemingway – de profesie medic – și Grace Hemingway – de profesie muziciană.

Se spune că tatăl său şi-a dorit ca şi cel de-al doilea copil al său să fie fată, astfel că, după naşterea lui Ernest, tatăl și-a îndreptat întreaga afecțiune către sora mai mare a lui Ernest, Marcelline. Astfel că, pentru a atrage măcar atenția mamei sale, fiul începuse încă de mic să folosească un limbaj jignitor.

Familia Hemingway îşi petrecea verile la casa de vacanţă de lângă lacul Walloon, unde micul Ernest era învăţat de tatăl său să pescuiască, să vâneze şi era luat în drumeţii, experienţe care nu doar că au fost surse de inspiraţie pentru scrierile sale de la maturitate ci i-au favorizat şi cele mai mari pasiuni ale vieţii: să pescuiască şi să trăiască în zone îndepărtate şi izolate de restul lumii.

În perioada 1913-1917, Hemingway a urmat cursurile şcolii generale şi ale liceului din Oak Park, fiind atras de box, polo şi fotbal.

În perioada liceului ia şi primele lecţii de jurnalism, după ce unul dintre profesorii săi concepea sala de clasă ca o redacţie a unui ziar.

Acum începe Hemingway să publice primele texte în „The Trapeze“, ziarul şcolii, adoptând stilul jurnaliştilor sportivi, întocmai cum fusese învăţat, cu propoziţii scurte, paragrafe scurte, într-un ton pozitiv.

După absolvirea liceului, se mută în Kansas City, unde se angajează reporter la ziarul Kansas City Star.

Participă la Primul Război Mondial, înrolându-se voluntar, în anul 1918, în formațiile auxiliare ale Crucii Roșii americane care activau într-o unitate de ambulanțe pe frontul din Italia. A fost rănit, la 8 iulie 1818, de explozia unui obuz în apropiere de localitatea Fossalta di Piave, apoi, după încheierea războiului, este decorat de către autorităţile italiene cu Medalia d’Argento al Valore Militare și Croce al Merito di Guerra.

(Photo by AFP)

S-a recuperat la un spital din Milano, unde s-a îndrăgostit serios de o asistentă, pe nume Agnes von Kurowsky, însă, după externare şi revenirea în America, în martie 1919, Agnes îi scrie o scrisoare, în care îl anunţă că este logodită cu un ofiţer italian, moment în care Hemingway suferă o serioasă depresie.

Încă nerefăcut complet, Hemingway şi-a petrecut timpul în expediţii sau la pescuit cu foştii colegi de liceu, experienţe care vor sta la originea unor viitoare scrieri de proză scurtă.

Devine apoi corespondent al publicaţiei „Toronto Star Weekly“, apoi se îndrăgosteşte de Hadley Richardson – o roşcată cu opt ani mai în vârstă decât Ernest – , o dominşoară care venise în vizită la sora colegului de cameră al lui Hemingway.

A urmat o perioadă de corespondenţă intensă între cei doi, apoi căsătoria, Hemingway se angajează corespondent extern al publicaţiei „Toronto Star“ pentru Paris, iar cei doi se vor muta, pentru o perioadă, în Capitala Franţei.

În anul 1923, cei doi soţi s-au instalat într-un apartament din „Cartierul Latin“, iar Hemingway îşi va dedica timpul scrisului.

El considera că la Paris trăiau cei mai interesanţi oameni din lume, iar şederea aici i-a prilejuit întâlnirea cu Gertrude Stein, James Joyce şi Ezra Pound, iar la petreceri i-a cunoscut pe Pablo Picasso, Joan Miró şi Juan Gris.

Întâlnirea cu poetul american Ezra Pound avea să rămână definitorie pentru întreaga sa carieră, după ce acesta l-a sprijinit în conturarea unui stil aparte, numit „teoria iceberg“ – adică reflectarea lucrurilor cele mai simple în modul cel mai simplu, într-o proză energică, aspră, dură, cu o mare economie a mijloacelor stilistice și susținută de un ton colocvial – şi l-a introdus în cercurile frecventate de James Joyce, care reprezentau tot atâtea ocazii de a se lansa în discuţii artistice stropite din plin cu alcool.

În septembrie 1923, copilul soţilor Hemingway, John Hadley Nicanor, se năştea la Toronto, apoi familia va reveni la Paris.

Hemingway publică primul său volum, proza scurtă „Tabăra indiană“, care a cunoscut un succes remarcabil.

A urmat vizita lui Hemingway la Pamplona, perioadă în care a devenit pasionat de coride, şi a început să scrie pentru romanul „Şi soarele răsare“ (Fiesta), care avea să fie publicat în octombrie 1926. „Fiesta” este romanul de debut al lui Hemingway, iar acțiunea se concentrează în jurul unui grup de americani expatriați care trăiesc la Paris și fac excursii prin Franța și Spania. Povestitorul acestui roman scris la persoana întîi este Jake, fost combatant în Primul Război Mondial, care suferă de pe urma unei răni misterioase, ce îl împiedică să aibă o relație sexuală cu personajul feminin central al cărții, Brett Ashley. Pe parcursul întregii poveşti, Brett și prietenii ei călătoresc, se distrează, se îndrăgostesc sau doar flirtează, dar nu reușesc să alunge un sentiment straniu, de goliciune, de vid, specific „generației pierdute” de după război.

Ernest va avea, apoi, o aventură cu jurnalista Pauline Pfeiffer, de care soţia sa va afla, iar divorţul soţilor Hemingway se va produce în ianuarie 1927, scriitorul fiind obligat să-i acorde fostei partenere o parte consisentă a încasărilor de până atunci.

În mai 1927, Hemingway se va căsători cu Pauline Pfeiffer, iar cei doi se vor muta în Key West, în America.

La finalul anului 1928, Hemingway primea o telegramă prin care era anunţat că tatăl său se sinucisese, iar scriitorul a intrat într-o depresie adâncă, de care nu va mai scăpa până la finalul vieţii.

În anul 1929, Hemingway publică romanul „Adio, arme“, iar critica de specialitate i-a acordat cele mai înalte calificative. „Adio, arme” este povestea locotenentului Henry, concentrat pe frontul italian în timpul Primului Război Mondial, și a pasiunii lui pentru Catherine Barkley, o soră medicală britanică. Încă de la prima lor întîlnire, Catherine îi povestește, de parcă în contextul respectiv propria ei tragedie și-ar fi pierdut orice interes, cum logodnicul ei fusese omorît în luptă cu un an înainte, după ce încercase în zadar să o convingă să se căsătorească.

Cei doi încep o relație, iar Henry este convins că nu e îndrăgostit de Catherine și nici nu o va iubi vreodată. Pentru el, acesta e doar un joc, la fel că bridge-ul, doar că în locul cărților sunt folosite cuvinte. Curînd, însă, jocul devine serios și în cele din urmă Henry dezertează ca să fie împreună cu Catherine.

Hemingway s-a deplasat apoi în Spania, fiind măcinat de aceeaşi depresie, iar rodul acestui sejur va fi colecţia „Moarte după-amiaza“, publicată în anul 1932, bazată pe dorinţa sa de a scrie despre coride şi despre „moartea în cea mai pură formă“. „Moarte după-amiază” este considerată și astăzi cea mai bună carte despre coride, însă nu este un tratat simplist despre luptele cu tauri, ci o meditație profundă asupra vieții.

Ernest se va delecta cu vânatul, călătorea încontinuu, iar în 1933 s-a aflat, alături de soţie, într-un safari în Africa, unde a suferit de o dizenterie care era să-i fie fatală. Experienţele de acolo aveau să se afle la baza remarcabilei proze scurte „Zăpezile de pe Kilimanjaro“, ce va vedea lumina tiparului în anul 1939. „Zăpezile de pe Kilimanjaro și alte povestiri” este o colecție de narațiuni scurte, cu un puternic caracter autobiografic, având ca subiect pasiunea reală a autorului pentru vânătoare, pescuit, coride, schi, box, safari, precum și experiențele acestuia din timpul războiului. Hemingway declara că personajul principal este inspirat din „viaţa singurului om care nu mă poate da în judecată, adică eu”.

AFP PHOTO/STR / AFP PHOTO / STR

La revenirea în America, Hemingway şi-a cumpărat o ambarcaţiune, pe care a numit-o „The Pilar“, şi a plecat în Caraibe, a petrecut o perioadă lungă la Bimini, în Bahamas, iar rodul şederii sale aici va fi noul său roman, „A avea şi a nu avea“, publicat în anul 1937.

În perioada războiului civil din Spania a fost corespondent al agenției americane North American Newspaper Alliance (NANA), prima oară în februarie – mai 1937, apoi între august 1937 şi ianuarie 1938, apoi din martie până în mai 1938 și din septembrie 1938 până la retragerea de pe Ebru.

În toată această perioadă, Hemingway va călători intens, în Franța, la Toulouse, apoi la Barcelona, Valencia și Alicante, apoi pe câmpul de luptă de la Guadalajara, la Brihuega.

În corespondenţele trimise ziarelor americane, Hemingway nu a fost doar un simplu corespondent de război, ci a trimis mesaje de solidaritate cu lupta dusă de republicani cu forțele intervenționiste reunite ale Germaniei hitleriste, ale Italiei lui Mussolini și ale rebelilor spanioli conduși de generalul Franco.

Mai mult, Hemingway va realiza, alături de cineastul olandez Joris Ivens, un film despre Spania, al cărui scenariu și comentariu au fost scrise de autorul american, un film-mărturie despre lupta poporului spaniol pentru libertate.

În anul 1938, Hemingway participa în SUA la cel de-al al doilea Congres al Scriitorilor Americani, unde va rosti un discurs în care a explicat atitudinea și rațiunile care l-au făcut să plece în Spania: „Un scriitor care nu minte nu poate trăi și lucra într-un regim fascist…Fascismul este o minciună, și de aceea e condamnat la sterilitate literară. O dată dispărut, el nu va avea altă istorie decât istoria sângeroasă a asasinatului,care e foarte cunoscută și pe care câțiva dintre noi au văzut-o cu ochii lor în aceste luni din urmă”.

AFP PHOTO / ADALBERTO ROQUE

A urmat separarea de Pauline, plecarea în Cuba, alături de Martha Gellhorn, o jurnalistă pe care o cunoscuse în perioada şederii în Spania, şi stabilirea lor la ferma „Finca Vigia“, în apropiere de Havana.

La 20 noiembrie 1940, Hemingway se căsătorea pentru a treia oară, iar Martha Gellhorn era cea care îl va inspira să scrie romanul „Pentru cine trag clopotele“, finalizat în iulie 1940, care avea să cunoască un succes fulminant, cu o jumătate de milion de exemplare vândute în doar câteva luni, şi o nominalizare pentru premiul Pulitzer.

În anul 1944, Hemingway s-a aflat în Europa, fiind prezent, la 25 august, la eliberarea Parisului.

La sfârşitul anului este afectat de o febră puternică, fiind internat de urgenţă în spital, cu pneumonie. Hemingway va fi decorat cu „Steaua de Bronz“, pentru acte de vitejie în cel de-al Doilea Război Mondial.

O va întâlni, apoi, la Londra, pe Mary Welsh, corespondenta revistei „Time“, de care se îndrăgosteşte imediat şi pe care o cere în căsătorie după a treia întâlnire, însă la scurtă vreme suferă un accident auto şi o puternică lovitură la cap.

Toatea aceastea veneau pe fondul vechii lui depresii, adâncite de pierderea celor mai importanţi prieteni din lumea literară, pe fondul unor dureri de cap cumplite, a unor probleme grave ale tensiunii arteriale, a diabetului, toate puse pe seama anilor de excese alcoolice.

În anul 1948, se va îndrăgosti nebuneşte, la Veneţia, de Adriana Ivancici, o tânără de 19 ani, o poveste care îl va inspira în scrierea volumului „Dincolo de râu şi între copaci“, publicat în anul 1950, care a reprezentat, însă, un adevărat fiasco.

Enervat la culme de acest insucces, în 1951, Hemingway scrie „Bătrânul şi marea“, publicat un an mai târziu, devenit capodoperă, un volum care avea să-i aducă, în anul 1953, Premiul Pulitzer.

„Bătrânul și marea” relatează trei zile din viața unui pescar cubanez pe nume Santiago, care timp de aproape trei luni nu prinde nici un pește. Urmărit de ghinion, el iese departe în larg, iar de data aceasta momeala aruncată de el atrage cel mai mare pește care a fost văzut vreodată, care însă nu se va lăsa prins fără luptă. Modul în care Hemingway descrie confruntarea, dar și relaţia dintre Santiago și ucenicul său fidel, singurul care nu-și pierde încrederea în el, fac din „Bătrânul și marea” o capodoperă a literaturii universale, o povestire bogată în sensuri, limpede și cuceritoare.

AFP PHOTO / ADALBERTO ROQUE

În anul 1954, Hemingway suferă două accidente de avion succesive, în Africa, o prăbuşire şi o explozie la decolare, soldate cu lovituri multiple, arsuri grave şi o pierdere consistentă a fluidului cerebral. În perioada recuperării, petrecută în Uganda, Hemingway se amuza citind falsele necrologuri scrise despre „moartea sa”.

La doar câteva luni distanţă, în octombrie 1954, Hemingway a fost recompensat cu Premiul Nobel pentru Literatură, „pentru măiestria artei narative, foarte recent demonstrată în «Bătrânul și marea» și pentru influența pe care a exercitat-o asupra stilului contemporan”.

Hemingway se simțea slăbit și, drept urmare un diplomat american din Suedia a fost prezent în locul său la ceremonie.

În textul discursului de acceptare, Hemingway arăta: „Stimați membri ai Academiei Suedeze, Doamnelor și Domnilor, neavând priceperea și dezinvoltura pentru a susține un discurs, nici cunoștințe de oratorie sau de retorică necesare, doresc să mulțumesc organizatorilor pentru generozitatea lui Alfred Nobel de a oferi acest premiu. Niciun autor care îi cunoște pe marii scriitori ce nu au primit acest premiu nu îl poate accepta decât cu modestie. Nu este necesar să îi menționez pe acești scriitori. Fiecare dintre cei prezenți aici își poate contura propria sa listă, după cunoștințele și conștiința sa. Îmi este imposibil să îl rog pe ambasadorul țării să citească un discurs în care un scriitor vrea să exprime tot ceea ce se află în sufletul său. Într-o scriere, lucrurile nu pot fi deslușite imediat, și autorul este norocos dacă se întâmplă așa¡ în cele din urmă însă, ele devin destul de clare, atât prin ele însele, cât și datorită gradului de alchimie pe care autorul îl deține, îl va fi suferit sau îl va fi uitat. Scrisul presupune o viață solitară.[…] Am vorbit prea mult pentru un scriitor. Un scriitor trebuie să scrie ceea ce vrea să spună și nu să vorbească despre asta. Încă o dată, vă mulțumesc.“. În fine, deşi a arătat că alţi scriitori erau mai îndreptăţiţi să primească premiul, „banii sunt bineveniţi“.

A urmat o puternică deteriorare a stării psihice a scriitorului, iar la 25 iulie 1960, Ernest şi Mary au părăsit definitiv Cuba, în special din cauza turiştilor ce-i invadau ferma.

Hemingway începe să se izoleze, nu mai vorbeşte cu nimeni, îşi îchipuie chiar că FBI-ul îi supraveghează locuinţa. Este internat de zeci de ori în spital, este tratat prin terapie electroconvulsivă, are o tentativă de sinucidere, este din nou internat.

La 2 iulie 1961, Hemingway s-a sinucis, la locuinţa sa din din Ketchum, Idaho, cu două gloanţe, cu arma sa preferată, folosită anterior pentru a împuşca porumbei.

La ani distanţă, fratele şi sora scriitorului, aveau să sfârşească exact în acelaşi fel, alegând să se sinucidă, la fel ca tatăl, fratele şi bunicul lor.

Postum, i-au fost publicate volumele: „The Wild Years” (Anii sălbatici) – în 1962, romanul „A Moveable Feast” – în 1964, „By-Lines” (un volum cu articole publicate în „Toronto Star”) – în 1967, romanul „Islands in the Stream” (Insule în derivă)  – în 1970, „The Nick Adams Stories” (Povestirile lui Nick Adam) – în 1972, volumul de poezii „88 Poems” (88 Poezii) – în 1979 şi volumul de corespondenţă „”Selected Letters” – în 1981.

În mai 2014, „Papa”, un film biografic despre Ernest Hemingway, cu Adrian Sparks în rolul celebrului scriitor, a devenit primul lungmetraj filmat în Cuba, după aproape 50 de ani.

Regizorul peliculei, Bob Yari, a declarat că este recunoscător că a primit permisiunea de a filma în faţa Palatului guvernamental din Havana câteva scene importante, inclusiv o reconstituire a luptelor armate între susţinătorii lui Fidel Castro şi aliaţii generalului Fulgencio Batista y Zaldívar. Filmul, bazat pe scenariul scris de Denne Bart Petitclerc, fost jurnalist al publicaţiei Miami Herald, se concentrează asupra prieteniei dintre acesta şi Ernest Hemingway, din timpul perioadei politice tulburi prin care a trecut Cuba în anii ’50.

După dispariţia sa, a fost înfiinţat un grup virtual al oamenilor care arată ca renumitul scriitor american, Heminglookalikes.com, în care participanţii sunt „purtători“ de păr şi barbă albe, exact cum arăta şi Hemingway. Periodic, ei organizează întâlniri cu toţi membrii, iar anual are loc concursul care desemnează cea mai fidelă sosie a lui Hemingway.

În timpul vieţii, un căpitan de vas i-a oferit lui Hemingway prima pisică cu şase pernuţe, scriitorul devenind cel mai mare iubitor al felinelor care au această particularitate. După 1961, anul morţii sale, casa lui Hemingway din Key West, Florida, s-a transformat în muzeu şi, implicit, în locuinţa pisicilor sale. În prezent, casa găzduieşte aproximativ 50 de pisici, dintre care jumătate sunt polidactile. Drept urmare, termenul de „pisica lui Hemingway“ desemnează tocmai pisicuţele cu şase pernuţe.

Tot legat de pisicile sale preferate, trebuie amintit un alt amănunt interesant: în momentul în care barul său preferat, Sloppy Joe’s, şi-a schimbat sediul, scriitorul a luat unul dintre pisoarele din baia localului şi l-a pus în curtea casei sale din Key West, Florida. Îşi băuse atât de mulţi bani în acel bar încât considera că vasul de toaletă îi aparţinea, astfel că pisoarul s-a transformat într-o fântână de grădină din care şi în prezent îşi potolesc setea pisicile lui Hemingway…